Despre pictura Corneliei Victoria Dedu

Cornelia Victoria Dedu este una dintre cele mai active prezenţe expoziţionale ale fenomenului artistic actual. Interesată de subiectul plastic, de posibilităţile lui expresive  grefate pe suportul unei scheme compoziţionale bine studiate, din care nu lipseşte desenul lizibil sub pasta solidă  sau aşezată plat, aceasta nu cedează în faţa ştiinţei de a picta pentru a-şi facilita finalizarea lucrării. Cu o ucenicie solidă la clasa profesorilor Alexandru Cumpăna, Corneliu Baba, Ion Marşic, Vasile Grigore, şi cu bune referinţe critice, aceasta s-a impus de-a lungul anilor ca o artistă pentru care sunt esenţiale atât practica de atelier, cât şi pictura în faţa motivului.

Reperele artistice ale Corneliei Victoria Dedu sunt de sorginte modernă, şcoala românească de pictură interbelică lăsându-şi amprenta asupra formaţiei sale în ceea ce priveşte organizarea câmpului imagistic după criterii compoziţionale, cu mase de culoare aşezate în pete pe suprafeţe mari şi într-o picturalitate care se desfăşoară de la delicate griuri colorate la nuanţe pastelate, unele apropiate de laviuri prin transparenţe şi efecte de tonalităţi stinse sau strălucitoare.

Cornelia Victoria Dedu este o personalitate artistică riguros organizată în ceea ce priveşte simbioza dintre exigenţele de lucru demonstrate în pictura de şevalet şi desene, în acuarelele de un profund caracter pictural şi în schiţele a căror linii sunt trasate cu mare siguranţă şi măiestrie.

Iubitoare în primul rând a peisajului în plain-air, apoi a naturii statice şi portretului, artista este posesoarea unei elaborate palete cromatice, rezultat al spectacolului optic oferit de lumina peste care intervine folosindu-se de ştiinţa cromatologiei şi eclerajului însuşită prin experienţă, dar determinată de realitatea înconjurătoare atunci când spaţiul panoramic se află sub incidenţa atenţiei sale.

Structuri compoziţionale diferite în relatarea plastică a instantaneelor pitoreşti ale naturii se alătură suprafeţelor sintetice din care nu lipsesc figurativele elemente ale universului recognoscibil abordate în manieră modernă în peisajele de factură balcanică.

De o rafinată intelectualitate, Cornelia Victoria Dedu are un temperament activ şi este selectivă în alegerea subiectelor care fac parte din lumea călătoriilor sale. Transpuse pe pânză, acestea au o soliditate, o arhitectonică ce contrapunctează lirica reţinută pe alocuri, lăsând ca spaţiile mari, aerisite să fie echilibrate de axiomele coloristice.

Uneori, masele de culoare şi formele descriu geometrii care se strecoară printre ritmurile perspectivale conferind tensiuni ambientului peisagistic.

Iubitoare a călătoriilor şi a locurilor pitoreşti, Cornelia Victoria Dedu alege să redea colţuri uitate de lume, cu energii pozitive, posesoare ale unui romantism recurent în creaţia sa, care să corespundă liniştii sufleteşti ori să se raporteze la aspecte de un nostalgic arhaism, redefinind cu mijloacele picturii lumea rustică a satului, de unde îşi extrage substanţa spirituală, aflată în empatie cu sine.

Naturile statice, anvelopate de atmosfera intimă a atelierului, sunt şi acestea la înălţimea estetică a peisajelor, caracterizându-se printr-o deplină picturalitate.

Textura vibrantă a suprafeţei pictată într-un limbaj expresiv, saturată de densitatea pastei, epatează prin armoniile coloristice în consonanţă cu transluciditatea pietrelor preţioase.

Problemele echilibrului static, dar şi o dinamică intrinsecă a elementelor ordonate după norme artistice, descind dintr- o ardere interioară, dintr-o emoţie, dintr-o comunicare directă a artistei cu subiectul său, din care nu lipseşte trimiterea explicită la propria genealogie. „Mănuşa mamei” sau „Caietul tatălui” rămân, dincolo de orice călătorie, subiecte rarisime ale tablourilor, care continuă să afirme peisajul drept cel mai frumos loc al minţii sale.

Ana Amelia Dincă           

Ceramica lui Ilie Rusu

În creaţia artistică, de multe ori tehnica rămâne în urma plasticităţii şi primează sentimentul interior în raport cu motivul. La Ilie Rusu laboratorul este admirabil ţinut sub control, el conturează ansamblul şi îl îmbracă fără a ascunde ideea, apropiindu-l de zona creaţiei paravizuale.  

Lucrarea „Zidul”, realizată din porţelan, este o reîntoarcere la semnificaţiile arhetipurilor. Forma acestuia imită o structură de chirpici în care au fost inserate păsări poposind aici spre odihnă şi arhaizându-se prin sugestia plastică a pământului primordial prelucrat cu paie pentru folosinţa umană. Această temă îi dă posibilitatea lui Ilie Rusu să folosească elementul aviar în două direcţii. Una, care ţine de natura firească a vieţuirii într-un cadru rustic, cealaltă, de schimbarea contextului şi adaptabilitatea elementului la metehnele societăţii de acum, prin tranformarea păsărilor şi a cuibului lor în aliment conservabil şi vandabil. O notă de pitoresc, alături de una de dezumanizare, arată derapajele existenţiale şi sociale la care este supus însuşi artistul. Acesta punctează uneori, prin reprezentarea unor cuiburi de păsări de sine stătătoare, întoarcerea omului la semnificaţia originară a existenţei.

Folosindu-se de imagini convenţionale, uşor de detectat în arealul vizual actual, Ilie Rusu îşi continuă discursul prin regândirea unor obiecte produse de tehnologia contemporaneităţii, aşezate în diferite contexte şi adecvate actualităţii. Foloseşte imagini stereotip fără să înlăture elementele cotidiene, poeticul naturii sau reminiscenţele credinţei, stare rămasă în structura  genetică a fiinţei secolului XXI prin descendenţa sa biblică.

Ambalaje pentru decor, perne, conserve, resturi menajere, în general obiecte ale societăţii de consum cu o elaborată abordare tehnică şi estetică, de la artă la utilitar, de la tendinţe Art e povera, Pop art şi cinetice, îi îmbracă într-o formă conceptuală receptarea vizibilului.

Îngerii, reduşi la esenţă prin reprezentarea aripilor multiplicate ca produs de serie, ca o marfă supusă distribuţiei, cu discrete diferenţieri de o rafinată plasticitate, definesc universul artistic al lui Ilie Rusu, care îşi află sursele în experimentele anilor 1960. Acesta le adaptează unor situaţii contemporane sau mai bine zis sunt elementele experienţei sale sociale.

Calităţile dinamice ale cojilor de ouă aranjate în cofraj, animate mecanic cu un sistem motorizat sau aripile de înger aşezate pe umeraş, devenite în viziunea artistului un uzual element de vestimentaţie şi un motiv artistic repetabil, supus şi el noilor tehnologii cotidiene, ne arată că pentru Ilie Rusu esenţial este procesul de elaborare şi tehnica din subsidiar, în care implică mişcarea, cinetizând o parte dintre creaţiile sale.

Ilie Rusu s-a născut în 1956 în comuna Feleacu, judeţul Cluj şi este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”. Conferenţiar univ.dr. la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, acesta este un tehnician important din ceramica noastră.

Ana Amelia Dincă

Spectacolul de culise

-despre grafica lui Ion Atanasiu Delamare-

Ion Atanasiu Delamare este un vizionar romantic într-o lume dură şi nesigură, în care şi-a permis să viseze, lăsându-şi arta pradă fantasmagoniei ivită din chipul unor pustietăţi metafizice, populate de fiinţe dezorientate, vieţuind într-un spaţiu atemporal în care plasticianul a ales să-şi anunţe estetica.

În această lume imaginară, fabulosul devine tangent cu latura eminamente umanistă a cosmosului, în care trăirea eliberată de ultimul semn impur se arată în lumina sa pozitivă şi ingenuă.

Relaţionată cu fabulosul subconştient al eu-lui, evocarea plastică a artistului se va focaliza pe apariţiile ciudate ale unor fiinţe şi păsări, obiecte inventate sau cunoscute de noi, semne cu o simbolistică profundă, ce redau sub forma unei ambianţe de carnaval, jocul omului în circumstanţele unui univers oniric, ce denotă o bucurie a vieţii, în contextul unei permanente reverberaţii a sufletului.

Arta lui Ion Atanasiu Delamare surprinde prin disponbilităţile lirice, lumea lui este şi nu este, se iveşte şi dispare în fragmentele compoziţionale tensionate, dinamice, zbuciumate.

Uneori întreg câmpul imagistic anunţă o eliberare a omului din corsetul restricţiilor pentru o scurtă reîntoarcere la spiritul ludic, deşi anxietatea se relevă în comportamente difuze, inexplicabile.

Suprarealismul se suprapune adesea expresionismului, comicul se alătură tensiunii dramatice, iar artistul ne avertizează că lumea în care trăim este una a dezintegrării relaţiilor interumane, din această perspectivă având o conexiune directă cu opera lui Kafka.

Adevărata comunitate a fiinţelor atanasiene poartă în sine discrete accente burleşti, ivite din matca unor linii expresive, ce conturează chipurile împietrite ale personajelor, a căror nelinişte este trădată de gestica dinamică şi de iluzia că noi înşine suntem rătăciţii acestei lumi. Observaţia definitorie pentru acest orizont plastic o face criticul Gheorghe Vida, spunând că Ion Atanasiu aduce în prim plan o umanitate modelată de un sentiment tragic, compusă din personaje articulate inextricabil într-un mediu derizoriu.

