Pictorul Vasile Chinschi ( 1 ianuarie, 1939- 28 decembrie, 2004 )

-„orice lucrare o începi sentimental şi o termini cerebral”-

Trăirea profundă şi raţiunea nu se pot disemina în opera lui Vasile Chinschi. Acestea formează un tot unitar, aşa cum straturile senzoriale se suprapun peste constituentele cauzale ale demersului său, astfel apropierea de artă înseamnă, de fapt, acceptarea şi înţelegerea lui Dumnezeu. Spiritul obiectiv, duplicitar senzitivului, domină entitatea creatoare a pictorului, care şi-a formulat o realitate venită din gândirea personală şi din trăirea experienţelor plastice diverse şi revelatoare. Acestea i-au permis transformarea elementelor vizuale din universul recognoscibil şi din imaginaţie, în structuri artistice apropiate unei sensibilităţi mai degrabă orientale prin substaţa lor meditativă.

Alexandra Titu, Corneliu Ostahie, Paul Cornel Chitic, Ion Murgeanu  sunt nume ale căror referinţe de specialitate definesc ceea ce a însemnat acest pictor în contextul artei timpului său.

Menţiunea lui Vasile Florea în cartea „Arta românească modernă şi contemporană” (editura Meridiane, Bucureşti, 1982) este succintă, evocând, în mare parte, chintesenţa spiritului creator al lui Vasile Chinschi din acel moment, pe care autorul îl vedea  în relaţie cu lumea satului,  vorbind despre „ştiinţa compoziţiei clasice, echilibrate, şi cu o grijă pentru detalii”.  Tabloul „Familie”, care exemplifica scurta exegeză, reprezintă un portret de grup format din cinci personaje, având nelipsite detalii de natură statică şi  trimiteri stilistice spre perioada sa geometrică, evocând o preocupare complexă pentru structurarea imaginii pe mai multe planuri în perspectivă, dar şi o gândire cromatică bazată pe complemetarele accentuate de roşu/ verde sau mai diluatele ocru/ albastru.

Vasile Chinschi era de părere că artistul, publicul şi criticul formează unitatea necesară care încununează finalitarea operei ca autocunoaştere şi confirmare a gândirii de esenţă  divină şi filosofică a creatorului.

Fiind un maestru al desenului şi compoziţiei, al rafinatelor culori calde şi al delicatelor griuri, Vasile Chinschi a fost un virtuoz al picturii figurative care, în detaliile sale, releva analiza liniei şi formei, a principiilor compoziţionale care îmbinau normele clasice cu un anumit sentiment barocizant, rezultat din scenografia elementelor aşezate teatral în câmpul imaginii. Aceste repere au impus prin însăşi definiţia lor reguli ce i-au permis artistului tendinţa spre profunzimi conceptuale relaţionate cu sacrul şi cu o anumită vocaţie a contemplării, indiferent dacă a abordat portretul, natura statică, peisajul, teme consacrate, dar devenite identitare sub penelul său. Tărâmuri paradisiace, ficţionale prin pustietăţi de parcă marginea lumii ar fi fost subiectul principal şi nu o anumită expresie căutată în tehnică şi în efecte estetice, se detaşau drept cadre văzute cu ochii minţii şi ai visării, şi nu  prin evocarea unor locuri ascunse ale civilizaţiei caracterizate prin arbori şi dealuri, lipsite de conţinutul simbolic al existenţei umane, dar încărcate de sincere sentimente de iubire ale artistului faţă de natură.  

