câmpul vizual: noiembrie 2013

marți, 5 noiembrie 2013

Sculptorul Adrian Pîrvu sau omul când tace comunică mai bine cu Dumnezeu

Corpul uman, cu valorile sale expresive şi suferinţa, care reduce omul la tăcere, au constituit o preocupare constantă în toate epocile artistice, context în care, în căutările sale, sculptorul Adrian Pîrvu, în mod deliberat, se opreşte asupra unui segment ideatic îndemnându-ne la un moment de meditaţie asupra existenţei. Este sufletul omului, conştient sau subconştient, condiţia unei preocupări perpetue? Răspunsul este afirmativ în cazul viziunii sale ale cărei precepte artistice sunt legate indisolubil de materie şi spirit, de formă şi simbol, de vizibil şi invizibil, referinţa artistului la sacrificiul suprem având valabilitate într-o vastă arie culturală ce cuprinde spaţiul creştin în totalitatea sa. Caracterul religios al demersului plastic propus trebuie înţeles în raport cu Iisus, dar şi în legătură cu omul care atunci când tace şi suferă este mai aproape de Dumnezeu. Monumentele pe această temă sunt relaţionate de plastician cu axiomele clasice în ceea ce priveşte compoziţia sculpturală care devine modernă prin trecerea de la logic şi echilibru la sinteza ansamblului desfăşurată în sfera figurativului interpretat, pentru că Adrian Pîrvu este un raţional atunci când este vorba de posibilităţile expresive ale formei. Discursul vizual este coerent tematic şi unitar stilistic. „Jertfă”, „Ascensiune”, „Captivitate”, „Stare”, „Pierdut”, „Încătuşare”, „Sacrificiu”, „Mecanism infernal”, create în cadrul simpozioanelor internaţionale sau naţionale, sunt lucrări monumentale unde planurile prelucrate cu grija celui care vrea să ne transmită că doreşte linişte, frumuseţe, perfecţiune, au o discretă meandrare. Şi contorsiunile materialelor au semnificaţia lor cu trimiteri spre dorinţa de căutare veşnică a unei lumi ideale pe care Adrian Pîrvu o vede prin prisma unei sacralităţi cu care se identifică exprimând prin arta sa cele două faţete ale spiritului, neliniştea şi starea de contemplare, care aşează eul creator în acord deplin cu sufletul aflat dincoace de vizibil, dinlăuntrul său eteric suprapunându-se materiei corporale. Intersectarea unor volume diferite conţinând drepte, unghiuri, rotunjimi, goluri şi materialităţi -marmură, granit, lemn-, insistenţa asupra impresiei de fluidizare şi asupra efilării volumului sculptural, tendinţa elansării pe verticală, decopertarea resurselor în scopul unei mai bune vizibilităţi a ideii, concordă cu referinţa la valorile monumentalităţii, punct de climax al artei sale, un element de forţă şi un atribut al tensiunii prin care plasticianul intuieşte analogia dintre doi termini opuşi, care ne spun că fiinţa este şi eternă şi trecătoare. Sculpturile publice sunt spectaculoase prin tratarea formei, expresive prin efectele de suprafaţă sau prin polisare, lăsând în urmă structura rece şi greoaie a materialului. Pe de o parte, sugestia unei geometrii riguroase evocând limitele existenţiale ale fiinţei fizice şi spiritul la ieşirea din levitaţie, omul istovit sau mielul mistic purtat ca o cruce, pe de alta, interpretarea formei în maniera modernă recurentă, care îi conferă volumului când masivitate, când o tendinţă de hieratizare condusă până la efectele grafismului bizantin, sunt, în câteva rânduri, direcţia preocupărilor lui Adrian Pîrvu care, alături de plastica monumentală, este şi creatorul unor portrete de evocare, sculpturi ce întregesc sfera preocupărilor tematice ale artistului. „Seghei Esenin”, bust din bronz, Tulcea, 2011; „Filipas”, bustul din marmură al fostului rector al Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, 2003, Bucureşti; „Ion Popa”, bustul din marmură al membrului fondator al Companiei „Artri”, 2012, Baia Mare; Chipurile evocate sunt sobre uneori, aşa cum o cere prestanţa profesională a modelului ori, în alte momente de inspiraţie, lasă să se întrevadă o trăire senină, o relevare a lumii interioare a personajului reprezentat. Sculpturile lui Adrian Pîrvu se caracterizează prin structura poliarticulată şi printr-un patetism care exhibă expresia liniştii şi a deplinei armonii. Volumele străpung spaţiul, formele deosebit de severe dezvoltă angulozităţi, convexităţi şi concavităţi care se circumscriu unui ritual al spiritului liber scos din ascunzişurile beatitudinii lăuntrice. Liniile care se unduiesc conturând limitele corpului sunt adesea line, prelucrate cu dalta într-o curgere care îţi mângâie privirea. Seriozitatea abordării proiectelor pe care sculptorul şi le-a propus rezonează cu echilibrul compoziţional, înaintarea şi retragerea formei în propria matrice conceptuală fiind un moment culminant al traseului estetic în jurul căruia se problematizează demersul vizual al artistului. Inserţii de goluri se completează cu massa compactă a lemnului şi marmurei într-o cuprinzătoare unitate a ansamblului ce surprinde sfera armonioasă a apolinicului dominat de ordine, măsură, luciditate, dar şi substanţa plină de pasiune şi zbucium a dionisiacului.

Ana Amelia Dincă, Critic de artă

Sculptorul Aurel Vlad

Situaţiile apocaliptice îl determină pe om să îşi ridice ochii spre Dumnezeu cerând îndurare.

Proletcultismul a anulat şi această ultimă speranţă, făcând din eşec o victorie asumată asupra sufletelor. Puterea spiritului colectiv în momentele de maximă tensiune l-a determinat pe Aurel Vlad să reevalueze înspaimântatoarea putere a multimii şi forţa ei în reinventarea lumii apologetice.

O civilizaţie imperfectă pentru om, cu fisurile ei implacabile şi degenerative, cu atitudini dintre cele mai subiective, îl transformă pe Aurel Vlad într-un sculptor clasic din perspectivă antropocentristă şi într-un avangardist actual prin stilistică şi prin contextul de problematizare a proiectului artistic propus, structurat riguros şi unitar.

Ansamblul sculptural „Cortegiul martirilor” este o compoziţie reprezentativă pentru creaţia sa, înscriindu-se în demersul conceptual de factură instalaţionistă. Fiind în esenţă o cercetare asupra gestului uman determinat de o suferinţă care pune în discuţie nesiguranţa şi fragilitatea destinului nostru, acest grup, amplasat în curtea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet este un omagiu adus damnaţilor totalitarismului, prin reevaluarea unui aspect aparţinând istoriei noastre recente. Raportul omului cu societatea şi explorarea dramelor profunde pe care acesta le-a trăit sub dictatură devin în lucrarea lui Aurel Vlad punctul culminant al unei psihologii conduse în afara reperelor. Cele 18 personaje din bronz care alcătuiesc grupul statuar, amplasat simbolic în curtea închisorii de exterminare, evocă nu numai izolarea umană, ci şi solidaritatea, în ambianţa celor mai inumane condiţii determinate de ura sistemului şi dispreţul faţă de elita politică şi intelectuală.

Direcţia acestei compoziţii se integrează unui context cultural şi social mai larg, care cuprinde holocaustul de la Varşovia devenit, la un moment dat, un reper pentru viziunea Magdalenei Abakanowicz sau revolta aşa cum a intuit-o Jane Frere reactivând motivul mulţimii. Aurel Vlad se alătură celor două nume, cu menţiunea că pentru sculptorul român important este grupul care se desprinde de mulţime, având caracterele sale identitare. În acest sens, „Cortegiul Sacrificaţilor” este o formaţiune distinctă, conjuncturală, cu elemente similare, ce acţionează asupra spaţiului în sine prin tensiunea gesturilor difenţiate de disperare, conform infinităţii trăirilor particulare, unice, care implică spaime şi suferinţe, actul existenţial fiind dramatizat de artist prin reacţiile emoţionale evidente în gestică.

Nenorocirile implică îndumnezeirea şi rugăciunea care apar sub mai multe forme în „Cortegiul Sacrificaţilor”. Cea de tip brâncuşian prin suprimarea mâinii, personajele „orantă” sau cu mâinile la ochi ori cu umerii căzuţi şi palmele grele, cu trupurile livide şi totuşi de puterea cotraforţilor, cu privirea în pământ, executând mişcări combinatorii ale braţelor ce invadează golul cerului cu accentele lor de linii drepte şi frânte, amintind corpurile istovite ale deţinuţilor purtate ca nişte poveri de care aceştia ştiau că vor scăpa prin înfometare, tortură fizică şi psihică, şi în cele din urmă, prin moarte. Atitudinile enumerate fac parte din ritualul plimbării în interiorul curţii fiind asemănător lunii care orbitează în jurul pământului. Zidul este premonitoriu, apartenenţa la universul iluzoriu al libertăţii contrariind speranţele grupului tratat în sfera cea mai de jos a condiţiei umane. Limbajul corpului se transcrie în forme sculpturale solide.

Pentru privitor, massa compactă de personaje permite o cuprindere vizuală integratoare, pe de o parte, pe de alta, prezentarea este secvenţială, deoarece individualitatea fiecărui om declanşează prin trăirea psihologică, retractată în gest, prin interdependenţa şi apartenenţa la aceleaşi grup social, forţa unei structuri cosmice.

Aurel Vlad are o viziune unitară şi implicită asupra sistemelor umane aflate sub impactul unei presiuni străine de voinţa personală. Principiul similarităţii stă la baza compoziţiei, procedurile de grupare implicând repetiţia ca mijloc de implicare în extrapolarea unei expresivităţi în care ritmul devine pentru ideea de grup modalitatea de accent principală.

Aurel Vlad reiterează una din metehnele închisorilor şi anume, scurtele plimbări ale damnaţilor devenite pentru aceştia singurul mod de a-şi imagina libertatea, de a căuta adevărul şi de a-l găsi pe Dumnezeu într-un spaţiu unde lumina zilei nu putea fi văzută decât în timpul deplasării în curtea închisorii.

La distanţă de decenii ca evenimente şi tipuri comportamenatale, sculptorul explorează printr-o introspecţie artistică istoria socială şi politică prin care condamnă atacurile abuzive asupra libertăţii omului şi asupra valorilor morale ale poporului român.

Problemele omului cu societatea din care face parte au o recurenţă relaţionată cu dorinţa acestuia de a-şi trăi viaţa pe care consideră că o merită, iar indiferenţa contextului politic care îl determină să refuze umilinţa la care este supus pentru a supravieţui îi influienţează evoluţia existenţială. Lucrarea „Om care îşi vinde haina” evocă tocmai recurenţa suferinţei, a determinismului ca factură psiho-socială care implică mutaţii comportamentale extreme în manifestările individului contemporan. Aurel Vlad concepuse o primă variantă a lucrării în anul 2001, căutând o machetă pentru un simpozion de sculptura de la Fuente Palmera, Spania, a cărei temă era emigraţia. Sculptorul pornise de la povestea unui membru al familiei sale care plecase în lume şi, neavând bani să îşi continue drumul, şi-a vândut cămaşa într-un talcioc din Polonia. Dezbrăcându-şi veşmântul el, de fapt, s-a desprins de trecut , de ceea ce a lăsat în urmă, acceptând dezrădăcinarea ca alternativă. Compoziţia a câştigat premiul al III-lea şi are o variantă din piatră de peste doi metri în Spania, o replică aflându-se în Bucureşti, la Fundaţia „Concordia”. „Om vânzându-şi cămaşa” înseamnă pentru sculptorul Aurel Vlad şi lepădarea fiinţei de propria cultură şi identitate, trăirea sentimentului înstrăinării şi implicit adoptarea fortuită a unui mod de gândire lipsit de repere.

Ana Amelia Dincă

critic de artă

Sinopsis

Viziunea artistică a sculptorului Vasile Ivan se reduce la un fragment al naturii umane şi anume latenţa. Capetele de copii ori segmentele anatomice ale haiducului sunt un simptom al somnului interior şi respectiv al unei arheologii imaginare care îl proiectează pe artist în zona contemplatorului incurabil.

Singular în spaţiul artistic călărăşean prin seninătatea şi concentrarea de care dau dovadă portretele de fete şi băieţi având privirea interogaţiei în faţa orizontului spre care privesc inocent, Vasile Ivan accentuează subtextul compoziţiilor legat de lumea ascunsă din interiorul figurilor îngereşti, modelate cu grija celui care se teme de fragilitatea creaţiei biologice. Valenţele estetice ale chipurilor de copii merg în zona estetică a creaţiei lui Auguste Rodin şi Constantin Brâncuşi, maeştri care i-au clarificat plasticianului mijloacele de atingere a scopului estetic legat de tipologia specifică, surprinderea în beatitudine a trăirilor, meditaţia şi tristeţea profundă, inocenţa şi frumuseţea, elementele urmărite în studiile de portret fiind evocatoare ale unui demers pur plastic şi reliefând o atentă aplecare asupra trăirilor modelului.

Deosebit de expresive, lucrările denotă preocuparea sculptorului pentru relevarea unei plasticităţi care să conţină probleme de rezolvare a echilibrului compoziţional, a posibilităţilor tehnice ale materialului abordat, dar şi a unghiurilor rezultate din întretăierea liniilor făcând astfel încât realizarea în ronde-bosse să aibă ingredientele unor structuri bine gândite sub forma monolitului când este vorba de abordarea lemnului şi în spiritul unor bijuterii de interior când materialul preferat este bronzul. Corelând universurile spirituale ale omului şi căutând în trăirile lui cele mai ascunse sentimente în raport cu existenţa, Vasile Ivan devine cercetătorul propriului destin supus energiilor volumului sculptural în care se identifică.

Originar din comuna Radu Negru, judeţul Călăraşi, absolvent al Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1974-1977), sculptorul a trăit între anii 1947-2004. Dacă urmăreşti derularea numeroaselor sale expoziţii personale şi de grup, precum şi a simpozioanelor naţionale şi internaţionale de sculptură la care a participat, îţi dai seama că nu l-au atras extravaganţele expresiei plastice, ci a fost apropiat de forma echilibrată care să exprime clar o idee. Creaţia sa se află în întregime sub semnul devenirii şi de-a lungul timpului sculptorul va trece aproape imperceptibil de la un limbaj ancorat în realitate la unul nonimitativ, dar în limitele figurativului.

Una din temele sale majore, portretul de copil, este un sinopsis pentru genotipul uman reprezentat în ipostaza orizontală a somnului intrauterin cu indicii semantice, apoi vertical ca o formă spaţială cu textură şi factură integrate unitar în lucrările cu potenţe constructive.

În anul 1980, în vremea când mai locuia încă pe strada Răsăritului din Călăraşi, sculptorul şi-a deschis o expoziţie personală la Galeria „Orizont” din capitală oferind spre vizionare publicului 13 lucrări în lemn reprezentând chipuri specifice vârstei umane incipiente.

Radu Procopovici, cel care prefaţase catalogul expoziţiei, considera că aceste forme sunt o evocare a unei etape ideale a purităţii, continuatoare a unui paradox ce se pierde prin evoluţie[1]. Artistul pornea de la forma umană ca germene al unui ansamblu structural dezvoltat mai târziu în vidul dintre zidurile cetăţii. Capetele de copii înseamnă un ciclu important de volume din creaţia sa, fiind create în perioada anilor 1978-1979.

Aceste etape ale dezvoltării organice încep cu „Somnul” intrauterin al unei fiinţe fără glorie existenţială şi se continuă cu „Ion” cel care încearcă să dezlege tainele cărţilor, care vrea să devină, să se descopere, să îşi cunoască limitele.

În tabăra de la Hobiţa din 1981, Vasile Ivan a creat monumentul „Devenire”, piatra din a cărei materialitate se ivea acelaşi subiect al primei vârste umane. Revenirea asupra temei este recurentă, în anul 1987 creând un bronz de mici dimensiuni într-o concepţie similară lucrării de la Hobiţa.

