Câteva cuvinte despre pictura lui Matei Şerban Sandu

Imaginea omului redată cu recuzita principiilor artei umaniste şi într-un stil bazat pe un desen nesubminat de actuala morfologie eliptică, din contră, inserat într-o structură geometrică, care echilibrează spaţiul organizând suprafaţa astfel încât, proporţiile elementelor, racursiurile, perspectiva, liniile de forţă să formuleze o orientare stilistică evidentă, argumentează faptul că Matei Şerban Sandu are o preferinţă stilistică clasicizantă, dar uneori merge şi spre postmodernitate din punct de vedere al problemelor compoziţionale, atent reprezentate. Formaţia de gravor a artistului a constituit o dată în plus reperarea soluţiilor adecvate picturii de şevalet, peste care s-a suprapus   cultura sa umanistă, vizibilă în căutările plastice. Analogiile cu personaje şi epoci trecute, situaţii diverse, implicarea misterului şi a imaginaţiei, prin sugestia unei idei sau figurarea explicită a unor obiecte sau personaje aşezate în contextul unei impenetrabile provocări, fac rocade neaşteptate şi încurcă privitorul în descifrarea ambianţei narative, care stimulează  închipuirile noastre şi ascunde lumi, gânduri, taine de nescifrat. Artistul coboară până spre contemporaneitate cu situaţiile sociale evocate. Aşa am defini în general pictura lui Matei Şerban Sandu

Aceste lucruri nu se întâmplă în autoreprezentarea trăsăturilor faciale unde remarcăm, pe lângă picturalitatea şi simplitatea monumentală a lucrării, o tensiunea interioară citită în vehemenţa privirii, asemănătoare unui animal de pradă sau a unui om hăituit.

Este consternantă starea în care s-a surprins Matei Şerban Sandu şi antagonică firii sale blânde, poate doar aparent. Contrar altor compoziţii, „Autoportretul” este o paradigă a sinelui, o reprezentare a uneia dintre faţetele umane, o refulare apărută pe masca omului la un moment dat. Fiind  o imagine declarativă despre artistul aflat la maturitate, accentul cade pe  trăirea profundă, pe privirea cu o gravitate relevantă pentru lumea sa interioară, ceea ce denotă o tentă dramatică, accentuată de tenebrosismul tehnicii alese. Alternanţa dintre lumină şi umbră, eclerajul care îi evidenţiază figura cu efecte barocizante sunt convingătoare pentru resemnarea în urma unei drame întâmplate recent.

„Autoportretul” vorbeşte despre un om împăcat cu sine, cautând adevărul, individualitatea interioară, dezvăluind stranietatea şi spiritul său cartezian. Din luciditatea cu care se priveşte, ne imaginăm că afirmaţia  „m-am jucat creând impresii false despre mine” este doar o alăturare de cuvinte, care nu se probează aici.

Ana Amelia Dincă