„Sinteze”, expoziția de sculptură a artistei Elena Surdu
Stănescu
-Galeria artelor, Cercul Militar
Național-
Elena Surdu
Stănescu s-a format sub autoritatea școlii românești de sculptură modernă,
fiind ucenic al maeștrilor Constantin Baraschi, Eugen Lungu și George Apostu, pentru
care, forma figurativă, în stilizările ei impuse de sfârșitul secolului al
XIX-lea și începutul secolului XX, a constituit în devenirea școlii noastre de
artă, un reper pentru crearea identităților estetice, a căror sinteze
stilistice o vor defini pe parcursul deceniilor de creație și pe Elena Surdu
Stănescu, una dintre cele mai profunde sculptorițe prin modul de a reflecta
asupra propriei existențe și prin felul cum aceasta se materializează în piatră,
lemn, bronz și în marmură de Carrara, alături de care, alabastrul, frecvent,
sau piatra de Sanna, în mod excepțional, îi concretizează gândurile, lucrând în
cicluri tematice. Iubirea, anatema tuturor lucrurilor, idee înglobând punctul
maxim al afectivității, devine un perpetuum mobile, care o însoțește pe Elena
Surdu Stănescu, dându-i puterea de a parcurge fiecare etapă a vieții într-un
mod armonios, benefic, încărcat de frumusețe și admirație pentru momentele unice
trăite alături de familie, reprezentată într-un diptic parietal numit „Noi”, relief în care
sculptorița s-a autoilustrat alături de fiul și soțul domniei sale.
Ambele
compoziții, concepute pe ritmuri oblice, orizontale și concentrice, pe
raporturi dintre suprafața înaltă și cea plană, au înglobate simbolistica păsării prin
înfățișarea unor aripi efilate, amprentând cele două voleuri prin rafinamentul
modelajului devenit un gest delicat și expresiv, în materialul peren al
bronzului. Prin conceptul de iubire, prezent și în ansamblul „Zburătăciții”, ce aduce în
prim plan ideea de cuplu, de unitate și armonie a lumii , se reiterează transcendența
de care este capabil spiritul motivat de forța și misterul iubirii, alături de
căutările sufletelor îndrăgostite pentru a-și găsi rostul și drumul fericirii.
Bărbatul și femeia, metamorfozați ca un tot unitar în dumnezeiasca îmbrățișare,
par grafii solide urmărind conturul unor corpuri aplatizate, cu poliaxialități
echilibrate, cu unghiuri alăturate liniilor, cu un profund patetism dominând
imaginea.
Marmura de Carrara și alabasturul i-au servit sculptoriței pentru o
serie de portrete în care polisarea desăvârșită a fost alăturată prelucrării
unei creării voite a unei texturi ce provoacă discrete tensiuni plastice și
diversitate de expresie a materialului, printr-o cioplire vibrantă a suprafeței,
alternată cu șlefuirea perfectă. Luna evocată ca o regină a nopții, ca un
simbol al somnului și visării eterne, o regăsim ca abordare stilistică în multe
alte compoziții ale sculptoriței, unde tehnica și feeria chipurilor se află
într-o transpunere osmotică. Pasiunea pentru portretul roman, pentru materiale
perene, pentru fabulos și vis, pentru emoțiile care vin din trăiri directe,
sincere, au impus cercetarea figurii umane în raport cu sufletul, cu
sensibilitățile acestuia legate de anumite momente existențiale, evidențiind
frumusețea vieții care vine din simplitate.
Este de remarcat modul cum Elena
Surdu Stănescu tratează o parte dintre socluri, structurate ca semisfere. Cupola,
definiție a universului și credinței, a fost folosită drept suport pentru
reprezentările feminine din expoziția „Sinteze”, redând, de fapt, liniatura armonioasă a corpului
artistei și trăsăturile propriului chip.
Concepute frontal, seria de compoziții
au aceeași atenție în abordare plastică, indiferent dacă sunt privite din față
sau din spate. Fiecare dintre aceste ronde- boss-uri prezintă în modelarea
drapajului un soi de naturalețe și o forță a feminității prin modul cum
sugestia vestimentației urmează ductul anatomiei, indus de curbe line, elaborate
pe fragmentele rotunde ale părților alcătuitoare, pe armonii specific feminine.
