Mariana Ioniţă şi Franz Josef Schwelle expun la Muzeul Municipal Călăraşi

Expoziţia „Dincolo de tăcere”, semnată de Mariana Ioniţă şi Franz Josef Schwelle, prezintă două viziune artistice diferite, dar unite prin sensibilitatea de a recepta lumea în detaliile ei. Cei doi au o elaborată activitate artistică, evocând tendinţele plasticii austriece din acest moment, demersul lor vizual pendulând între realism şi abstract, ambele viziuni având tangenţe cu dimensiunea invizibilă a eului şi cu proiecţia acestuia asupra imaginii plastice. Ambii expozanţi se raportează la tăcere, ca stare incipientă a lumii (la început a fost tăcerea), dar în cadrul unor abordări personale.

Mariana Ioniţă îşi îndreaptă elementele şi mijloacele de expresie către sfera existenţială a copilăriei şi a microcosmosului legat de universul familiei. Aceste desene au o grafie extrem de delicată, o abordare figurativă, aproape hiperealistă, a ambientului reprezentat. Lucrările Marianei Ioniţă sunt un protest împotriva violenţei asupra minorilor, evidenţiind latura ludică şi senzitivă a acestora.

Tăcerea copiilor, învocată în titlul proiectului, apare în urma unei traume sau a unei dorinţe care nu este îndeplinită, iar dincolo de aceasta există liniştea, idee transpusă cu ajutourul grafitului pe hârtie albă. Mariana nu a vrut să distragă atenţia de la concept prin tehnică, preferând folosirea materialelor şi instrumentelor simple, cu maximum de expresivitate, accentuând astfel caracterul dramatic al mesajului. Copilul traumatizat se scufundă în marea de emoţii, iar reprezentarea apei şi a unor spaţii de trecere, indică tocmai acea stare emotivă şi modul cum aceasta transformă o fiinţă atât de fragilă, izolând-o în interiorul său.

În compoziţiile sale apare lumea interioare a fiinţei, trăirile ei prin atitudini diferite ce transpar în figurile cu ochii închişi, în simţămintele intrinseci nedescoprite şi ascunse în străfundurile chipurilor inocente. În aceste compoziţii, Mariana Ioniţă ne lasă libertatea de a visa, de a recupera stările nostalgice de care entitatea noastră are nevoie, de a înlătura incertitudinile vieţii cotidiene, salvate doar de poezia gândurilor, de puterea artistei de a fi fericită şi de a se reinventa prin opera sa. Aceasta ne vorbeşte despre  suferinţa copiilor agresaţi psihic, care nu se rezumă la lipsa de îngrijire, ci la absenţa timpului acordat de părinţi pentru dezvoltarea emoţională, care este importantă în evoluţia către vârsta adultă. 

Mariana Ioniţă doreşte prin arta sa să determine părinţii, prea ocupaţi cu problemele cotidiene, să fie mai apropiaţi de copii lor, să le dedice mai mult timp, atrâgând atenţia asupra faptului că, pe parcursul anilor, progeniturile lor pot prezenta dificultăţi de concentrare, de comportament, atitudine rezervată şi retrasă, o stare introvertită, fără ca ei să prezinte vreo afecţiune psihică. Trăirile copiilor evocaţi de lucrările Marianei Ioniţă sunt diverse, dar relaţionate cu sensibilitatea firească a vârstei lor, care reiese din modalitatea de reprezentare obiectivă a unor atitudini. Se evidenţiază starea pasivă şi submisivă, lumea interioară, în care citim delicateţea, aşteptarea, dorinţa de absolut, frumuseţea şi delicateţea sufletului inocent.

Alături de această direcţie conceptuală, care vizează demersul de reprezentare figurativă şi inducerea psihismelor interioare ale modelelor, indicate prin notaţii de plasticitate rafinată, care ţin de ştiinţa compoziţiei, a portretului, a proporţiilor corpului şi a redării psihologiei, Marian Ioniţă se apropie de peisaj prin prisma propriei revelaţii avute în faţa naturii. Aceasta devine o poezie în interpretarea sa, care percepe dimensiunea terestră într-o viziune meditativă, în care domină liniştea şi tăcerea.  Structuri diferite, pete de negru şi griuri, orizontale şi zone albe, necesare alternanţelor de suprafeţe închise şi deschise, definesc o tendinţă unde modificările tonale şi valorice concordă cu o proiecţie fantastică şi expresivă asupra câmpului imaginii.

 Franz Josef Schwelle merge către zona peisajului interior, a stărilor care îi cuprind sufletul, metamorfozate în sugesti vizuale, aflate la limita abstractului şi reprezentând câmpuri infinite, alăturarea cerului şi pământului, ariditatea şi vegetalul, elemente antagonice, firesc opuse, dar necesar supuse structurii biologice şi cosmice a naturii exterioare, regăsită în componentele gândirii sale plastice. 

Păduri întunecoase şi vulcani, conglomerate tectonice şi limpezimi telurice, dau impresia de zbucium, de tensiune venind din tumultul de linii directoare şi din materia coborâtă din străfunduriel fiinţei,  lăsând alternanţa dintre plin şi gol să se releve.  

Reprezentările sintetice sunt o consecinţă a devenirii interioare a artistului, care evocă liniştea de la marginea lumii şi feeriile unor peisaje onirice, coborâte din subconştient şi relevate în compoziţii ce evidenţiază contrastul dintre partea întunecată şi cea luminoasă a vieţii. Aceste trăiri cotradictorii sunt explicitate printr-o tehnică specială constând în utilizarea smoalei pe care o topeşte, folosind-o drept suport pentru reveriile sale plastice. Foile de gudron prinse de placaj şi încălzite pe această suprafaţă, topirea producându-se chiar în spaţiul bidimensional în care artistul desenează forme şi reliefuri, sunt acoperite cu acrilice mate, utilizate pe suprafaţa caldă sau rece. 

Astfel, compoziţiile dobândesc o strălucire aparte când sunt aşezate peste smoală, acest tip de suprapunere vorbind despre subconştientul omului, despre faţetele trăirilor sale. Franz Josef Schwelle foloseşte conceptul de suprafaţă, de faţă şi substrat, arta sa fiind un simbol al stărilor interioare, al viziunilor şi senzaţiilor, al căutărilor unor soluţii mentale de a dezerta din realitate şi de a se regăsi pe sine. 

Ana Amelia Dincă, 

critic de artă