Doi pictori brăileni, Camelia Ion şi Şerban Ştefan

Camelia Ion şi Şerban Ştefan trăiesc la Brăila şi au absolvit Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, Facultatea de Arte Plastice şi Decorative, fiind licenţiaţi ai Universităţii de Arte Plastice „George Enescu” din Iaşi. Terminând studiile de specialitate în anii 2012, respectiv în 2013, ambii şi-au dezvoltat viziuni artistice diferite cuprinzând un areal de cercetare aflat la graniţa dintre modernism şi expresionism.

  

Pictura Cameliei Ion. Între expresie şi culoare

Pentru Camelia Ion spaţiul real se anulează, se comprimă şi se diluează redevenind locul imaginar în care artista descoperă sfera ludică a propriei fiinţe anticipând trăirile care urmează să fie transpuse pe pânză. Organizându-şi tablourile după rigori, în măsura în care acestea îi permit şi o adâncire în vis şi o atmosferă diafană asemănătoare ei însăşi, Camelia Ion creează spaţii vaste, luminoase şi în acord cu suprafeţele sintetizate prin culoare, controlând astfel compoziţia, echilibrând părţile analizate plastic cu cele libere. De un expresionism ponderat în culorile aşezate cu grijă şi de un abstractionism care lasă la vedere ştiinţa alăturărilor şi combinaţiilor tonale, Camelia Ion realizează analogii între planurile create, simultaneităţi coloristice şi derogări de la reguli care îi personalizează viziunea. Conglomeratele abisale cu ritmuri rezultate din restructurarea materiei picturale într-un discurs plastic care trece de la o cromatică accentuată la una ponderată, extrem de delicată, lasă lumina şi nuanţele deschise bine articulate între ele să redea unitatea compoziţiei. Pictoriţa se află în centrul universului descriptiv pe care îl speculează la modul reducţionist uneori, descompunând vizibilul în imagini invizibile şi tensiunile plastice în liniştea evocată prin aplatizarea formelor. Deformarea lumii conform unei expresii particulare a frumosului, fac tablourile Cameliei Ion să realizeze o joncţiune cu simbolul şi cu materia, cu un anumit concept al lucrării, de multe ori regăsit în ansamblul orizontului său vizual. Expresivitatea  limbajului plastic devine o constantă, o autoritate primordială din care îşi trag seva invocaţiile coloristice, posesoare ale unei ambiguităţi a mesajului care  pune privitorul în ipostaza celui care întreabă şi descoperă noi universuri existenţiale.  Atunci când elementele figurative pătrund în pictura sa şi relaţia luminii cu mediul plastic are o ordine şi o măsură care denunţă unitatea compoziţiei, figurativul şi nonfigurativul se întrepătrund având o mare forţă expresivă, iar fantazarea masselor de culoare şi a sugestiilor formale le trasferă în zona diversităţii şi a căutărilor corespondenţelor perene. Elementele unidirecţionale prin care artista trece de la realitatea fizică la cea plastică evocă o succesiune de reevaluări ale structurii compoziţionale şi ale suprapunerilor peste un plan al său ordonator, exponent al subconştientului şi imaginarului.

Ştefan Şerban între modernism şi expresionism

Acumulările din timpul studiilor superioare au structurat pictura lui Şerban Ştefan pe două coordinate diferite. Una, priveşte lumea figurativă care se relevă în naturi statice, peisaje şi portrete, cealaltă este relaţionată cu trăirile subconştiente ale artistului care evocă alinierea sa profund expresionistă la experimentele în domeniul culorii, aducând în faţa privitorului sentimentele personale în raport cu lumea în care trăieşte.

Naturile statice cu flori au o picturalitate specifică, au deasemeni soliditatea şi echilibrul formelor căutate în mediul înconjurător. Inspiraţia pe care i-o conferă vegetaţia este evocată în peisajele unde detectăm un raport direct cu sentimentul melancoliei, adică o implicare afectivă peste care pictorul aşează prin sugestiile tonale acea stare de aşteptare percetibilă în compoziţiile care au uneori o structurare clasică.

În organicitatea lor este implicată şi fascinaţia pe care pictorul o are faţă de culoarea ce cunoaşte o elaborarea plastică desfăşurată în descendenţa experimentelor artei noastre privind   pictura figurativă, dar şi raporturile dintre tonurile luministice şi o anumită grandoare survenită din elaborarea structurii compoziţionale. În portrete, cercetarea atentă a fizionomiei, surprinderea caracterelor modelului îl fac pe pictor un personaj preocupat de particularităţile chipului uman şi de sentimentele care se pot citi pe acesta.   