Prin felul de așezare a volumelor pe forma geometrică a sferei, concluzionăm
faptul că artista crede în perfecțiunea și în perfectibilitatea iubirii, dar și
în multiplele ei fațete sugerate de intarsiile unor romburi pe planul soclului,
tensionând suprafața. Iubirea îi dă Elenei Surdu Stănescu puterea de a inversa
ordinea lumi, prin postarea tinerelor fete deasupra cupolelor lumii, demostrând
faptul că tinerețea și iubirea nu au limite în timp și spațiu, depășind, prin
puterea gândului, substraturile obișnuite ale existenței. În acest context se
integrează și monumentul dedicat victimelor de la Colectiv. Figurat sub forma
unei tinere cu aripi de înger, cu trupul adolescentin, cu privirea înainte,
admirând încrezătoare orizontul, sculptura din bronz cu soclul din piatră de
Dobrogea, se află plasată în Piața Bucur și se înscrie ca demers estetic în
viziunea de maturitate și sinteză stilistică a recentelor lucrări ale Elenei
Surdu Stănescu. Gravarea numelor celor 64 de victime ale tragediei și data
incendiului, 30 octombrie 2015, sunt inscripționate la baza compoziției.
Câteva lucrări din ampla creație
a artistei au atributele picturii prin modul de prezentare în ancadramente asemănătoare
tablourilor. Autoportretul, structurat într-o ramă de lemn compartimentată în
două spații distincte, se remarcă prin figura turnată în bronz, evocând
calitățile expresive ale chipul artistei, având coafura specifică a părului prins
în coc în creștetul capului și trăsăturile încărcate de gingășie ale feței,
emanând feminitate și fragilitate. Pentru partea de jos a imaginii parietale,
Elena Surdu Stănescu și-a turnat în bronz mulajul mâinilor delicate, interiorul
și exteriorul palmei care ciplește marmura și modelează, structura naturală a
degetelor cu striațiile fine ale pielii, în tensiuni susținute de cercurile
subțiri ale brățării, o bijuterie vorbind despre plăcerea artistei de a se
împodobi.
Această imagine a eternului feminin este chiar testamentul artistei
prin care ne mărturisește elementele de concepție ale sculpturii sale, aparțind
artei în general, spiritul creator și gândirea, pe de o parte, puterea de
concretizare a ideii, pe de alta. „Fiica Deltei” este portretul unei tinere pe care o remarcăm prin
două atribute. Părul împletit în coada, marcând spațiul printr-o buclă compatibilă
estetic cu liniatura concavă a raței, simbol al vânătorii, așezată ca o bijuterie
în jurul gâtului. Îngemănarea celor două regnuri, unul antropocentric, celălalt,
aviar, nu este întâmplătore. Elena Surdu Stănescu și-a petrecut o parte
importantă din viață în această zonă acvatică și exotică, prilejuindu-i să
descopere tainele naturii, ale armoniei, liniștii și frumuseții, chipul fiind o
rememorare a unui timp în care și-a modelat personalitatea artistică. Busturile
lui Publius Ovidius Naso, aflat în incinta Universității Ovidius din Constanța,
apoi cel al compozitorului Dumitru Capoianu, expus la Ateneul Român, vin să întregească
imaginea operei Elenei Surdu Stănescu, preocupată și de evocarea unor
personalități ale culturii.
Desenele realizate eliptic, dar
folosind datele figurativului prin redarea figurii umane și a păsării, care
poartă indicațiile semnificante ale purității și inocenței, ale puterii
gândului și forței creației, completează ansamblul pieselor expuse aerat, dând
posibilitatea fiecăreia să se releve prin calitățile plastice.
Elena Surdu Stănescu ne face o
mărturisire despre puterea subconștientului și a ființei de a visa și de a fi
liberă, despre gândul care poate călători și zbura, pe orizontală și verticală,
depășind bariere și îndeplini dorințe. Această expoziție aniversară este și un
omagiu adus forței de creație a femeii, asemuită cu o pasăre, condusă ca mesaj
în zona atributelor divine ale acesteia.
Ana Amelia Dincă,
critic de artă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu