Diana Dumitriu sau puterea devastatoare a feminităţii

Partea raţională a construcţiei imaginii se potriveşte foarte bine în grafica Dianei Dumitriu cu zona trăirilor subconştiente, artista reuşind să anexeze laturii iraţionale a fiinţei, demersul existenţial obiectiv. Această alăturare este realizată prin cele două faţete ale conştiinţei şi anume deliberarea şi ordinea materializate cu mijloacele graficii. Sufletul se unifică cu latura corporală, fluxul energetic transcende imaginea, calităţile tehnice susţinând demersul conceptual.

Punctul, linia şi pata de culoare descriu forme cu o arie elaborată de reprezentare axată pe tendinţa feminină ca temă predilectă.  De obicei un singur personaj ocupă spaţiul câmpului vizual, acesta fiind populat de sugestii decorative adiacente sugerând labirinturi, halouri nuanţate, lumi vegetale, proiecţii interioare ale fiinţei reflectate într-o floare sau într-un simbol divin evocând religiozitatea artistei faţă de ea însăşi. Spiritul său intrinsec se relevă în matca somatică redată în gesturile de exilare ale trupurilor ghemuite în propria lor carapace. Inclusiv chipurilor suferă de această izolare faţă de lume. Retragerea în sine nu este o detaşare totală de real, ci o precauţie, prin care artista îşi protejează spiritul în ecuaţiile unui sistem de valori prin intermediul unei abordări ontologice.

Confesiunile pe care ni le face Diana Dumitriu se petrec în jurul unui personaj reprezentat de femeia tânără, fragilă, care dansează, meditează, dar este prinsă în cursa intransigentă a existenţei efemere. Neintegrată unui context existenţial care să o definească sau să facă apologia frumuseţii ei corporale, aceasta devine un elogiu al armoniei depline. Lucrările Dianei Dumitriu sunt posesoare ale unor sedimente care vorbesc despre puterea devastatoare a feminităţii, evidentă şi în grafica Mariei Unţanu, profesoara sa de la Slobozia, sub a cărei îndrumare şi-a însuşit o anumită disciplină a imaginii şi o serie de formule tehnice şi estetice printre care şi nota de picturalitate ce străbate compoziţiile prin plasticitatea datorată petelor de culoare. Unele sunt apropiate valoric, altele sunt contrastante, uneori dominate de coregrafia liniei ce anunţă prin distorsiunile ei un ritm lăuntric, o vibraţie a artistei la tensiunile ivite din urma instrumentului de lucru. 

Uneori linia apropie grafica Dianei Dumitriu de zona decorativului prin sinuozitate, continuitate şi analiză a suprafeţei bidimensionale conferind coerenţă discursivă fondului tratat a plat, cu doar câteva indicaţii plastice, care ar putea sugera două planuri citite pe orizontală sau verticală ori în profunzime.

Diana Dumitriu instituie o tipologie feminină dominată de graţia mişcărilor, rotunjimea formelor, delicateţea gesturilor, completate de latura ludică şi de atitudini ce depăşesc limitele lumii perceptibile. 

Toate aceste elemente sunt reprezentate în cadrele figurativului căruia i se alătură tendinţa de abstractizare, în mod excepţional, direcţia constructivismului, ca formulă estetică, putând fi detectată deseori.

Ana Amelia Dincă

Expoziţie Marcela Smeianu

-Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia-

-marţi, 14 iunie, 2016, ora 14,00-

An de an, Marcela Smeianu ne surprinde prin puterea de muncă în faţa şevaletului, expoziţiile personale demonstrând faptul că încercările sale stilistice se diversifică prin intermediul tuşei şi petei de culoare, care acum devin mai libere, mai expresive, epurate de constrângeri formale, ce i-ar putea limita artistei exprimarea directă şi dialogul cu motivul plastic.

Abordarea modernă a spaţiului compoziţional poposeşte deseori la graniţa dintre analiza atentă a elementelor selectate din arealul vegetal, fie că este vorba de un peisaj sau un detaliu floral, fie că detectează efemeritatea anotimpurilor germinative, făcând lizibile segmente vizuale greu de surprins de ochiul neexersat. Pătrunzând dincolo de subiect, Marcela Smeianu semnalează energii pozitive, emoţii, cu al căror arsenal sugerează ritmuri cromatice şi tensiuni liniare din tuşe dezinvolte, cu o uimitoare diversitate de la o lucrare la alta.

Cu toate că natura rămâne un bun profesor pentru artistă, constanta abordare a acesteia a determinat o contrapunere a experienţei sale între figurativ şi puterea de interpretare, preferând stilizările, fragmentele expresioniste, gestualismul, funcţiile plastice ale luminii şi nuanţelor, intim legate de sensibilitatea pictoriţei. Magia florilor şi a ierburilor este redată în contraste diverse ce cuprind armonii, valori cromatice contrastante, surprinderea unor expresivităţi preţioase ale câmpiei, evocarea spiritului sălbatic printr-un joc de linii ritmate şi evidenţierea laturii tandre a materiei prin acalmii formale şi cromatice, prin pete mari de culoare inducând o dimensiune ludică şi abstractă, caracteristică unor lucrări de până acum. Picturalitatea şi tendinţa grafică sunt prezente pregnant atât în naturile statice, cât şi în peisaje, Marcela Smeianu apropiindu-se şi de zona decorativului unde elementele de limbaj plastic sunt bine articulate, uşor de urmărit în câmpul compoziţional.

Delicateţea acuarelei rămâne una dintre slăbiciunile sale, pentru care laviul şi trasparenţele constituie o demonstraţie de măiestrie şi de plăcere faţă de o specie dificilă a graficii.  Şi în acest caz, individualitatea segmentelor din natură sunt redate nu numai prin bogăţia de nuanţe, ci şi prin rezonanţe terne, resursele vizuale nesfârşite ale Câmpiei Bărăganului devenind inepuizabile. În 2016, tehnica pictoriţei s-a diversificat, alături de ulei, acrilic şi cuţit, foloseşte spray în dorinţa de noutate, de descoperire a unor mijloace care să îi definescă stilul.

  

Ana Amelia Dincă