Sculptorul Adrian Pîrvu sau omul când tace comunică mai bine cu Dumnezeu

 Corpul uman, cu valorile sale expresive şi suferinţa, care reduce omul la tăcere, au constituit o preocupare constantă în toate epocile artistice, context în care, în căutările sale, sculptorul Adrian Pîrvu, în mod deliberat, se opreşte asupra unui segment ideatic îndemnându-ne la un moment de meditaţie asupra existenţei. Este sufletul omului, conştient sau subconştient, condiţia unei preocupări perpetue? Răspunsul este afirmativ în cazul viziunii sale ale cărei precepte artistice sunt legate indisolubil de materie şi spirit, de formă şi simbol, de vizibil şi invizibil, referinţa artistului la sacrificiul suprem având valabilitate într-o vastă arie culturală ce cuprinde spaţiul creştin în totalitatea sa. Caracterul religios al demersului plastic propus trebuie înţeles în raport cu Iisus, dar şi în legătură cu omul care atunci când tace şi suferă este mai aproape de Dumnezeu. Monumentele pe această temă sunt relaţionate de plastician cu axiomele clasice în ceea ce priveşte compoziţia sculpturală care devine modernă prin trecerea de la logic şi echilibru la sinteza ansamblului desfăşurată în sfera figurativului interpretat, pentru că Adrian Pîrvu este un raţional atunci când este vorba de posibilităţile expresive ale formei. Discursul vizual este coerent tematic şi unitar stilistic. „Jertfă”, „Ascensiune”, „Captivitate”, „Stare”, „Pierdut”, „Încătuşare”, „Sacrificiu”, „Mecanism infernal”, create în cadrul simpozioanelor internaţionale sau naţionale, sunt lucrări monumentale unde planurile prelucrate cu grija celui care vrea să ne transmită că doreşte linişte, frumuseţe, perfecţiune, au o discretă meandrare. Şi contorsiunile materialelor au semnificaţia lor cu trimiteri spre dorinţa de căutare veşnică a unei lumi ideale pe care Adrian Pîrvu o vede prin prisma unei sacralităţi cu care se identifică exprimând prin arta sa cele două faţete ale spiritului, neliniştea şi starea de contemplare, care aşează eul creator în acord deplin cu sufletul aflat dincoace de vizibil, dinlăuntrul său eteric suprapunându-se materiei corporale. Intersectarea unor volume diferite conţinând drepte, unghiuri, rotunjimi, goluri şi materialităţi -marmură, granit, lemn-, insistenţa asupra impresiei de fluidizare şi asupra efilării volumului sculptural, tendinţa elansării pe verticală, decopertarea resurselor în scopul unei mai bune vizibilităţi a ideii, concordă cu referinţa la valorile monumentalităţii, punct de climax al artei sale, un element de forţă şi un  atribut al tensiunii prin care plasticianul intuieşte analogia dintre doi termini opuşi, care ne spun că fiinţa este şi eternă şi trecătoare. Sculpturile publice sunt spectaculoase prin tratarea formei, expresive prin efectele de suprafaţă sau prin polisare, lăsând în urmă structura rece şi greoaie a materialului. Pe de o parte, sugestia unei geometrii riguroase evocând limitele existenţiale ale fiinţei fizice şi spiritul la ieşirea din levitaţie, omul istovit sau mielul mistic purtat ca o cruce, pe de alta, interpretarea formei în maniera  modernă recurentă, care îi conferă volumului când masivitate, când o tendinţă de hieratizare condusă până la efectele grafismului bizantin, sunt, în câteva rânduri, direcţia preocupărilor lui Adrian Pîrvu care, alături de plastica monumentală, este şi creatorul unor portrete de evocare, sculpturi ce întregesc sfera preocupărilor tematice ale artistului. „Seghei Esenin”, bust din bronz, Tulcea, 2011; „Filipas”, bustul din marmură al fostului rector al Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, 2003, Bucureşti; „Ion Popa”, bustul din marmură al membrului fondator al Companiei „Artri”, 2012, Baia Mare; Chipurile evocate sunt sobre uneori, aşa cum o cere prestanţa profesională a modelului  ori, în alte momente de inspiraţie, lasă să se întrevadă o trăire senină, o relevare a lumii interioare a personajului reprezentat. Sculpturile lui Adrian Pîrvu se caracterizează prin structura poliarticulată şi printr-un patetism care exhibă expresia liniştii şi a deplinei armonii. Volumele străpung spaţiul, formele deosebit de severe dezvoltă angulozităţi, convexităţi şi concavităţi care se circumscriu unui ritual al spiritului liber scos din ascunzişurile beatitudinii lăuntrice. Liniile care se unduiesc conturând limitele corpului sunt adesea line, prelucrate cu dalta într-o curgere care îţi mângâie privirea. Seriozitatea abordării proiectelor pe care sculptorul şi le-a propus rezonează cu echilibrul compoziţional, înaintarea şi retragerea formei în propria matrice conceptuală fiind un moment culminant al traseului estetic în jurul căruia se problematizează demersul vizual al artistului. Inserţii de goluri se completează cu massa compactă a lemnului şi marmurei într-o cuprinzătoare unitate a ansamblului ce surprinde sfera armonioasă a apolinicului dominat de ordine, măsură, luciditate, dar şi substanţa plină de pasiune şi zbucium a dionisiacului.      

 Ana Amelia Dincă, Critic de artă