Expozitie de pictura si desen. Florin Bârză, la Crowne Plaza Hotel Bucharest. Organizator, Galeria de Arta Elite Prof Art.

Modul elocvent în care Florin Bârză așează culoarea pe suport, conturează sugestii specifice viziunii sale, ivite din perimetrul emoției directe, concordând cu o anumită plenitudine a trăirii în fața motivului. Declanșând senzații privirii, provocând-o să iscodească forme sugerate și nu definite, evocate într-o latență inducând expresivități și derapaje fove pe alocuri, pictura lui Florin Bârză are caracteristicile ei vivante prin suprafețele colorate care, aflate la limita figurativului, sunt stilizate și interpretate, astfel încât, relațiile tonale să pară instantanee, prin gestica indusă de urma penelului și de materia cromatică.

Artistul relevă dimensiunea spirituală a ființei lui, partea ei diurnă, de luminozitate și expresie, făcând asociații rafinate de nuanțe, care vorbesc despre totalitatea sentimentelor sale ce transpar în peisaje, în tratarea nudului și în compozițiile cu trimitere stilistică spre zona abstractului, imprimând ochiului iluzii și tot felul de închipuiri osmotice rezultate din modul de aplicare al culorii. Peisajul enunță nu numai aspecte ale naturii descrise în suprafețe plate sau în relief, însumând notele de impresie de o clipă, care îl fac pe autor să devină retractat în interioritatea sa, dar vorbește și despre întreaga forța și poezia demersului său artistic, decupate din variatele stări emoționale ce transpar sincer în imaginile create.

Din nenumăratele cercetări personale asupra culorii, artistul concluzionează faptul că, realizarea succesiunilor de suprafețe compactate de pastă, îi permit să argumenteze starea avută în fața vegetației, înconjurând așezări arhaice, mărginind cerul în registrul inferior și devenind limite pentru planurile compoziției. Cadre vizuale din Sozopol, Balcic, Terchirghiol, Veneția sunt străbătute de un aer nostalgic și de o frumusețe cuceritoare datorită caracterelor pictogene ale acestora, surprinse de artistul interesat de problematica stilizării și personalizării elementelor figurative. Există două tipuri de peisaje în pictura lui Florin Bârză. Cele policrome, realizate cu mult lirism în ceea ce privește modul de structurare a tentelor, în care spații ample de tonalități sunt alăturate planurilor unde cromatica este o metamorfoză de culori calde, bine alese, pentru a crea starea de liniște impusă de motivul pictural. Cealaltă abordare, unde detectăm în alb/negru, aspecte rurale surprinzând colțuri de sate ce impun prin pitorescul lor definiții ale picturalității, conțin soluții de modelare a negrului prin diluții și accente, presărâd astfel, lumini și umbre în lucrările deosebit de plastice.

Aceleași nuanțe de ecleraj, citim și în desenele în cărbune, evocând liniile unduioase ale trupului feminin, grafiate printr-un duct mai subțire sau mai elaborat, contribuind la frumusețea compozițiilor cu unul, două sau trei personaje, studiate de artist în raccourci-uri diverse, demonstrând atenție pentru proporții, perspective, corectitudinea numărului de aur. În aceste nuduri, preocuparea pentru senzualitate este subordonată armoniei de ansamblu și schemei compoziționale, de fiecare dată, inedite, implicând trasee poliaxiale. Corpul femeii este transpuns și în pictura pe pânză, numai că aici, aceasta devine doar un pretext de a descoperi efecte plastice rezultate din alăturările de oranj și roșu, ori din griuri obținute din amestecuri de complementare, ce stau împreună cu vecinătăți de albastru și verde, într-o pliere asonantă pe suport, făcând să transpară coordonatele unor osmoze coloristice de impact.

Un expresionist, cu inedite scăpări fove în gestualismul travaliului artistic, Florin Bârză redescoperă plăcerea de picta și de a desena, ori de câte ori culorile rămân o modalitate de a-i defini identitatea, cu repere estetice personalizate, în sensul că, recunoaștem pe simeze caracterele stilul personal.
Ana Amelia Dincă,
critic de artă

-Carnivale, expoziție Andrei Damo, la Cercul Militar Național-

Pictura lui Andrei Damo pornește de la o idee prestabilită, având punctul de plecare în literatură, în atitudini ale personajelor contemporane sau în tradițiile unor culturi. Eminamente umanistă și figurativă, cu aserțiuni în zona abstractului,  arta sa se bazează pe secretele desenului, din care nu lipsește cea de a patra dimensiune, timpul. Monumentale scenografii și note barocizante caracterizează compozițiile de gen, naturile statice și portretele care, locuind spațiul fizic al tabloului, compun o lume secretă, plină de taine și labirinturi. Andrei Damo ne-a invitat la carnavalul venețian, dar, mai ales, ne propune să observăm diversele măști ale acestuia  și variatele fațete ale omului, evocate prin intermediul portretului mascat, un reflex al dedublării ființei.  Alături de aplicarea plată a culorii, pictorul utilizează și tușe ritmice, fragmentate, o concesie în favoarea expresiei plastice descriptive, care nu este o atitudine nouă față de abordările de până acum. Acest fel de a așeza materia cromatică pe pânză, vine din preferința artistului pentru stilul abstract, utilizat uneori ca accesoriu în anumite detalii, amplificând cu ajutorul efectelor lui, puterea de expresie și tensiunile ivite din jocul zecilor de pensulații, care învăluie  și mai mult în mister,  latura impenetrabilă a ființei. Pentru Andrei Damo, chipul este un pretext de a jongla cu grafisme și culori, țesute pe o structură rațională a imaginii. Rețele complicate de linii realizează o corelație ingenioasă între planurile cromatice, lăsând valorile picturalității să concureze cu semne scrise, suprapuse,  cu ecouri  plastice în spațiul compozițional. Acestea analizează vestimentația personajelor, creând trasee de culoare și scriituri schițate cu pensula într-un soi de grafisme, aflate în antiteză cu tratrea drapajelor rochiilor de carnaval, peste care lumina strălucește, creând volume din formele ivite și abandonând umbra în cutele texturii pictate cu măiestrie. Concordanțele dintre personajele aparținând unor straturi sociale diferite, sunt observații directe ale artistului, care sunt alăturate uneori, după noțiunile unui pamflet, tratat cu discrete și inteligente ironii, alteori, Andrei Damo privind în interiorul experiențelor sale, scena dramatică a lumii. Pictura sa este fundamentată pe reactualizarea figurativului, aflat sub impulsul ideii de perfecțiune a formei, fie că investigarea se află în acord stilistic cu precepte renascentiste, incluse în compoziții mai echilibrate, statice, fie că o anumită recuzită implică variabile structurale ale imaginii, cu trimiteri spre teatralitate, prin scene ce nu aparțin cotidianului, ci asociațiilor mentale ale artistului, punând în discuție situații și concepte. Formele sunt articulate unei arhitectonici solide, dând impresia, prin jocul de volume,  că ies din tablou. Nu lipsesc însă, nici asimetriile barocizante, subordonate unor scopuri simbolice și estetice. Capacitatea artistului de a ordona elementele și de a le combina astfel încât,  mesajul să inițieze întrebări și explicații, îndoieli și nedumeriri, lasă loc unor presupuse răspunsuri, în care se întrevede antagonismul dintre latura divină și demonică a ființei, transformând viața în incertitudini și speranțe. Expoziția „Carnivale” deschisă de Andrei Damo la Cercul Militar Național, aduce în prim planul operei sale de până acum, dramele existențiale ale omului care, sub aparențele unui spectacol plastic dominat de fragmente de  petreceri, parade și baluri mascate, ne amintesc de una dintre cele mai spectaculoase manifestări care celebrează  artele și tradițiile medievale de la Veneția. În tablourile sale buna dispoziție ascunde neîmplinirile omului,  costumele fiind doar punctul de plecare pentru un întreg demers ideatic și plastic, îmbinând conture precise ale elementelor cu implicațiile emoționale ale pictorului, corectitudinea desenului cu farmecul cromatic. Pelerinele masive  folosite de vechii venețieni pentru a se acoperi de frigul iernii, constituie pentru Andrei Damo același motiv de reevaluare a potențelor expresive ale culorii saturate la maximum, neutralizată cu griuri, permițând și chipului mascat să evoce aceleași plasticități cu accent pe tonalități pure, așternute cu pensula astfel încât, alăturările contrastante să aibă o arie de comunicare elaborată cu unitatea spațiului compozițional. În procesul de investigare al imaginii, Andrei Damo are bucuria de a-și sintetiza cele două direcții stilistice preferate, nonfigurativul și realitatea, ambele evocate în modul cum problematizează portretele de femei mascate. În partea superioară a imaginii, pensulații rapide, subțiri și scurte, tratate într-o debordantă policromie, descriu o zonă total abstractizată a tabloului, reprezentând, de fapt, pălăria personajului, dar marcând stilul pictural de început al artistului. Chipul, indicat prin substitutul figurii, masca, înzestrată cu sugestii cromatice variind de la albul, reflectând aspectul dramatic al reprezentărilor carnavalești, la roșu, cu trimitere exactă spre lumea lupanarelor, ne redirecționeză atenția spre diferitele texturi, care înlătură monotonia imaginii și se desfășoară ținând cont de mecanismele fizice și psihice ale tonurilor, de contrastele de culori pure, simultane și succesive, alternări de forme și linii în scopul creării diversității, acționând  senzorial asupra privirii noastre. Ecourile Carnavalului de la Rio, prezente în câteva lucrări, impun un alt tip de mască, unde observăm tendința de metalizare a materiei cromatice și un factor elegiac, prin utilizarea griului și albastrului,  frecvente în pictura lui Andrei Damo. Prin instantaneele de sărbătoare preluate de la venețieni, acesta fixează un personaj sau două, costumate, în atitudini teatrale amintind carnavalul, manifestare care se desfășoară cu două săptămâni înainte de Sfintele Sărbători Pascale, marcând intrarea în post, tiltul expoziției „carnivale”, însemnând „adio carne”. Însă libertatea și libertinajul permis de această sărbătoare și marcat de încurajarea anonimatului și de atmosfera de viciu și desfătare, sunt relevate, la nivel simbolic, în multe lucrări de artistul care, cu anumite rezeve, redă intimitățile comportamentale ale omului, atitudini sociale, obiceiuri, tradiții medievale ale orașului lagunelor. Domeniul vizual selectat de Andrei Damo se oprește la un moment dat asupra naturalului, regăsit în figurarea nudului, a femeilor voluptoase, a căror anatomie este analizată în termenii frumuseții, dar și ai senzualității. Provocatoare și înzestrate cu atributele condiției personajelor interpretate, acestea dezvoltă alt aspect al carnavalului, continuând mesajul pe care îl implică masca. Situându-le în ambianța dezlegării la cele lumești înainte de post,  pictorul pune în relație conținutul de idei și amplele posibilități plastice ale compoziției, permițând  desenului ferm să se asociaze, în mod fericit, cu severitatea tratării anatomiei presărată cu ecleraje, cu organizarea laborioasă conținând perspective, personaje masculine în penumbră sau explicit implicate în subiect, dar creează și lucrări cu puține elemente , caracterizate prin claritatea formelor și planurilor, în care, un singur model feminin, este redat cu definiția seducțiilor lui. 

Având reper de localizare al acțiunii deschiderea unei ferestre, prin care vedem albastrul închis al înserării, tănăra cu părul ondulat în spiriutul picturii leonardești, este rezultatul rezolvării unei problematici plastice a analizei raccourci-urilor, soluționate admirabil. Adolescenta este repictată în alt tablou într-o esoterică atmosferă de clarobscur, cu umbre mângâind chipul și gâtul, artistul folosind același cadru imagistic, dar altă postură, alte rafinate nuanțări al tehnicii sfumato. 

Numai tonalitatea bleu a mărgelelor și lumina căzând pe bustul senzual atrag atenția în planul apropiat, permițând înlănțuirea matematică a planurilor compoziționale, unite de centrul de interes fixat pe subiect, echilibrate de factura constructivistă a termenilor plastici, completând valorile susținute predilect de griuri și culori locale.

Autoportret. Figura umană și omul, ca entitate spirituală, constituie o preocupare permanentă a creației lui Andrei Damo, atent la reprezentarea stării interioare, la evocarea unui mesaj sau a unei situații  cu aluzii la spectacolul lumii. „Autoportretul” în armură de cavaler medieval, este o trimitere spre genealogia artistului, dar, mai mult decât atât, o introspecție în trăirile personale, o rememorare a experiențelor existențiale trecute, transpuse în datele unei evocări baroce, pline de misterul și teatralitatea unei scenografii riguros argumentate. Andrei Damo, cu figura efilată a unui ascet și barba albă, care îi caracterizează fizionomia, are privirea îndreptată în jos, imaginea părând un moment de aducere aminte, susținut de reprezentarea ecvestră din planul secund, în care personajul se uită în urmă într-o ipostază de rememorare a veacurilor. Curajul, grația, vitejia, simbolizate de prezența cabalină, care este înzestrată cu puteri miraculoase,   prevestind războiul prin însăși mistica încorporată în structura sa ideatică, reprezintă componentele acestui tablou care ne vorbește despre civilizația medievală, marcată de prezența cavalerilor și de războinici călare, idealizând loialitatea, etica, credința, virtuțile masculine ale cavalerismului. Această introspecție în trecut, prezentată și ca un studiu de mișcare, aflat în contraponderea autoportretului static și în plină pagină, prezintă o scriitură gestuală pe suprafața cadrului părând un tablou în tablou, multiplicând spațiul compozițional și evidențiind o linie meandrată și continuă, regăsită la modul mai analitic și mai exact în zalele de la gât și de la mâini ale costumului. Corespondențele elementelor de limbaj  plastic, diferit impuse aceleiași compoziții, ritmează ansamblul plastic, vorbind despre complexitatea căutărilor de soluții, care barocizează viziunea artistului. Atenția pentru detalii, mai ales pentru strălucirea metalică a vestimentației, pentru împletitura filigranată a unor părți ale armurii, este alăturată în scopul echilibrării compoziționale,  fondului sintetic al lucrării, care neutralizează, prin tonul surdinizat, de frescă, structurile compoziționale, concepute pe două registre, distincte prin așezarea perspectivală. Sprijinindu-se cu mâna dreaptă pe spadă, pictorul realizează o cercetare anatomică în ceea ce privește palma, sabia de la brâu, acoperită de brațul stâng, topindu-se într-un efect de sfumato. Acest „Autoportret” se integrează proiectului „Carnivale”, în ideea în care artistul devine, prin particularitățile sale existențiale și creatoare, parte din dramele lumii și din spectacolul ei inerent. Cu toate acestea, Andrei Damo nu se rezumă în a face o aluzie discretă la virtuțile masculine ale cavalerismului, ci strămoșii săi războinici ar fi cei care astăzi îl determină pe artist să devină continuator, fie și la nivel conceptual, al unor vechi precepte aparținând perfecțiunii ființei, în care nu credem, dar spre care ne îndreptăm.  

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

„Sinteze”, expoziția de sculptură a artistei Elena Surdu Stănescu

-Galeria artelor, Cercul Militar Național-

Elena Surdu Stănescu s-a format sub autoritatea școlii românești de sculptură modernă, fiind ucenic al maeștrilor Constantin Baraschi, Eugen Lungu și George Apostu, pentru care, forma figurativă, în stilizările ei impuse de sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, a constituit în devenirea școlii noastre de artă, un reper pentru crearea identităților estetice, a căror sinteze stilistice o vor defini pe parcursul deceniilor de creație și pe Elena Surdu Stănescu, una dintre cele mai profunde sculptorițe prin modul de a reflecta asupra propriei existențe și prin felul cum aceasta se materializează în piatră, lemn, bronz și în marmură de Carrara, alături de care, alabastrul, frecvent, sau piatra de Sanna, în mod excepțional, îi concretizează gândurile, lucrând în cicluri tematice. Iubirea, anatema tuturor lucrurilor, idee înglobând punctul maxim al afectivității, devine un perpetuum mobile, care o însoțește pe Elena Surdu Stănescu, dându-i puterea de a parcurge fiecare etapă a vieții într-un mod armonios, benefic, încărcat de frumusețe și admirație pentru momentele unice trăite alături de familie, reprezentată într-un diptic parietal numit „Noi”, relief în care sculptorița s-a autoilustrat alături de fiul și soțul domniei sale.

Ambele compoziții, concepute pe ritmuri oblice, orizontale și concentrice, pe raporturi dintre suprafața înaltă și cea plană,  au înglobate simbolistica păsării prin înfățișarea unor aripi efilate, amprentând cele două voleuri prin rafinamentul modelajului devenit un gest delicat și expresiv, în materialul peren al bronzului. Prin conceptul de iubire,  prezent și în ansamblul „Zburătăciții”, ce aduce în prim plan ideea de cuplu, de unitate și armonie a lumii , se reiterează transcendența de care este capabil spiritul motivat de forța și misterul iubirii, alături de căutările sufletelor îndrăgostite pentru a-și găsi rostul și drumul fericirii. Bărbatul și femeia, metamorfozați ca un tot unitar în dumnezeiasca îmbrățișare, par grafii solide urmărind conturul unor corpuri aplatizate, cu poliaxialități echilibrate, cu unghiuri alăturate liniilor, cu un profund patetism dominând imaginea. 

Marmura de Carrara și alabasturul i-au servit sculptoriței pentru o serie de portrete în care polisarea desăvârșită a fost alăturată prelucrării unei creării voite a unei texturi ce provoacă discrete tensiuni plastice și diversitate de expresie a materialului, printr-o cioplire vibrantă a suprafeței, alternată cu șlefuirea perfectă. Luna evocată ca o regină a nopții, ca un simbol al somnului și visării eterne, o regăsim ca abordare stilistică în multe alte compoziții ale sculptoriței, unde tehnica și feeria chipurilor se află într-o transpunere osmotică. Pasiunea pentru portretul roman, pentru materiale perene, pentru fabulos și vis, pentru emoțiile care vin din trăiri directe, sincere, au impus cercetarea figurii umane în raport cu sufletul, cu sensibilitățile acestuia legate de anumite momente existențiale, evidențiind frumusețea vieții care vine din simplitate. 

Este de remarcat modul cum Elena Surdu Stănescu tratează o parte dintre socluri, structurate ca semisfere. Cupola, definiție a universului și credinței, a fost folosită drept suport pentru reprezentările feminine din expoziția „Sinteze”, redând, de fapt, liniatura armonioasă a corpului artistei și trăsăturile propriului chip. 

Concepute frontal, seria de compoziții au aceeași atenție în abordare plastică, indiferent dacă sunt privite din față sau din spate. Fiecare dintre aceste ronde- boss-uri prezintă în modelarea drapajului un soi de naturalețe și o forță a feminității prin modul cum sugestia vestimentației urmează ductul anatomiei, indus de curbe line, elaborate pe fragmentele rotunde ale părților alcătuitoare, pe armonii specific feminine. Prin felul de așezare a volumelor pe forma geometrică a sferei, concluzionăm faptul că artista crede în perfecțiunea și în perfectibilitatea iubirii, dar și în multiplele ei fațete sugerate de intarsiile unor romburi pe planul soclului, tensionând suprafața. Iubirea îi dă Elenei Surdu Stănescu puterea de a inversa ordinea lumi, prin postarea tinerelor fete deasupra cupolelor lumii, demostrând faptul că tinerețea și iubirea nu au limite în timp și spațiu, depășind, prin puterea gândului, substraturile obișnuite ale existenței. În acest context se integrează și monumentul dedicat victimelor de la Colectiv. Figurat sub forma unei tinere cu aripi de înger, cu trupul adolescentin, cu privirea înainte, admirând încrezătoare orizontul, sculptura din bronz cu soclul din piatră de Dobrogea, se află plasată în Piața Bucur și se înscrie ca demers estetic în viziunea de maturitate și sinteză stilistică a recentelor lucrări ale Elenei Surdu Stănescu. Gravarea numelor celor 64 de victime ale tragediei și data incendiului, 30 octombrie 2015, sunt inscripționate la baza compoziției.

Câteva lucrări din ampla creație a artistei au atributele picturii prin modul de prezentare în ancadramente asemănătoare tablourilor. Autoportretul, structurat într-o ramă de lemn compartimentată în două spații distincte, se remarcă prin figura turnată în bronz, evocând calitățile expresive ale chipul artistei, având coafura specifică a părului prins în coc în creștetul capului și trăsăturile încărcate de gingășie ale feței, emanând feminitate și fragilitate. Pentru partea de jos a imaginii parietale, Elena Surdu Stănescu și-a turnat în bronz mulajul mâinilor delicate, interiorul și exteriorul palmei care ciplește marmura și modelează, structura naturală a degetelor cu striațiile fine ale pielii, în tensiuni susținute de cercurile subțiri ale brățării, o bijuterie vorbind despre plăcerea artistei de a se împodobi. 

Această imagine a eternului feminin este chiar testamentul artistei prin care ne mărturisește elementele de concepție ale sculpturii sale, aparțind artei în general, spiritul creator și gândirea, pe de o parte, puterea de concretizare a ideii, pe de alta. „Fiica Deltei” este portretul unei tinere pe care o remarcăm prin două atribute. Părul împletit în coada, marcând spațiul printr-o buclă compatibilă estetic cu liniatura concavă a raței, simbol al vânătorii, așezată ca o bijuterie în jurul gâtului. Îngemănarea celor două regnuri, unul antropocentric, celălalt, aviar, nu este întâmplătore. Elena Surdu Stănescu și-a petrecut o parte importantă din viață în această zonă acvatică și exotică, prilejuindu-i să descopere tainele naturii, ale armoniei, liniștii și frumuseții, chipul fiind o rememorare a unui timp în care și-a modelat personalitatea artistică. Busturile lui Publius Ovidius Naso, aflat în incinta Universității Ovidius din Constanța, apoi cel al compozitorului Dumitru Capoianu, expus la Ateneul Român, vin să întregească imaginea operei Elenei Surdu Stănescu, preocupată și de evocarea unor personalități ale culturii.

Desenele realizate eliptic, dar folosind datele figurativului prin redarea figurii umane și a păsării, care poartă indicațiile semnificante ale purității și inocenței, ale puterii gândului și forței creației, completează ansamblul pieselor expuse aerat, dând posibilitatea fiecăreia să se releve prin calitățile plastice.

Elena Surdu Stănescu ne face o mărturisire despre puterea subconștientului și a ființei de a visa și de a fi liberă, despre gândul care poate călători și zbura, pe orizontală și verticală, depășind bariere și îndeplini dorințe. Această expoziție aniversară este și un omagiu adus forței de creație a femeii, asemuită cu o pasăre, condusă ca mesaj în zona atributelor divine ale acesteia.    

Ana Amelia Dincă,

critic de artă