Un eseu asupra singurătăţii

                        -despre peisajele lui Zamfir Dumitrescu-

Solitudinea şi visarea nu conchid terminologia sintetizatoare a creaţiei lui Zamfir Dumitrescu, pictorul a cărei estetică aparţine sensibilităţii europene în ceea ce priveşet poetica peisajului, una dintre cele mai spectaculoase şi dificile genuri ale picturii, cu autonomie încă din perioada Renaşterii veneţiene. Artistul nu este adept al destructurării motivului şi al creării unei sugestii peisagistice pentru a fi un artist al avangardelor actuale.      Zamfir Dumitrescu are timpul său artistic prin care pozitivează îndoielile despre lume, diseminând sentimentele asupra naturii, căreia nu i se supune, ci o domină, cu instrumentele tehnice şi teoretice ale picturii de sorginte clasică, dar şi cu misterul specific arealului artistic barocizant, cu propria respiraţie şi raţiune. Acest sublim naufragiu în interiorul fiinţei devoratoare a senzaţiei de vid, care necontenit aşteaptă să fie întregită de iluzorii forme ale frumosului aparţinând cosmosului pământean, este evocat în peisaje fascinante, unde singurătatea nimiceşte şi redevine substanţă, dând libertate sufletului să viseze, subjugându-l în nuanţele lui contradictorii şi făcând din artist un căutător de stări inedite ale naturii, dominată de momente de romantism. „Poliptic cu peisaje” este un ansamblu compoziţional cuprinzând derularea cinematografică a istoriei unei zile, a câtorva locuri, când natura îşi modifică expresia, dând măsura unui lirism indus de glacialitatea eclerajului epatant, de paradisuri ascunse vederii cotidiene şi de pustietăţi unde omul are conştiinţa libertăţilor absolute. Deseori nota elegiacă, nevoia vitală de a reda infinitul şi orizontul cu persistenţa imuabilă a imaterialităţii lor, dau tonul unei paradigme  purtătoare a semnăturii lui Zamfir Dumitrescu, ale cărui peisaje, la o primă lectură, par a fi într-o relaţie indisolubilă cu realitatea. Însă universul plastic al artistului, deşi corelat cu amănuntele concretului, se detaşează de acestea, făcând posibilă apropierea picturii sale de zonele aparent incerte ale filosofiei.

          Domeniile matematicii, fizicii şi esteticii nu sunt excluse din calculul vizual, unde relaţia dintre spaţiu şi timp este insesizabilă şi nepieritoare, iar puntea de legătură între procesul cognitiv şi receptarea senzorială a imaginii, se conjugă din perspectiva creatorului şi a celui ce îi contemplă creaţia.  

Peisajul are deplină autoritate în opera sa, care mai cuprinde portrete, naturi statice, grafică, alegorii cu subiecte religioase şi compoziţii, existând în toate acestea o simbolistică recognoscibilă, adesea misterioasă şi esoterică. Inserată principiilor fundamentale ale picturii occidentale, ataşată credinţelor orientale de afectivitate în raport cu venerarea naturii, cu modul de comunicare interioară a omului cu aceasta, pictura lui Zamfir Dumitrescu este o limită utopică a existenţei, un răsunet al substanţei biblice de la începuturi, care se redescoperă şi se reinventează în imaginea pictată, pe care plasticianul o idealizează.

La un moment dat, latura neomenească şi încremenirea indestructibilă a  priveliştilor panoramice, eviscerate atent şi calculat prin „fereastra lui Alberti”, sunt înlocuite cu reprezentări mai apropiate modului palpabil de a recepta prezenţa artistului în propria pictură.

Peisajele de la Ostrov impun nota aceleiaşi rigurozităţi compoziţionale, cu efecte spaţiale perspectivale, cu sonorităţi cromatice şi raporturi între planuri, care lasă liniştea să jongleze aleatoriu şi lumina puternică şi strălucitoare, adesea ternă, grizată şi rece, să îşi facă loc printre geometriile arhaice ale casei sale de vacanţă. Conturată pe pânză în fragmente arhitectonice simple, redând astfel fizionomia existenţei discrete a omului dunărean, casa pictorului este motivul unui întreg univers pictogen. Pridvorul albastru, aleea dinspre apă cu arborii care au demnitatea fiinţelor omeneşti, readuc o tentă pitorească în creaţia lui Zamfir Dumitrescu: „Vedere spre chioşc”, „Prispa de la Ostrov”, „Pontonul”, „Aleea de la Ostrov”, „Vedere de pe prispă”, „Grădina de la Ostrov”, „Dunărea”, „Casa de la Ostrov”, sunt imagini care l-au reumanizat pe artist, făcându-l să depăşească zguduirea lăuntrică şi să-şi restructureze sfera interioară a contemplării.      

De la un tablou la altul, atmosfera de culoare îşi modifică traiectoriile de expresivizare, artistul intervenind  în nuanţările afective, conferind o notă de dramatism peisajelor marine, o direcţie onirică „Polipticului cu peisaje”, o mai accentuată viziune ludică în reprezentarea câmpiei, dominată de copacul ce pare himera acestei lumi şi care îl însoţeşte pe artistul omniprezent în peisaje, relevând dimensiunea antropologică a demersului său. Acest aspect este susţinut şi de apariţia în prim plan a unor elemente ale vieţii cotidiene, amplasate astfel încât să nu estompeze limitele fizice ale realităţii. Interpus  jocului vizual dintre interior şi exterior, dintre spaţiul locuit şi spaţiul natural, obiectul este însuşi artistul. El ocupă în peisaj un loc secund, pe când în naturile statice raportul se schimbă, obiectul este perceput ca o componentă dominantă. Acum, ochiul se opreşte câteva clipe asupra acestuia, apoi înaintează, fiind un loc de trecere a privirii, artistul transfigurându-se şi intrând în simbioză cu natura.

