Sinopsis
Viziunea artistică a sculptorului Vasile Ivan se reduce la un fragment al naturii umane şi anume latenţa. Capetele de copii ori segmentele anatomice ale haiducului sunt un simptom al somnului interior şi respectiv al unei arheologii imaginare care îl proiectează pe artist în zona contemplatorului incurabil.
Singular în spaţiul artistic călărăşean prin seninătatea şi concentrarea de care dau dovadă portretele de fete şi băieţi având privirea interogaţiei în faţa orizontului spre care privesc inocent, Vasile Ivan accentuează subtextul compoziţiilor legat de lumea ascunsă din interiorul figurilor îngereşti, modelate cu grija celui care se teme de fragilitatea creaţiei biologice. Valenţele estetice ale chipurilor de copii merg în zona estetică a creaţiei lui Auguste Rodin şi Constantin Brâncuşi, maeştri care i-au clarificat plasticianului mijloacele de atingere a scopului estetic legat de tipologia specifică, surprinderea în beatitudine a trăirilor, meditaţia şi tristeţea profundă, inocenţa şi frumuseţea, elementele urmărite în studiile de portret fiind evocatoare ale unui demers pur plastic şi reliefând o atentă aplecare asupra trăirilor modelului.
Deosebit de expresive, lucrările denotă preocuparea sculptorului pentru relevarea unei plasticităţi care să conţină probleme de rezolvare a echilibrului compoziţional, a posibilităţilor tehnice ale materialului abordat, dar şi a unghiurilor rezultate din întretăierea liniilor făcând astfel încât realizarea în ronde-bosse să aibă ingredientele unor structuri bine gândite sub forma monolitului când este vorba de abordarea lemnului şi în spiritul unor bijuterii de interior când materialul preferat este bronzul. Corelând universurile spirituale ale omului şi căutând în trăirile lui cele mai ascunse sentimente în raport cu existenţa, Vasile Ivan devine cercetătorul propriului destin supus energiilor volumului sculptural în care se identifică.
Originar din comuna Radu Negru, judeţul Călăraşi, absolvent al Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1974-1977), sculptorul a trăit între anii 1947-2004. Dacă urmăreşti derularea numeroaselor sale expoziţii personale şi de grup, precum şi a simpozioanelor naţionale şi internaţionale de sculptură la care a participat, îţi dai seama că nu l-au atras extravaganţele expresiei plastice, ci a fost apropiat de forma echilibrată care să exprime clar o idee. Creaţia sa se află în întregime sub semnul devenirii şi de-a lungul timpului sculptorul va trece aproape imperceptibil de la un limbaj ancorat în realitate la unul nonimitativ, dar în limitele figurativului.
Una din temele sale majore, portretul de copil, este un sinopsis pentru genotipul uman reprezentat în ipostaza orizontală a somnului intrauterin cu indicii semantice, apoi vertical ca o formă spaţială cu textură şi factură integrate unitar în lucrările cu potenţe constructive.
În anul 1980, în vremea când mai locuia încă pe strada Răsăritului din Călăraşi, sculptorul şi-a deschis o expoziţie personală la Galeria „Orizont” din capitală oferind spre vizionare publicului 13 lucrări în lemn reprezentând chipuri specifice vârstei umane incipiente.
Radu Procopovici, cel care prefaţase catalogul expoziţiei, considera că aceste forme sunt o evocare a unei etape ideale a purităţii, continuatoare a unui paradox ce se pierde prin evoluţie[1]. Artistul pornea de la forma umană ca germene al unui ansamblu structural dezvoltat mai târziu în vidul dintre zidurile cetăţii. Capetele de copii înseamnă un ciclu important de volume din creaţia sa, fiind create în perioada anilor 1978-1979.
Aceste etape ale dezvoltării organice încep cu „Somnul” intrauterin al unei fiinţe fără glorie existenţială şi se continuă cu „Ion” cel care încearcă să dezlege tainele cărţilor, care vrea să devină, să se descopere, să îşi cunoască limitele.
În tabăra de la Hobiţa din 1981, Vasile Ivan a creat monumentul „Devenire”, piatra din a cărei materialitate se ivea acelaşi subiect al primei vârste umane. Revenirea asupra temei este recurentă, în anul 1987 creând un bronz de mici dimensiuni într-o concepţie similară lucrării de la Hobiţa.
Începând cu anii 90, discursul său se axează pe ideea de cetate, prezentă în numeroase schiţe, dar cu origini în monumentul „Permanenţa cetăţii”, creat la Piatra Neamţ în 1979, într-o viziune care amintea stilistic concepţia soclurilor lui Constantin Brâncuşi, cel care conferea suportului identitatea unei opere.
„Loc+Vatră”, „Turn de cetate” se constituie într-o linie plastică revelatoare, cu noi opţiuni formale. Sunt lucrări inspirate din împletiturile de nuiele ale unor structuri arhaice aflate în devenire plastică aproape continuă prin interpretarea dată de Vasile Ivan, pentru ca la un moment dat cetatea să se creştineze în viziunea artistului, iar terminaţiile superioare ale zidurilor să devină purtătoare ale semnului crucii. Sculptorul proiectase „Loc+Vatră” pentru Simpozionul de sculptură „Ion Vlad” de la Călăraşi, Ediţia I, 1998, iar amplasarea monumentului o dorea între apele Jirlăului şi Borcei, soarele trebuind să cadă exact în locul vid dintre volumele lucrării, amintind astfel proiectul pentru Templul maharajahului din Indor al lui Constantin Brâncuşi. Dar artistul a renunţat la finalizarea acestei idei, care a fost înlocuită de o „Corabie veche”, simbol al apelor şi sufletelor verticalizate după trecerea într-un alt patrimoniu spiritual. Ca tip de structură vizuală şi aceasta îşi avea începuturile într-un bronz mai vechi „Multiplicare” din 1984.
În intervalul 1983-1998, Vasile Ivan fusese în egală măsură şi artist de tabără, nu numai de atelier. În acest context a realizat o istorisire a vieţii haiducului: „Piciorul haiducului” (Măgura, 1984), „Odihna haiducului” (Scânteia, 1986), „Palma haiducului” (Oarba de Mureş, 1987), „Din pădurea haiducului” (Babadag, 1985), „Ferestrele haiducului” (Ineu, 1988). Sunt lucrări de dimensiuni mari, cu tentă arhitectonică prin masivitate şi forţă, de evocare şi stăpânire a teritoriului de către un personaj legendar al culturii româneşti, care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, îşi părăsea casa şi trăia prin păduri, jefuind pe cei bogaţi şi ajutând pe cei săraci.
În 2005, la un an de la dispariţie, sculptorul a fost comemorat la Galeria „Orizont” din capitală, de familie şi prieteni, expoziţia reevaluând tema sa majoră chipul de copil cu speciile cap de expresie, portret compoziţional şi portret de grup, dar aducând în faţa vizitatorilor şi compoziţii ce l-au preocupat o perioadă importantă din viaţă şi care valorificau ideea de cetate.
În oraşul Călăraşi, de la sculptorul Vasile Ivan s-a păstrat o lucrare abstractă din metal sudat, un joc de linii, de goluri şi angulozităţi ce conferă o puternică geometrizare ansamblului, denumită în portofoliul artistului „Corabie veche”, iar în catalogul Simpozionului de sculptură „Ion Vlad” din 1998 pentru care a fost creată, „Şapte ferestre şi jumătate”. Deasemeni, Muzeul Dunării de Jos deţine o compoziţie în lemn „Zidire tânără” reprezentând un monolit din a cărei structură ies mai multe capete de copii.
Prin preocupările sale formale, Vasile Ivan se dovedeşte a fi un brâncuşian, dar şi analistul unor idei existenţiale fundamentale pe care le concepe şi le personalizează într-un mod original, ţinând cont de principiile creativităţii peste care se suprapune voinţa personală de a conduce subiectul ales în sfera mulţumirii de sine.
Ana Amelia Dincă
critic de artă
[1] Procopovici, Radu, prefaţa la catalogul „Vasile Ivan- Sculptură” pentru expoziţia personală din martie 1980 de la Galeria „Orizont” din Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu