Elena Morozan, la Sala Foaier a Cercului Militar Național

-expoziția „Cumințenia pământului”-

Arta Elenei Morozan are o sensibilitate aparte legată de natură, florile definind-o pe artistă ca entitate creatoare. Aici, aceasta își dă măsura sensibilității, evocând un subiect specific feminin, legat de armonia sufletului, de osmoza sinelui cu universul. Compoziții care exprimă spații deschise, liniște și calm, sunt expresivizate prin diluții cu transparențe delicate în acuarele, lucrările sale reprezentative ca tehnică, participante la mai multe expoziții internaționale ale domeniului, semn că acestea au calități plastice. Pata de culoare și disoluția acesteia în câmpul imaginii, exprimă osmoza componentelor primordiale ale lumii, dar și existența diurnă. Solaritatea artistei, spiritualitatea și credința, pe care Elena Morozan le afirmă direct, fără rețineri, nu numai în acuarele, ci inclusiv în abordările brâncușiene, au fost confirmate de expoziția de la Sala Foaier a Cercului Militar Național, așezată sub semnul lui Brâncuși și a „Cumințeniei pământului”, evocarea esteticii întemeietorului sculpturii moderne, devenind recurentă în creația pictoriței. Ocupându-se de vibrarea suprafaței picturale, căutând o altă dimensiune spirituală și adaptând-o tehnicii personale, Elena Morozan a reușit prin opera artistului de la Hobița, să se redefinească și să se autoperfecționeze. Utilizând amestecuri cromatice, respectând forma recognoscibilă a unor sculpturi, încearcă să le transpună într-o continua redescoperire și redefinire a misterelor lumii și creației. Muzica și stările universului se regăsesc în preocupările Elenei Morozan, în reiterarea unor lucrări brâncușiene de referință, pictorița asimilându-l pe Constantin Brâncuși transformărilor cosmice ale materiei. Expoziție „Cumintenia pământului” a fost precedată de „Dor de Brâncuși”, autoarea utilizând de fiecare data, cu aceeași fervoare, elementele de limbaj plastic și mijloacele de expresie și adaptându-le temelor pe care și le-a propus.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Intermezzo, expoziție Andrei Damo

-27 august-20 septembrie 2018, Cercul Militar Național-

Andrei Damo nu spune niciodată lucrurilor pe nume, artistul sugerând doar un mesaj, un gând, o idee, relaționate cu destinul uman aflat în centrul operei sale de până acum. Neliniștile acestuia,  zbuciumul interior,  reprezentate în compoziții barocizante, dominate de misterul susținut de  eclerajele diverse ce învăluie omul spiritualizat, ființă a contrastelor existențiale, transformă întreaga viziune pictorului într-un itinerar al descoperirilor, al revenirilor la eul suconștient.  Un artist cu o vastă cultură, Andrei Damo a trecut discret pe lângă Renașterea flamandă, dar și pe lângă construcția piramidală a lui Leonardo da Vinci, chiar dacă, în sugestia schematică a unor pictograme, evocând portrete de orientali, alătură două civilizații atât de diferite, Orientul și Occidentul, făcând totuși un popas atent în istoria artei baroce . Uneori modalitățile de exprimare alegorică a realului nu înlătură sistematizarea riguroasă a elementelor, rațiunea, afirmarea directă a preferinței pentru desen și culoare deopotrivă, într-o expresie plastică figurativă, de înaltă ținută estetică. Trăirile depozitate în memorie, imaginarul personal, asociațiile de sugestii, libertatea de exprimare și uneori supremația visului,  conduse de norme compoziționale,  îl situează uneori, pe Andrei Damo, în ereditatea suprarealismului.  Expoziția deschisă la Cercul Militar Național este pusă sub semnul diversității, în sensul că mai multe componente ideatice converg spre descrierea unei viziuni închegate, deplin exersate și statornicite. Lucrările pictate în ultimii doi ani exprimă gândurile  artistului, evocând și o atitudine discretă, încifrată asupra lumii în care îi este dat artistului să trăiască. Elementele dominante ale societății de rând sunt parodiate, politicul transpare surdinizat în contextul acestei transcrieri picturale, iar situațiile sunt doar punctate și ambalate într-un discurs vizual  în care subiectul este etalat într-o alternare de implicări stilistice, ele fiind aduse de artist de experiența artistului, sub carapacea aceleiași unitare definiții estetice.

Există momente când pictura sa eminamente umanistă se dezantropomorfizează în conținut. Peisajele sunt cele care  fac o reîntoarcere spre dragostea artistului pentru amănuntele și discreția naturii, pentru frumusețea ei incomensurabilă și pentru bogăția cromatică și formală care îl pot inspira pe artist. Efectele impresioniste sunt doar aparente, acestea ivindu-se dintr-o gestică și o grafie ritmică, tensionată, Andrei Damo creând trăsături de penel scurte și fragmentate, făcând din compozițiile de acest gen, imagini vivante, afectând simțurile ochiului nostru.

O anumită granulație pointilistă detectăm în câteva lucrări, semn că Andrei Damo caută permanent diversificarea expresiei plastice. Dar pictorul nu construiește forma din aceste efecte, așa cum făceau înaintașii săi, ci caută să accentueze plasticitatea prin atente și abia perceptibile atingeri de pensulă. Un aspect demn de remarcat îl constituie partea de suprarealism a operei sale, despre care s- a discutat mai puțin și care se pliază în general pe invocare unor personaje din mitologie, adaptate vremurilor de acum.

Dedicată Marii Uniri, expoziția cuprinde inclusiv reprezentări de soldați și personaje istorice legate de anul 1918, fie prin implicarea în Primul Război mondial, fie prin atașamentul de românitatea noastră. Momentul este eclipsat de reprezentările Reginei Maria, maiestuoasă, purtând însemnele monarhiei. Mărturisirile artistului despre acest eveniment istoric crucial, nu înlătură fina sa observație asupra atitudinii unora față de acest moment, ilustrarea drapelului național în contextul unei compoziții cu nud, iată România Revoluționară a zilelor noastre. Paradoxul existențial actual este surprins cu un discret umor, dar și cu responsabilitatea celui care își duce viața în contextul contrastelor societății actuale.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Memorialul victimelor comunismului si al rezistentei de la Sighetul Marmatiei-Cortegiul Sacrificaţilor” de Aurel Vlad sau de ce priveşte omul în sus

Situaţiile apocaliptice îl determină pe om să îşi ridice ochii spre Dumnezeu cerând îndurare.
Proletcultismul a anulat şi această ultimă speranţă, făcând din eşec o victorie asumată asupra sufletelor. Puterea spiritului colectiv în momentele de maximă tensiune l-a determinat pe Aurel Vlad să reevalueze înspaimântatoarea putere a multimii şi forţa ei în reinventarea lumii apologetice.
O civilizaţie imperfectă pentru om, cu fisurile ei implacabile şi degenerative, cu atitudini dintre cele mai subiective, îl transformă pe Aurel Vlad într-un sculptor clasic din perspectivă antropocentristă şi într-un avangardist actual prin stilistică şi prin contextul de problematizare a proiectului artistic propus, structurat riguros şi unitar.
Ansamblul sculptural „Cortegiul martirilor” este o compoziţie reprezentativă pentru creaţia sa, înscriindu-se în demersul conceptual de factură instalaţionistă. Fiind în esenţă o cercetare asupra gestului uman determinat de o suferinţă care pune în discuţie nesiguranţa şi fragilitatea destinului nostru, acest grup, amplasat în curtea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet este un omagiu adus damnaţilor totalitarismului, prin reevaluarea unui aspect aparţinând istoriei noastre recente. Raportul omului cu societatea şi explorarea dramelor profunde pe care acesta le-a trăit sub dictatură devin în lucrarea lui Aurel Vlad punctul culminant al unei psihologii conduse în afara reperelor. Cele 18 personaje din bronz care alcătuiesc grupul statuar, amplasat simbolic în curtea închisorii de exterminare, evocă nu numai izolarea umană, ci şi solidaritatea, în ambianţa celor mai inumane condiţii determinate de ura sistemului şi dispreţul faţă de elita politică şi intelectuală.