Autoreprezentarea aproape imperceptibilă este indusă nu doar de   interpunerea obiectului, ci şi de perdele, de sugestia unei încăperi, de multiplicarea spaţiului, de prezenţa scaunului sub coroana îngustă şi fără umbră a arborelui, de atelierul imaginat în fiinţa intimă a naturii, în faţa mării sau la marginea câmpiei nesfârşite, la capătul unui drum  mărginit de arbori, de unde pictorul redă pustietăţile în care el însuşi este inclus, privind fără revoltă creaţia divină, având nostalgii, rememorând sinele ţinut în chingile puţin accesibile ale sufletului şi luptându-se la nesfârşit cu necunoscutul din fiinţa naturii, care i se relevă în forme solid construite sau în delicate metamorfoze cromatice, aşezate în principii compoziţionale moştenite de la vechii maeştri. Rigorile ştiinţei de a picta în ipostazieri  inedite apar inclusiv în peisajele create în timpul experienţei norvegieine de 25 de ani când artistul a pictat în zona nordică a Europei, a ţinut cursuri şi a expus. Oraşele Stavanger, Etne, Haugesund, Skudeneshaum, Olenstoen au o frumuseţe exotică fiind surprinse în istoricitatea lor urbană şi interpretate prin prisma tipologiei europene a peisajului realist, îndeamnându-ne, mai degrabă, la un moment de visare decât la judecăţi categorizante în faţa cărora acestea îşi păstrează secretele măiestriei şi ţinuta estetică.

Tensiunile plastice, alternanţa dintre plin şi gol, înlănţuirea dinamică a elementelor, folosirea secţiunii de aur şi a liniilor curbe care structurează planul, geometriile sudate de axe imaginare impun reciprocitatea componentelor, care se susţin unele pe celelalte în rigurozitatea efectelor de perspectivă atunci când preocupările artistului se opresc asupra unui subiect cum este câmpia. Ecou al exilului şi feminină prin însăşi substanţa ei fertilă, aceasta este evocată ca un mediu arid, fiind supusă androginizării şi naturii originare. Aspectul feminin rezultat din dispersia eclerajului în formele domoale ale reliefului prins în capcana atmosferei de culoare, este discret nuanţat, la fel masculinizarea descifrată în malurile grele şi pline de lut ale apelor, în datele exacte ale desenului, care stau ascunse sub pasta vibrantă, conturând claritatea ansamblului ce denotă echilibrul din zona staticului.

          Zamfir Dumitrescu, oriunde s-a aflat, a căutat să figureze elementele primordiale. Pământul, cerul şi apa, dar şi antinomia dintre locuire şi pustiire nu au fost simple distanţe, ci determinări aparţinând recuzitei sale conceptuale care i-au permis să-şi integreze fiinţa între spaţiile vii, dar şi nimicitoare ale cosmosului, unde stă la pânda frumuseţilor metafizice.         

Din spatele unor draperii din saten strălucitor sau din faţa elegantei dantele transparente, sugerând opulenţa şi tainele unei cutume, pictorul meditează asupra pustietăţii şi apelor având o perspectivă integratoare asupra peisajului marin pe care îl cuprinde cu puterea privirii şi a minţii.

În mod special artistul s-a aplecat asupra mării, atemporală şi stranie, un spaţiu obiectiv de reprezentare şi percepţie, şi subiectiv din perspectiva metamorfozării trăirilor fixate în remarcabile formulări expresive.

Zamfir Dumitrescu are o mare numai a lui, pe care o pictează şi a cărei euritmie este relaţionată cu sinele, cu modul cum sufletul se insereză unui context gnoseologic. „Vedere spre far”, „Noaptea”, „Marea cu perdele”, „Singur la malul mării”, „Marea albastră”, „Ţărmul roşu”, „Marea de la nord”, „Eu şi marea”, etc., par imagini nepământene, statice, reci şi calme, halucinante ritmuri ale spaţiilor siderale, dobândind prin puterea dramatică reversul unei autoterapii, o cufundare abisală în frustrările fiinţei. Pentru moment, plasticianul îşi ia o distanţă faţă de lume, iar marea romantică , mai mult ca oricare alt gen abordat,  reflectă un sentiment acut al însingurării omului, contrapunctează izolarea, artistul făcând recurent un exerciţiu al reflexivităţii, evocând prin acesta latura umanistă a peisajului său.

Peisajele sunt opere de referinţă ale pictorului Zamfir Dumitrescu, dar sunt şi motivul nelipsit al capodoperelor sale. Fiind autorul lucrării „Ars Perspectivae”, o carte rară în istoriografia de specialitate, artistul cunoaşte multe secrete din lumea fascinantă a picturii şi ştie totul despre arta sa, astfel încât, orice interpretare  a acesteia este riscantă, dar şi provocatoare.

                                                               Ana Amelia Dincă