Începând cu anii 90, discursul său se axează pe ideea de cetate, prezentă în numeroase schiţe, dar cu origini în monumentul „Permanenţa cetăţii”, creat la Piatra Neamţ în 1979, într-o viziune care amintea stilistic concepţia soclurilor lui Constantin Brâncuşi, cel care conferea suportului identitatea unei opere.

„Loc+Vatră”, „Turn de cetate” se constituie într-o linie plastică revelatoare, cu noi opţiuni formale. Sunt lucrări inspirate din împletiturile de nuiele ale unor structuri arhaice aflate în devenire plastică aproape continuă prin interpretarea dată de Vasile Ivan, pentru ca la un moment dat cetatea să se creştineze în viziunea artistului, iar terminaţiile superioare ale zidurilor să devină purtătoare ale semnului crucii. Sculptorul proiectase „Loc+Vatră” pentru Simpozionul de sculptură „Ion Vlad” de la Călăraşi, Ediţia I, 1998, iar amplasarea monumentului o dorea între apele Jirlăului şi Borcei, soarele trebuind să cadă exact în locul vid dintre volumele lucrării, amintind astfel proiectul pentru Templul maharajahului din Indor al lui Constantin Brâncuşi. Dar artistul a renunţat la finalizarea acestei idei, care a fost înlocuită de o „Corabie veche”, simbol al apelor şi sufletelor verticalizate după trecerea într-un alt patrimoniu spiritual. Ca tip de structură vizuală şi aceasta îşi avea începuturile într-un bronz mai vechi „Multiplicare” din 1984.

În intervalul 1983-1998, Vasile Ivan fusese în egală măsură şi artist de tabără, nu numai de atelier. În acest context a realizat o istorisire a vieţii haiducului: „Piciorul haiducului” (Măgura, 1984), „Odihna haiducului” (Scânteia, 1986), „Palma haiducului” (Oarba de Mureş, 1987), „Din pădurea haiducului” (Babadag, 1985), „Ferestrele haiducului” (Ineu, 1988). Sunt lucrări de dimensiuni mari, cu tentă arhitectonică prin masivitate şi forţă, de evocare şi stăpânire a teritoriului de către un personaj legendar al culturii româneşti, care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, îşi părăsea casa şi trăia prin păduri, jefuind pe cei bogaţi şi ajutând pe cei săraci.

În 2005, la un an de la dispariţie, sculptorul a fost comemorat la Galeria „Orizont” din capitală, de familie şi prieteni, expoziţia reevaluând tema sa majoră chipul de copil cu speciile cap de expresie, portret compoziţional şi portret de grup, dar aducând în faţa vizitatorilor şi compoziţii ce l-au preocupat o perioadă importantă din viaţă şi care valorificau ideea de cetate.

În oraşul Călăraşi, de la sculptorul Vasile Ivan s-a păstrat o lucrare abstractă din metal sudat, un joc de linii, de goluri şi angulozităţi ce conferă o puternică geometrizare ansamblului, denumită în portofoliul artistului „Corabie veche”, iar în catalogul Simpozionului de sculptură „Ion Vlad” din 1998 pentru care a fost creată, „Şapte ferestre şi jumătate”. Deasemeni, Muzeul Dunării de Jos deţine o compoziţie în lemn „Zidire tânără” reprezentând un monolit din a cărei structură ies mai multe capete de copii.

Prin preocupările sale formale, Vasile Ivan se dovedeşte a fi un brâncuşian, dar şi analistul unor idei existenţiale fundamentale pe care le concepe şi le personalizează într-un mod original, ţinând cont de principiile creativităţii peste care se suprapune voinţa personală de a conduce subiectul ales în sfera mulţumirii de sine.

Ana Amelia Dincă

critic de artă

[1] Procopovici, Radu, prefaţa la catalogul „Vasile Ivan- Sculptură” pentru expoziţia personală din martie 1980 de la Galeria „Orizont” din Bucureşti