Sculptorul Aurel Vlad

Situaţiile apocaliptice îl determină pe om să îşi ridice ochii spre Dumnezeu cerând îndurare.

Proletcultismul a anulat şi această ultimă speranţă, făcând din eşec o victorie asumată asupra sufletelor. Puterea spiritului colectiv în momentele de maximă tensiune l-a determinat pe Aurel Vlad să reevalueze înspaimântatoarea putere a multimii şi forţa ei în reinventarea lumii apologetice.

O civilizaţie imperfectă pentru om, cu fisurile ei implacabile şi degenerative, cu atitudini dintre cele mai subiective, îl transformă pe Aurel Vlad într-un sculptor clasic din perspectivă antropocentristă şi într-un avangardist actual prin stilistică şi prin contextul de problematizare a proiectului artistic propus, structurat riguros şi unitar. 

Ansamblul sculptural „Cortegiul martirilor” este o compoziţie reprezentativă pentru creaţia sa, înscriindu-se în demersul conceptual de factură instalaţionistă. Fiind în esenţă o cercetare asupra gestului uman determinat de o suferinţă care pune în discuţie nesiguranţa şi fragilitatea destinului nostru, acest grup, amplasat în curtea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet este un omagiu adus damnaţilor totalitarismului, prin reevaluarea unui aspect aparţinând istoriei noastre recente. Raportul omului cu societatea şi explorarea dramelor profunde pe care acesta le-a trăit sub dictatură devin în lucrarea lui Aurel Vlad punctul culminant al unei psihologii conduse în afara reperelor. Cele 18 personaje din bronz care alcătuiesc grupul statuar, amplasat simbolic în curtea închisorii de exterminare, evocă nu numai izolarea umană, ci şi solidaritatea, în ambianţa celor mai inumane condiţii determinate de ura sistemului şi dispreţul faţă de elita politică şi intelectuală.

Direcţia acestei compoziţii se integrează unui context cultural şi social mai larg, care cuprinde holocaustul de la Varşovia devenit, la un moment dat, un reper pentru viziunea Magdalenei Abakanowicz sau revolta aşa cum a intuit-o Jane Frere reactivând motivul mulţimii. Aurel Vlad se alătură celor două nume, cu menţiunea că pentru sculptorul român important este grupul  care se desprinde de mulţime, având caracterele sale identitare. În acest sens, „Cortegiul Sacrificaţilor” este o formaţiune distinctă, conjuncturală, cu elemente similare, ce acţionează asupra spaţiului în sine prin tensiunea gesturilor difenţiate de disperare, conform infinităţii trăirilor particulare, unice, care implică spaime şi suferinţe, actul existenţial fiind dramatizat  de artist prin reacţiile emoţionale evidente în gestică.

Nenorocirile implică îndumnezeirea şi rugăciunea care apar sub mai multe forme în „Cortegiul Sacrificaţilor”. Cea de tip brâncuşian prin suprimarea mâinii, personajele „orantă” sau cu mâinile la ochi ori cu umerii căzuţi şi palmele grele, cu trupurile livide şi totuşi de puterea cotraforţilor,  cu privirea în pământ, executând mişcări combinatorii ale braţelor ce invadează golul cerului cu accentele lor de linii drepte şi frânte, amintind corpurile istovite ale deţinuţilor purtate ca nişte poveri de care aceştia ştiau că vor scăpa prin înfometare, tortură fizică şi psihică, şi în cele din urmă, prin moarte. Atitudinile enumerate fac parte din ritualul plimbării în interiorul curţii fiind asemănător lunii care orbitează în jurul pământului. Zidul este premonitoriu, apartenenţa la   universul iluzoriu al libertăţii contrariind speranţele grupului tratat în sfera cea mai de jos a condiţiei umane. Limbajul corpului se transcrie în forme sculpturale solide.

Pentru privitor, massa compactă de personaje permite o cuprindere vizuală integratoare, pe de o parte, pe de alta, prezentarea este secvenţială, deoarece individualitatea fiecărui om declanşează prin trăirea psihologică, retractată în gest, prin interdependenţa şi apartenenţa la aceleaşi grup social, forţa unei structuri cosmice.

Aurel Vlad are o viziune unitară şi implicită asupra sistemelor umane aflate sub impactul unei presiuni străine de voinţa personală. Principiul similarităţii stă la baza compoziţiei, procedurile de grupare implicând repetiţia ca mijloc de implicare în extrapolarea unei expresivităţi în care ritmul devine pentru ideea de grup modalitatea de accent principală.

Aurel Vlad reiterează una din metehnele închisorilor şi anume, scurtele plimbări ale damnaţilor devenite pentru aceştia singurul mod de a-şi imagina libertatea, de a căuta adevărul şi de a-l găsi pe Dumnezeu într-un spaţiu unde  lumina zilei nu putea fi văzută decât în timpul deplasării în curtea închisorii.  

La distanţă de decenii ca evenimente şi tipuri comportamenatale, sculptorul explorează printr-o introspecţie artistică istoria socială şi politică prin care condamnă atacurile abuzive asupra libertăţii omului şi asupra valorilor morale ale poporului român.

Problemele omului cu societatea din care face parte au o recurenţă relaţionată cu dorinţa acestuia de a-şi trăi viaţa pe care consideră că o merită, iar indiferenţa contextului politic care îl determină să refuze umilinţa la care este supus pentru a supravieţui îi  influienţează evoluţia existenţială. Lucrarea „Om care îşi vinde haina” evocă tocmai recurenţa suferinţei, a determinismului ca factură psiho-socială care implică mutaţii comportamentale extreme în manifestările individului contemporan. Aurel Vlad  concepuse o primă variantă a lucrării în anul 2001, căutând o machetă pentru un simpozion de sculptura de la Fuente Palmera, Spania, a cărei temă era emigraţia. Sculptorul  pornise de la povestea unui membru al familiei sale care plecase în lume şi, neavând bani să îşi continue drumul, şi-a vândut cămaşa într-un talcioc din Polonia. Dezbrăcându-şi veşmântul el, de fapt, s-a desprins de trecut , de ceea ce a lăsat în urmă, acceptând dezrădăcinarea ca alternativă. Compoziţia a câştigat premiul al III-lea şi are o variantă din piatră de peste doi metri în Spania, o replică aflându-se în Bucureşti, la Fundaţia „Concordia”. „Om vânzându-şi cămaşa” înseamnă pentru sculptorul Aurel Vlad şi lepădarea fiinţei de propria cultură şi identitate, trăirea sentimentului înstrăinării şi implicit adoptarea fortuită a unui mod de gândire  lipsit de repere.

Ana Amelia Dincă

critic de artă