Nudul în pictura lui Mihai Potcoavă

Influenţate de sensibilitea estetică a secolului al XIX-lea, nudurile pictate de Mihai Porcoavă au nota romatică a unei feminităţi perpetue.

Raccourciurile, dispunerea în contraposto a corpului feminin, busturi diferit aşezate în poză, într-o cromatică delicată ce aminteşte eclerajul disctinct al picturii postmoderne, nu aparţin unei ambianţe de interior, ci fac obiectul unor imagini de sine stătătoare, vii prin forţa tensiunilor lăuntrice ale tuşelor şi petelor de culoare.

Pretext de relevare simbolică a figurativului interpretat şi a cromaticii care cunoaşte un parcurs captivant de la gamele fove la griuri fine, dar şi de evocare a naturii feminine prin echilibrarea compoziţinală într-o paletă bine gândită de la nuanţe terne şi sidefuri la accente puternice, care confirmă expresia şi acurateţea curbelor şi rotunjimilor descriind splendoarea anatomică a corpului feminin, Mihai Potcoavă nu se dezice de lumea figurativă şi nici de normele academice interpretate plastic conform propriei sensibilităţi. Armonii formale şi tonale evocate prin fineţea pensulaţiei, prin  atenţia de care dă dovadă în abordarea subiectului figurativ, care se înscrie în linia stilistică a modernităţii, dar şi o încărcătură lirică susţinută de desen şi culoare, fac nudurile semnate de Mihai Potcoavă să fie adevărate exerciţii de evocare a frumuseţii corpului feminin.

Aşezate în fotolii ori în faţa unei ferestre pe al cărei pervaz este prezentă liniatura expresivă a unei flori dezinvolte, nudurile nu redau o anumită lecţie despre sensibiliate, ci reprezintă fascinaţia curbelor corpului femeii posesoare ale unui lirism pregnant, care uneori coboară spre duritatea figurativă a corporale severe lăsând la vedere proporţiile miologice şi osteologice aparte, diverse ca modalitate de reprezentare. Fiind tratate în compoziţii variind din punct de vedere al tipului de abordare în ceea ce priveşte înscrierea structurii nudului într-o formulă vizuală semnificativă ca plasticitate, Mihai Potcoavă cercetează cu mijloacele picturii, valorile emoţionale, evitând dramaticul şi susţinând dimensiunea nostalgică a fiinţei, probând în fiecare lucrare subtila consacrare lirică ce concordă cu implicarea afectivă şi cu transfigurarea poetică a nudului feminin ca subiect artistic.

Din spate, din profil şi semiprofil, în unghiuri ce permit înscrierea unei plasticităţi mai profunde în cadrele rigide ale tabloului, nudurile au o cromatică ce merge de la gama ternă la una fovă, virulenţa expresiei citindu-se în fragmentele de studiu al luminii, când pictorul în dorinţa de a sugera dimensiunea reflexivă a  trupului feminin, accentuează straturile de culori, intervenind tehnic şi artistic. Uneori tuşele sunt vizibile, alteori atmosfera de culoare învăluie spaţiul bidimensional, creând o aură de mister în jurul subiectului. Ţinând seama de proporţii, de incidenţa luminii asupra întregului spaţiu de pictat, Mihai Potcoavă demonstrează că armoniile şi acordurile cromatice, tonurile pure prezente pe alocuri, sunt de mare preţ pentru unitatea şi consonanţa elementelor constitutive ale pânzei. Acest conţinut pregnanat uman este susţinut de vibrarea suprafeţei şi de o uşoară stilizare a formei anatomice. Stăpânite de o tensiune lăuntrică sau aflate în letargia unei liniştii devastatoare, modelele alese pentru a fi pictate cunosc o transfigurare bine temperată, care permite artistului timpul de gândire necesar filtrării temei într-o abordare coerentă şi echilibrată a tematicii nudului.

Ana Amelia Dincă

         

                       Personaje în grafica Corneliei Victoria Dedu

Grafica Corneliei Victoria Dedu reprezintă peisaje, personaje şi compoziţii cu un grad evident de abstractizare. Realizate în acuarela şi guaşă sau în scriitura dezinvoltă a tuşului sau cărbunelui, acestea au nota de picturalitate specifică ansamblului operei, structura desenelor variind de la plăcerea redării emoţiilor în faţa naturii prin tuşe persistente, ritmice, până la planuri de culoare ample, ce sintetizează o idee plastică în acord cu influienţa modelului asupra artistei. Folosind deseori tehnicile mixte, pictoriţa reuşeşte să redea cu măiestrie ideea în simple crochiuri şi schiţe, dar şi în complexe forme analizate atent prin construcţia liniilor ce provoacă o viaţă interioară lucrărilor.    

Lăsând la vedere spontaneitatea trăsăturii de penel sau a instrumentului cu ajutorul căruia grafiază instantanee din arealul selectat, desenele Corneliei Victoria Dedu au o profunzime plastică ce ţine nu numai de experienţă, ci şi de plăcerea de a lucra. Romantica linie modulată ori trasată în drepte ce denotă siguranţă şi severitate în ceea ce priveşte notaţia directă, la faţa locului, se integrează regulilor expresivităţii, similitudinii şi complementarităţii, care conferă viziunea tensională şi asimetria armonioasă, de unde nu lipsesc contrastele, perspectivele şi centrele de interes.

Lucrările de grafică reprezentând personaje se concentrează pe figura ţăranului, pe plasticitatea corpului său în momente de odihnă sau în mişcare, ambele atitudini sugerând tendinţa artistei spre o minimalizare a expresiei şi deopotrivă către o analiză pregnantă a liniei care parcurge o serie de modalităţi de descriere a formei umane, de la gestul dezinvolt al unei scriituri analitice, la modelare şi modulare cu ajutorul culorilor de apă.

În atitudine statică ori şezând, în momente de nostalgie, pozând artistei care desenează starea de o clipă a modelului întâlnit în călătoriile sale, personajele evocă un anumit moment existenţial dominat de efortul fizic lizibil în palmele noduroase, în vehemenţa privirii şi în umerii lăsaţi, în vestimentaţia simplă specifică omului de la sat şi în chipurile primordiale. Această gravitate a reprezentării are susţinerea unui stil, sobru consecinţă a adecvării subiectului la demersul plastic.

Surprinse din diferite unghiuri, din care perspectiva inversă şi cea geometrică domină, la fel dispunerea în plină pagină a personajelor, aceste desene semnate de Corneliei Victoria Dedu cuprind şi portrete compoziţionale unde mijloacele de expresie nu sunt rezumate la nivelul schiţei, ci cunosc o mai riguroasă insistenţă asupra compoziţiei printr-un demers decorativ sau cromatic. O parte dintre acurele şi guaşe, prin tipul de aplicare a culorii cu ajutorul pensulaţiei, când vibrată, când în mase compacte de laviuri ori tonuri mai dense, se află în vecinătatea picturalităţii.

Firescul care apare în linia descriptivă, supusă forţei sugestive a tuşului, acurelei, guaşei sau cărbunelui, degajă implicit naturaleţea personajelor susţinută de potrivite formule grafice şi de o înţelegere afectivă a omului simplu înzestrat cu întreaga încărcătură spirituală care îl defineşte.

Grafica reprezentând personaje este realizată începând din anii 60 ai secolului al XX-lea şi a parcurs deceniile de activitate ale artistei concomitent cu pictura de şevalet.

Ana Amelia Dincă           

                                    Florile lui Corneliu Drăgan-Târgovişte

Alături de peisajele citadine, care primează ca preocupare în creaţia lui Corneliu Drăgan –Târgovişte, florile ocupă un loc important, fiind subiecte de sine stătătoare, aşezate în vaze sau compuse în ambianţa unor elemente care le fac adevărate naturi statice.

Lirismul şi plasticitatea, latura exuberantă a fiinţei artistului, măiestria şi emoţia reţinută devin componente ale acuarelelor cu flori realizate într-un limbaj modern, gestual, dar subordonat unei vaste experienţe. Macii şi trandafirii domină ca forme selectate din arealul floral oferit de panoplia diversă a naturii. Alb şi roşu, albastru-verzui şi verde, violet şi galben, irizări feerice tratate într-o variaţie ce permite artistului să jongleze cu frumuseţea diluţiilor coloristice de intensităţi diferite, evocă puterea avută de contrastele calorice, dar şi delicateţea acordurilor cromatice de mare forţă expresivă. Atrăgându-ne prin coloritul vivant, indiferent dacă expresia cromatică este dată de culorile reci sau calde ori de tonuri mai potolite, florile artistului sunt posesoarele liniştii sale lăuntrice. Tuşa are libertate şi în acelaşi timp control asupra figurativului. Spontaneitatea şi energia degajată de forme generează o naturalitate a gestului artistic. Elementele sunt simple, expresive, au forţă cromatică, fiind supuse unei transfigurări ce emană un joc subtil al metamorfozei. Apropierea de subiectul său este una afectivă, cu reflexe în virtuţile de colorist, de rafinat mânuitor al laviurilor, al transparenţelor care condiţionează variaţiunile tonale creând senzaţii optice. Vazele, tratate ca structuri compacte din punct de vedere volumetric, reprezintă pata de culoare statică, axa verticală şi suportul ce conferă monumentalitate imaginii.

Configurările obiectelor completează imaginea florală ce contribuie, o dată în plus, la frumuseţea compoziţiei, fiind incluse cu precauţia celui care cunoaşte importanţa structurii bine articulate a desenului. Supuse reveriei, cu o implicare intuitivă şi cu forţa exerciţiului sintetic îndelungat, artistul surprinde esenţialul, îndrăznind câteodată să îşi apropie viziunea de zona abordării abstracte, Corneliu Drăgan- Târgovişte făcând lizibile armonia şi echilibrul compoziţional ce se încriu în matca naturii sale reflexive.

Aşezarea structurilor florale în planul bidimensional evidenţiază orientarea spaţială a fiecărui element, fie că este vorba de simple flori sau corole şi frunze dispuse în vecinătatea unor fructe a căror proiecţie perspectivală guvernează registrul inferior al tabloului.

Uneori, Corneliu Drăgan-Târgovişte lasă spaţiul alb al hârtiei să exalte coloritul formelor care doar vag amintesc de textura fizică a modelului vegetal. Însoţite câteodată de ulcele cu instrumentele de pictat ale artistului, florile, trandafirii, macii ori obiecte care aparţin culturii etnografice cum ar fi lingurile de lemn cu motive tradiţionale sculptate, creează imagini de forţă plastică, prin delicate sugestii vizuale, calităţi remarcabile ale  acuarelistului Corneliu Drăgan-Târgovişte.

Ana Amelia Dincă

 Pictorul Vitalie Butescu

 

În plină afirmare, Vitalie Butescu este acel artist sedus de atmosfera meditativă a naturii, de spaţialitatea structurii convenţionale a peisajului, temă predilectă, stilizată după adecvate criterii compoziţionale. Inserate de poezia locurilor unde artistul pictează în plein-air, lucrările au încărcătura atmosferei romantice a fascinantelor ţinuturi îndepărtate.

Aparţinând modernităţii, stilul picturii sale reface sensibilitatea omului contemporan pentru simbolistica arhitecturii rurale, dar şi pentru un Balcic nostalgic ori pentru vechiul şi încântătorul Bucureşti de altădată, colţuri de lume reconstruite de pictor cu plăcerea povestitorului, în secvenţe ce par locuite de taine, posesoare ale unui pitoresc aparte, motiv de aplicare a tehnicii divizionismului cromatic, care creează atmosferă prin preţiozităţile minerale ale tonurilor ori prin diluţia lor.  