Şi Luiza Barcan a surprins metamorfozele din care este plăsmuită neliniştea sufletelor atanasiene, vorbind despre ele ca despre o lume carnaval, tragic-carnaval, tragi-comică, de tot râsu-pânsu. Acestea sunt de fapt chiar limitele fiinţei pe care graficianul le parcurge în fiecare lucrare, de la starea de refulare la extaz, de la desen la gravură, în situaţia raportării şi extinderii viziunii sale estetice asupra capacităţilor volitive ale omului, în paroxismul unor situaţii supuse perisabilităţii şi trecerii timpului.

Personajele îşi afirmă dedublarea în figuri ce privesc cu uimire ambientul singurătăţii lor, de multe ori apariţiile iluzorii, discrete, ale ciudatelor fiinţe,  se apropie de domeniul neobişnuitului. Grimasele, tristeţea, veselia, împăcarea cu sine, devenirea şi pustietatea înlocuită uneori de sugestiile unor elemente umane, fac din această lume un reflex al trăirilor noastre subconştiente.           

Biografia artistică a lui Ion Atanasiu Delamare este rezultatul unor pasionante lecturi literare şi a unei îndelugate experienţe de grafician, care

l-a proiectat ca artist în zona unei originalităţi cu surse în şcoala românească de grafică.

Desenatorul Ion Atanasiu se înscrie în ereditatea lui Vasile Kazar, adăugând, ca o notă personală, imaterialităţii şi narativului, o consistenţă a culorilor luminoase şi o jovialitate cu accente bonome ale chipurilor. Studiind cu Ioan Untch, a cărei artă era supusă mai degrabă raţiunii decât subconştientului, artistul a asimilat din rigoarea acestuia echilibrările compoziţionale, siguranţa desenului, iar de la Kazar a preluat noua modalitate de figurare a spaţiului. Peste acestea, a suprapus de-a lungul anilor, propria sensibilitate şi viziune. 

Creaţia sa de până acum poate fi definită ca unitară din punct de vedere stilistic şi tematic.

Hârtia, specifică imprimării tehnicilor de gravare, dar şi sticla care, cu preţiozitatea şi elegantele sale trasparenţe şi reflexe, sunt utilizate de plastician ca suporturi pentru formele, culorile şi liniile desfăşurate ritmic pe întreaga lor suprafaţă.  Intersectându-se cu structura discursul imagistic, acestea lasă echilibrului dintre plin şi gol o mai mare expresivitate în dezinvoltura şi libertatea exprimării, în potenţialul ludic şi în descrierea expresiei umane.

La Ion Atanasiu Delamare, grafica, prin laviurile delicate, are o exaltare lirică remarcabilă, iar gravura, o profundă sobrietate prin cromatica reţinută şi incizarea în placa de metal.

Lumea angoasată, dominată de aspectele ei burleşti şi devoţiunea artistului pentru jocul copilăresc al oamenilor, dar şi pentru comuniunea umană aflată sub masca dramelor ascunse de codificările eului poetic, permit exaltarea delirantă a personajelor, unele în atitudini convulsivante, altele în pragul melancoliei, aspecte întâlnite mai ales în gravură, căci în desene şi în pictura pe sticlă, artistul lasă loc domeniului senzitiv al frumuseţii şi poeticului personal.

Tentativa fiinţelor de a căuta şi a găsi lumea ideală, solidaritatea lor în refuzul vieţii zilnice şi în teama de real, devin spaimele devoratoare ale figurilor atanasiene, concentrate uneori într-o singură parte a lucrării, alteori fiind grafiate pe întreaga pagină.

 Această comedie aparentă înlătură anecdoticul la o privire atentă. Linia fină, extrem de delicată, descrie deformarea lumii, cu aluzii la dezghiocarea viselor şi la o stranie senzaţie de neobişnuit, propunând o tipologie umană specifică, ieşită din realitate, în permanentă deplasare năvalnică pe orizontală şi spre o ţintă imprecisă, dar raportată la o neliniştită contemporaneitate. Codul gestual al acestei specii umanoide se desprinde de cotidian, dar se desfăşoară fără nici un fel de agresivitate, atitudinea prietenoasă anunţată de personaje, apoi veselia, desfătarea, încântarea afişate de acestea în spaţiul pe care îl traversează, lasă un semn de întrebare asupra incertitudinilor omului actual, dezorientat şi nesigur.

Ochiul cuprinde  dintr-o singură privire spectacolul de culise creat de personajele imaginate, gramatica viziunii şi subtextul făcând o trimitere autoreflexivă spre identitatea personală a artistului Ion Atanasiu Delamare. Claritatea imaginii şi acordul între zonele albe, libere şi cele desenate, fantezia tonală în acord cu cea imaginară, stabilesc o puternică legătură a desenelor cu resorturile lăuntrice ale fiinţei sale, evocată în fiecare compoziţie în armonii contrastante, exaltate de eleganţa ductului linear, creator al unor forme şi momente artistice irepetabile.

Ana Amelia Dincă