Ştefan Şerban respectă identitatea subiectului pe care îl abordează transformându-l la nivelul mijloacelor de expresie conform unor norme. Reperele sale sunt recognoscibile, permanentele căutări între tendinţele avangardiste de la mijlocul anilor 60 şi încercarea de ancorare în specificitatea picturii noastre sunt detectabile în fiecare tablou.

Culorile folosite sunt puternice, aşezarea lor fiind temperată în discursul compoziţional caracterizat de  concreteţea abordărilor care pendulează între modernism şi expresionism, artistul mergând în direcţia intensităţii emoţionale lizibile în pânzele în care culorile sunt suculente şi abundă de nuanţe saturate. Este perceptibil zbuciumul artistului născut şi din elaborarea tonurilor preţioase, dar şi din alinierea sa la limbajul experimental ţinut sub control de preceptele stabilite de demersul istoriei artei.

Ana Amelia Dincă

Critic de artă  

Pictorul Ion Mihalache sau stadiul de nefiinţă al lumii

         L-am cunoscut indirect pe Ion Mihalache, la recomandarea prietenei mele, Diana Brăescu şi mi-a plăcut când l-am văzut într-o fotografie cu ţigara între degete, fumul învăluindu-i chipul de personaj  hollywoodian. Mai mult decât atât, eterul acesta diavolesc se identifică cu sinele şi cu efemerul, cu nimicul acestei lumi, în esenţă.

         Dar Ion Mihalache vrea să alunge spiritele negative, mai ales pe cele nimicitoare construind din nou stratul osmotic al materiei, în care caută echilibrul unor realităţi la care are acces prin intermediul conexiunilor subconştiente. Artistul redefineşte intransigent, direct, expresiv, labirintul cromatic aflat în structura noastră organică şi în cea cosmică, neomenească, în mişcarea şi transformarea perpetuă a unor substanţe vâscoase devenite fluidizante  sugerând străfundurile universului prin întunecimi cromatice nedesluşite, alteori reevaluându-l în zone de o deplină solaritate atunci când eclerajul apare în gloria lui creând stăluciri de emailuri şi briliante.  Există o vreme a misterului în care omul nu se regăseşte şi nu-şi recunoaşte reperele pe care Ion Mihalache doreşte prin pictura sa să le identifice apropiind distanţele dintre noi şi necunoscut.

         Angoasa existenţială intervine în urma unor senzaţii prin care spiritul se  închide într-o carapace protectoare, pentru ca mai apoi să se elibereze în izbucniri coloristice specifice expresionismul abstract, care defineşte tendinţa stilistică a artistului devenită de un lirism atroce, de o muzicalitate obţinută pe coarda subţire a viorii datorită modului cum, cu tonalităţile selectate, se joacă în câmpul pânzei determindu-ne să evadăm din  zbuciumul cotidian pentru a desluşi taine şi a contura cu ochii minţii mărturisirile sale despre ceea ce nu ştim că suntem.

         De aceea pictura lui Ion Mihalache pare o călătorie a materiei  în spaţiu şi timp, are o densitate ce vine din sfera senzitivă a fiinţei sale, cea care ne şopteşte că a.d.n.-ul începuturilor are tendinţa de rotire, în permanenta sa mişcare descriind traiectorii pe care se deplasează forme în ipostaza nebuloaselor sau a unor structuri articulate a căror  genetică este lăsată în voia imaginaţiei artistului.

         Aceste misterioase conglomerate sunt concepute de Ion Mihalache ca un punct culminant al originilor  prezentând lumea în stadiul ei de nefiinţă şi devenire. Neantul acesta speculativ se suprapune curiozităţii artistului de a se descoperi pe sine, de a se înţelege, de a-şi accepta sentimentele şi a le exterioriza pe pânză amplificând prin culoarea, pe care o venerează, ca pe o femeie iubită, propria prezenţa la nivel olfactiv, senzitiv, auditiv răscolind implacabil simţul ritmului, al tuşelor şi petelor cromatice elaborate, verticalizate cosmic sau dispuse în orizontalitatea acestei nebănuite lumi,  impunând demersului conceptual un caracter bivalent- rigorile compoziţionale şi cromatice asociate cu voinţa de a crea versus libertatea de exprimare. Niciuna nu se înscrie într-un raport de opoziţie, din contră atât ideatic, dar şi practic, unitatea operei este afişată de artist şi detectabilă şi şimţită de privitor.  

         Ideea de fragmentare a discursului vizual  se suprapune cu dezagregarea eului care caută armonia universală. Unele pânze se cotrabalansează cu atmosfera de culoare din celelalte, părând dezvăluirile unor arderi interioare ce izbucnesc asemeni vulcanilor, dispersându-se mai apoi în tensiuni şi nelinişti nepieritoare, pe care artistul le percepe ca pe nişte forme volatile sinonime iluziilor.

         Straturile non-figurative interacţionează în planurilor de culoare clădind   revolta şi dinamica eului lizibile în ritmul aşezării tonurilor şi formelor abstracte, care vorbesc despre aspiraţia noastră spre descoperirea  increatului.

Femeia ca ecou al cosmosului

         Femeia din arta lui Ion Mihalache este deopotrivă un ecou al cosmosului şi al păcatului originar. „Fascinantă şi mister de nedezlegat”, aceasta populează opera artistului în atitudinea unui element dominant şi fundamental al existenţei, asociat cu  sentimentul iubirii şi cu atributele feminităţii. Prezentând-o în ipostazele sale definitorii, adică lascivă,  ludică, lucidă, lirică, expansivă, intuitivă, romantică şi acaparatoare, femeia din desenele lui Ion Mihalache este sugestia unei naturi ascunse prin modul de reprezentare în care îi percepem forma generală, goliciunea, carnalul, structura frumos desenată şi nu detalii ale unui chip explicit. Atmosfera acestor lucrări ne indică faptul că, după toate aparenţele stilistice, în lucrările artistului nudul feminin îşi află originea în aceleaşi surse pe care le identificăm, inclusiv în picture sa, în zbuciumul perpetuu al propriei fiinţe aflate sub aura apăsătoare a universului. Prin abordarea acestei teme, desenatorul Ion Mihalache devine un empatic al modului de exprimare, care în aparenţă nu îi reprimă fiinţa, lăsându-i spiritul să devină liber şi nesupus vreunei contrarietăţi interioare. Pe măsură ce lecturăm grafierile realizate în gesturi libere, peste care uneori a adăugat efectul miraculos al petei de culoare sau ritmicitatea liniei dezinvolte, constatăm că expresionismul abstract de care este ataşat în pictură este o problemă de obiectivizare şi în cazul compoziţiei cu nuduri, artistul părând a reclădi femeia după chipul şi asemănarea Cosmosului. Supralicitarea ritmului derivat din jocul liniilor şi al pensulaţiei picturale, luarea în posesie a teritoriilor subconştiente prin revolta cromatică şi liniştea desăvârşită, rivalitatea dintre zonele libere şi cele lucrate, devin un reflex al gestului domeniului afectiv. Anticipativ, dar controlând comportamentul compoziţional al petei de culoare şi al liniei, nedefinind cauza şi nici efectul întrebărilor sale, ci creând doar taine, Ion Mihalache lasă ambele limite să-i influenţeze concepţia despre femeie, această zeiţă olimpiană, văzută de artist ca unul dintre elementele vitale ale lumii. Necesitatea de a trasa conturul cu ajutorul liniei, de a crea picturalitate în interiorul formei şi diferite contraste plastice, sugestia unor racursiuri, utilizarea pensulaţiei, toate acestea sunt o derogare de la nevoia stringentă a artistului de a compune,  restructura şi descompune forma într-o elaborare ce cuprinde atât abordarea reducţionistă, cât şi pe cea încărcată de substanţă. Deseori griurile sunt întrerupte de câte o pată de albastru sau roşu în dorinţa artistului de a conferi o latură poetică desenului şi de a face din nudul feminin o mult mai senzuală abordare a subiectului său.

         Gestualismul atenuează tensiunile sufleteşti şi pozitivează energiile sub efectele tonale structurate în mod raţional, conform unor principii compoziţionale, după o ştiinţă a culorilor, care determină naşterea unor soluţii, un altceva nedefinit şi necunoscut, spre care aspiră fiinţa artistului împlinindu-l şi făcându-l cu adevărat fericit. Mai mult decât atât, diseminarea materiei articulează problema nimicului în pictura lui Ion Mihalache. Cu toate acestea, artistul rămâne un personaj antimeontologic.

Ana Amelia Dincă

critic de artă     

De ce priveşte omul în sus

         Situaţiile apocaliptice îl determină pe om să îşi ridice ochii spre Dumnezeu cerând îndurare.

         Proletcultismul a anulat şi această ultimă speranţă, făcând din eşec o victorie asumată asupra sufletelor. Puterea spiritului colectiv în momentele de maximă tensiune l-a determinat pe Aurel Vlad să reevalueze înspaimântatoarea putere a multimii şi forţa ei în reinventarea lumii apologetice.

         O civilizaţie imperfectă pentru om, cu fisurile ei implacabile şi degenerative, cu atitudini dintre cele mai subiective, îl transformă pe Aurel Vlad într-un sculptor clasic din perspectivă antropocentristă şi într-un avangardist actual prin stilistică şi prin contextul de problematizare a proiectului artistic propus, structurat riguros şi unitar. 

         Ansamblul sculptural „Cortegiul martirilor” este o compoziţie reprezentativă pentru creaţia sa, înscriindu-se în demersul conceptual de factură instalaţionistă. Fiind în esenţă o cercetare asupra gestului uman determinat de o suferinţă care pune în discuţie nesiguranţa şi fragilitatea destinului nostru, acest grup, amplasat în curtea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet este un omagiu adus damnaţilor totalitarismului, prin reevaluarea unui aspect aparţinând istoriei noastre recente. Raportul omului cu societatea şi explorarea dramelor profunde pe care acesta le-a trăit sub dictatură devin în lucrarea lui Aurel Vlad punctul culminant al unei psihologii conduse în afara reperelor. Cele 18 personaje din bronz care alcătuiesc grupul statuar, amplasat simbolic în curtea închisorii de exterminare, evocă nu numai izolarea umană, ci şi solidaritatea, în ambianţa celor mai inumane condiţii determinate de ura sistemului şi dispreţul faţă de elita politică şi intelectuală.

         Direcţia acestei compoziţii se integrează unui context cultural şi social mai larg, care cuprinde holocaustul de la Varşovia devenit, la un moment dat, un reper pentru viziunea Magdalenei Abakanowicz sau revolta aşa cum a intuit-o Jane Frere reactivând motivul mulţimii. Aurel Vlad se alătură celor două nume, cu menţiunea că pentru sculptorul român important este grupul  care se desprinde de mulţime, având caracterele sale identitare. În acest sens, „Cortegiul Sacrificaţilor” este o formaţiune distinctă, conjuncturală, cu elemente similare, ce acţionează asupra spaţiului în sine prin tensiunea gesturilor difenţiate de disperare, conform infinităţii trăirilor particulare, unice, care implică spaime şi suferinţe, actul existenţial fiind dramatizat  de artist prin reacţiile emoţionale evidente în gestică.

         Nenorocirile implică îndumnezeirea şi rugăciunea care apare sub mai multe forme în „Cortegiul Sacrificaţilor”. Cea de tip brâncuşian prin suprimarea mâinii, personajele „orantă” sau cu mâinile la ochi ori cu umerii căzuţi şi palmele grele, cu trupurile livide şi totuşi de puterea cotraforţilor,  cu privirea în pământ, executând mişcări combinatorii ale braţelor ce invadează golul cerului cu accentele lor de linii drepte şi frânte, amintind corpurile istovite ale deţinuţilor purtate ca nişte poveri de care aceştia ştiau că vor scăpa prin înfometare, tortură fizică şi psihică, şi în cele din urmă, prin moarte. Atitudinile enumerate fac parte din ritualul plimbării în interiorul curţii fiind asemănător lunii care orbitează în jurul pământului. Zidul este premonitoriu, apartenenţa la   universul iluzoriu al libertăţii contrariind speranţele grupului tratat în sfera cea mai de jos a condiţiei umane. Limbajul corpului se transcrie în forme sculpturale solide.

         Pentru privitor, massa compactă de personaje permite o cuprindere vizuală integratoare, pe de alta secvenţială, deoarece individualitatea fiecărui om declanşează prin trăirea psihologică, retractată în gest, prin interdependenţa şi apartenenţa la aceleaşi grup social, forţa unei structuri cosmice.

         Aurel Vlad are o viziune integratoare şi implicită asupra sistemelor umane aflate sub impactul unei presiuni străine de voinţa personală. Principiul similarităţii stă la baza compoziţiei, procedurile de grupare implicând repetiţia ca mijloc de implicare în extrapolarea unei expresivităţi în care ritmul devine pentru ideea de grup modalitatea de accent principală.

         Aurel Vlad reiterează una din metehnele închisorilor şi anume, scurtele plimbări devenite singurul mod de a-şi imagina libertatea, de a căuta adevărul şi de a-l găsi pe Dumnezeu într-un spaţiu unde  lumina zilei nu putea fi văzută decât în timpul plimbărilor prin curtea închisorii.  

         La distanţă de decenii, sculptorul explorează printr-o introspecţie artistică istoria socială şi politică prin care condamnă atacurile abuzive asupra libertăţii omului şi asupra valorilor morale ale poporului român.

Ana Amelia Dinca