Păstrând în linii mari armătura figurativă a desenului, Vitalie Butescu readuce în actualitate un suflu contemplativ, reconstituind climatul luminii colorate în tente de griuri, în reprezentarea unor monumente care sunt simboluri ale civilizaţiei noastre, fie că este vorba de castele, case ţărăneşti sau biserici. Tuşa şi gestul pictural specifice artistului pornesc de la urma nervoasă şi repetitivă a culorii, ajungând la degajate pensulaţii ce alcătuiesc compoziţii aflate la limita abstractizării. Motivul plastic subordonat expresiei generale sau reprezentat cu toată forţa pe întreaga suprafaţă a pânzei are o frumuseţe ce ne poartă în zona transcendentului prin arealul diafan ocupat de materia cromatică.

Alternând strălucirea pigmentară cu nuanţe potolite, urmele expresive ale tonurilor acumulând efecte luministice în delicate alăturări cromatice, acestea fac spectacolul fiecărui tablou să se metamorfozeze în tuşe uşoare, grizate delicat, uneori epatante prin vibraţia materiei picturale, surprinzând prin rafinamentul lor liniştea şi transfigurând forma sub forţa expresivă a eclerajului.

Iubitor al detaliului, Vitalie Butescu se opreşte asupra laturii însorite a unei case, asupra unor cadre imagistice inedite, asupra unor segmente de arhitecturi medievale, văzute de aproape sau din unghiuri perspectivale, asupra ruinelor, fântânilor, curţilor mănăstireşti, asupra copacilor şi stâncilor, asupra malurilor, tablourile sale asimilând complexitatea unui peisaj vast datorită accentelor şi suprapunerilor coloristice meşterite cu talent. Numeroase lucrări dedicate Bucureştilor, Balcicului, Veneţiei, Palatului Mogoşoaia, Castelului Peleş repun în discuţie juxtapunerea petelor de culoare şi atmosfera ce aminteşte jocul impresionist prin efecte plastice şi prin tematica selectată din ambianţa plein-air-ului. Relevând impresiile sale de călătorie din locurile văzute şi transpunând pe pânză instantanee ale naturii analizate cromatic în forme definite cu generozitate, Vitalie Butescu evocă o gamă largă de structuri compoziţionale, imagini diferit concepute în eboşe  mentale, care sfârşesc printr-o delicată picturalitate focalizată pe spaţii sintetice de culoare unde domină aerul şi apa, cerul şi pământul, trecute prin stadii diferite ale interpretării plastice, de la analiză la sinteză, de la detaliu la ansamblu.

Seva metaforică a picturii lui Vitalie Butescu rezidă în nuanţele griurilor colorate ce conferă monumentalitate tablourilor, care au de multe ori în plină pagină un element definitoriu pentru o aşezare ori pentru un loc care-şi păstrează însuşirile afective prin atributele expresive rezultate din paleta cromatică, dezvăluind elementele văzute de aproape ce au în contrapondere perspectivele ample, cuprinse dintr-o singură privire, presărate cu maluri, stânci, ape, ierburi pictate într-un joc subtil al tuşei, de un gestualism şi o eleganţă ce denotă o empatie a artistului cu motivul pictural.

Esenţa unei lucrări constă în atmosfera surprinsă şi trecută prin filtrul propriei trăiri şi experienţe plastice, abordare, care aparţine mai degrabă sensibilităţii spiritului său, dar şi unei senzualităţi a imaginii pe care artistul o alege din lumea tumultuoasă care vine spre acesta. De multe ori statice, dar ritmate de tuşele de culoare, de liniile pictate ce descriu apa, cerul, pământul şi tot felul de arhitecturi medievale,  lucrările lui Vitalie Butescu fascinează prin precizia de a defini elementul pe suprafaţa căruia apare hazardul coloristic evocând liniştea, nemărginirea, dar şi aspecte ale civilizaţiei de azi, transpuse în vivante acorduri tonale.   

Ana Amelia Dincă