Coleg de grupă la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti cu Letitia Oprişan, Ilie Cioartă, Matei Aurelia, Cornelia Victoria Dedu, Vasile Chinschi, la fel ca ceilalţi, şi-a asumat o estetică specială a imaginii, care l-a definit în contextul ultimelor trei decenii ale secolului XX. Pictura sa avea claritatea ideii şi mesajului, limpezimea formelor şi amprenta stării de visare. „Tot ce vedeţi dumneavoastră am vrut să fie ca într-un cristal. ”

Fermecat de maniera în care lucra maestrul Corneliu Baba, dar şi de învăţătura artistică a lui Alexandru Ciucurencu şi Dan Hatmanu, Vasile Chinschi s-a desprins de maniere, preferând să caute dialogul sinelui cu lumea şi să reprezinte sentimentele sale în raport cu aceasta, pentru că „tehnica nu contează, contează comunicarea”.

Nefinisarea în pictura lui Vasile Chinschi

Fiecare pictor îşi alege modul său de a lucra, determinat de vocaţia pe care o are pentru genurile sau speciile artistice potrivite gândirii sale. Schema principalelor linii de forţă, viziunea scenică, vitalizarea şi organicitatea suprafeţei, provocarea cromatică au constituit pentru Vasile Chinschi nesfârşita zbatere pentru idelul său estetic, aşa cum simţea şi credea artistul că trebuie să fie. Având exigente profesionale îndreptăţite, a fost atent cu prezentarea în expoziţii personale a creaţiei de pictură, introspectivă, dominată de spaţii tăcute,  cu o pronunţată adnotare elegiacă. 

Aşezată în contextul elaborat al unui desen analitic, apropiat ca esenţă estetică de efectele plastice ale litografiei, linia, cu potenţialul ei semantic şi senzorial,  construieşte la Vasile Chinschi forma, lăsând pe alocuri o cromatică atent studiată în zona contrastelor valorice extrem de rafinate.

Însă demonstraţiile sale de desenator se află sub pictură, dar şi în stratul exterior saturat cu mase de culoare estompate deseori, dezvăluind spiritul patetic al artistului în reprezentarea figurii umane şi a naturi statice, dar şi bucuria paradisiacă a peisajelor infinite, datorate unor perspective în care sufletul artistului călătorea.

Prietenul său, Ion Dumitriu l-a sfătuit să lase enclave vizuale nepictate pe suprafaţa pânzei ca să poată fi observată tehnica de lucru. Astfel, zonele desenate se alăturau spaţiilor ecranate de culoare, ceea ce impune un plus de expresivitate şi valoare celor câteva compoziţii în care etapele de realizare se pot observa cu ochiul liber. Rezultă de aici suprafeţe şi texturi diferit tratate, implicând o senzaţie optică contrastantă, determinată de alăturarea a două valori: una, ca particularitate a desenului, cealaltă, ca întindere a cromaticii. Voluptatea tactilă a griului devenit pictural prin expresivităţi de tratare cu fineţe a desenului în perimetrul nefinisat al tabloului, sporeşte capacitatea lui plastică. La fel, atmosfera încălzită prin posibilităţile pastei de a crea stări concordante cu ceea ce dorea artistul să ne transmită. Întinderea de linii şi haşuri, devenită adevărat studiu de desen în conturarea unui portret ori a unei nature statice, conţine o tensiune a scriituri determinată de câmpuri compactate de lumini şi umbre, exaltate prin aşezarea culorii în mod gradat, cu mare delicateţe, după criterii perspectivale.

Trecerile de la desen la culoare sunt surdinizate, potolite, fără să agreseze privirea, provocând-o la o rătăcire contemplativă în unghiurile acoperişurilor caselor sau în coamele modulate ale dealurilor ori în profunzimea sufletească a modelului epatând prin bucuria din privire, prin ochii trişti, prin aria atât de vastă a emoţiilor.

Efectele geometrico-grafice, studiile de drapaj, repetitivitatea unor formule structurale specifice artistului, realizate prin descopmuneri armonice a căror segmentare proporţională se află în corelaţie cu perspectiva de aur, determină o autenticitate a demersului artistic definit prin forme ce capătă volum dând impresia că se desprind de suprafaţa bidimensională: portretul capătă mişcare, natura statică încremenite, peisajul impresia nesfârşitului.

Ana Amelia Dincă