Direcţia acestei compoziţii se integrează unui context cultural şi social mai larg, care cuprinde holocaustul de la Varşovia devenit, la un moment dat, un reper pentru viziunea Magdalenei Abakanowicz sau revolta aşa cum a intuit-o Jane Frere reactivând motivul mulţimii. Aurel Vlad se alătură celor două nume, cu menţiunea că pentru sculptorul român important este grupul care se desprinde de mulţime, având caracterele sale identitare. În acest sens, „Cortegiul Sacrificaţilor” este o formaţiune distinctă, conjuncturală, cu elemente similare, ce acţionează asupra spaţiului în sine prin tensiunea gesturilor difenţiate de disperare, conform infinităţii trăirilor particulare, unice, care implică spaime şi suferinţe, actul existenţial fiind dramatizat de artist prin reacţiile emoţionale evidente în gestică.
Nenorocirile implică îndumnezeirea şi rugăciunea care apar sub mai multe forme în „Cortegiul Sacrificaţilor”. Cea de tip brâncuşian prin suprimarea mâinii, personajele „orantă” sau cu mâinile la ochi ori cu umerii căzuţi şi palmele grele, cu trupurile livide şi totuşi de puterea cotraforţilor, cu privirea în pământ, executând mişcări combinatorii ale braţelor ce invadează golul cerului cu accentele lor de linii drepte şi frânte, amintind corpurile istovite ale deţinuţilor purtate ca nişte poveri de care aceştia ştiau că vor scăpa prin înfometare, tortură fizică şi psihică, şi în cele din urmă, prin moarte. Atitudinile enumerate fac parte din ritualul plimbării în interiorul curţii fiind asemănător lunii care orbitează în jurul pământului. Zidul este premonitoriu, apartenenţa la universul iluzoriu al libertăţii contrariind speranţele grupului tratat în sfera cea mai de jos a condiţiei umane. Limbajul corpului se transcrie în forme sculpturale solide.
Pentru privitor, massa compactă de personaje permite o cuprindere vizuală integratoare, pe de o parte, pe de alta, prezentarea este secvenţială, deoarece individualitatea fiecărui om declanşează prin trăirea psihologică, retractată în gest, prin interdependenţa şi apartenenţa la aceleaşi grup social, forţa unei structuri cosmice.aurel_vlad_01
Aurel Vlad are o viziune unitară şi implicită asupra sistemelor umane aflate sub impactul unei presiuni străine de voinţa personală. Principiul similarităţii stă la baza compoziţiei, procedurile de grupare implicând repetiţia ca mijloc de implicare în extrapolarea unei expresivităţi în care ritmul devine pentru ideea de grup modalitatea de accent principală.
Aurel Vlad reiterează una din metehnele închisorilor şi anume, scurtele plimbări ale damnaţilor devenite pentru aceştia singurul mod de a-şi imagina libertatea, de a căuta adevărul şi de a-l găsi pe Dumnezeu într-un spaţiu unde lumina zilei nu putea fi văzută decât în timpul deplasării în curtea închisorii.
La distanţă de decenii ca evenimente şi tipuri comportamenatale, sculptorul explorează printr-o introspecţie artistică istoria socială şi politică prin care condamnă atacurile abuzive asupra libertăţii omului şi asupra valorilor morale ale poporului român.aurel_vlad_miercurea_ciuc_34
Problemele omului cu societatea din care face parte au o recurenţă relaţionată cu dorinţa acestuia de a-şi trăi viaţa pe care consideră că o merită, iar indiferenţa contextului politic care îl determină să refuze umilinţa la care este supus pentru a supravieţui îi influienţează evoluţia existenţială. Lucrarea „Om care îşi vinde haina” evocă tocmai recurenţa suferinţei, a determinismului ca factură psiho-socială care implică mutaţii comportamentale extreme în manifestările individului contemporan. Aurel Vlad concepuse o primă variantă a lucrării în anul 2001, căutând o machetă pentru un simpozion de sculptura de la Fuente Palmera, Spania, a cărei temă era emigraţia. Sculptorul pornise de la povestea unui membru al familiei sale care plecase în lume şi, neavând bani să îşi continue drumul, şi-a vândut cămaşa într-un talcioc din Polonia. Dezbrăcându-şi veşmântul el, de fapt, s-a desprins de trecut , de ceea ce a lăsat în urmă, acceptând dezrădăcinarea ca alternativă. Compoziţia a câştigat premiul al III-lea şi are o variantă din piatră de peste doi metri în Spania, o replică aflându-se în Bucureşti, la Fundaţia „Concordia”. „Om vânzându-şi cămaşa” înseamnă pentru sculptorul Aurel Vlad şi lepădarea fiinţei de propria cultură şi identitate, trăirea sentimentului înstrăinării şi implicit adoptarea fortuită a unui mod de gândire lipsit de repere.

Ana Amelia Dincă

Graficianul Mircia Dumitrescu

Știm că lui Mircia Dumitrescu îi plac cuvintele obişnuite, care să facă din artist un om a cărei măreţie să vină din simplitate şi nu un individ sofisticat, care să nu se mai recunoască în cuvintele semenilor. Cu toate acestea, îndrăznim să îl definim drept cel mai important grafician al nostru în momentul de faţă şi deopotrivă un truditor cu pasul apăsat şi întotdeauna grăbit, luându-se la întrecere cu timpul. De obicei nu se fac afirmaţii de acest fel, dar sunt situaţii când opera şi discipolii îl recomandă pe artist şi te obligă să îl descrii în termenii pe care îi merită.
O introspecţie sumară în istoria gravurii româneşti ne arată că numele sonore ale disciplinei Theodor Aman, Horia Teodoru, Ion State, Marcel Chirnoagă ar trebui aşezate într-o nouă lumină. Mircea Dumitrescu, în descendenţa acestei elite, se evidenţiază prin opera diversă şi complexă ca abordare tehnică şi estetică. Gravură în lemn şi metal, cărţi ilustrate şi bibliofile, grafica de carte, desen şi sculptură, dar şi viziunea asupra existenţei fac arta sa tangenţială cu geometriile sacre şi cu introspecţiile în psihologia individului contemporan. Omul de rând, hărăzit să străbată lumea în mod conştient, suferind şi sperând, având o existenţă nedescoperită ca esenţă, ne apare în opera lui Mircia Dumitrescu asemeni unei fiinţe care se lasă pradă lumii aparente, neesenţiale, mărunte, tocmai de aceea, în inconştienţa sa, trăind frumos şi fiind mai fericit decât semenii lui. La polul opus se află fiinţa transcendentă, a cărei materie carnală este un arc sau un cumul de linii cu sensuri şi mecanisme interne a căror terminaţie reflectă o direcţie armonică indusă nu numai de forma artistică şi câmpurile structurale, ci şi de contrastul alb-negru extrem de expresiv.

Lucrările lui Mircia Dumitrescu sunt inspirate de lucrurile văzute şi trăite, din deplasarea pe orizontală a artistului care observă lumea profană şi o sacralizează în compoziţii a căror factură este iniţiatică. Geometrii cu o semnificaţie coboarâtă din forma cercului şi triunghiului descriu în trăsături imaginare de compas şi echer, o viziune tumultuoasă asupra lumii în care apare zbuciumul, trăirea directă, neliniştea.
Linia este modelul suficient care dă unitate neîntreruptă gravurii. La Mircia Dumitrescu traseele curbe creează adâncime, vin spre noi făcând din compoziţia deschisă o cale de comunicare directă a artistului cu cel care contemplă în faţa operei sale condusă de multe ori în zona dramaticului şi a melancoliei. Artindex_mircia_dumitrescu_04
Enclavele de negru concurează cu formulele suple şi graţioase ale liniilor albe. Uneori acestea creează unghiuri ascuţite şi grele şi nici o imagine nu este simplă. Totul este studiu, orice compoziţie sau ciclu de lucrări devine reflexul unei idei pe care noi, privitorii, nu o vom descoperi niciodată. Folosind simboluri şi elemente obişnuite, acestea sunt stilizate conform viziunii personale, tributară monumentalităţii şi rezultată din desenul sigur, din analiza posibilităţilor plastice ale subiectului abordat, restructurat de Mircia Dumitrescu prin frecvenţa utilizării liniei şi haşurii pentru obţinerea frumuseţii de ansamblu a formei. În construcţii poliaxiale, linia cu sugestiile ei volumetrice, dă impresia de cădere sau deplasare ascendentă realizând o traiectorie asemeni mişcărilor oscilatorii ale sufletului.
În studiul după natura umană a cărei esenţă o problematizează punând-o în diverse situaţii conceptuale, imaginarul se suprapune peste acumulările tehnice, estetice şi culturale ale artistului.
O geometrie secretă a compoziţiei, o stăpânire a tehnicii şi un simţ al spaţiului, o structură tensională rezultată din axele cristalizate pe parcursul lucrului sunt rezultate ale modului de aşezare a liniilor de forţă, a tipurilor de perspectivă şi nu în ultimul rând al diseminării planurilor care fac materia să plutească, să se desprindă ca volum, creând impresia levitaţiei şi a existenţei unui spaţiu tridimensional.
Personajele locuiesc zone nedefinite, cunosc racursiuri şi contorsionări, părând ivite în urma geamătului neaşteptat al unei dureri fizice şi sufleteşti.

Câmpul imaginii este atemporal, spectacolul oferit de fiecare gravură se dezvoltă în spiritul clasicizant al echilibrului sau în dinamica teatrală şi zbuciumată a barocului. Secţiunea de aur este folosită în compoziţiile descendente şi ascendente, multiplicarea spaţiului rezultă din sugestia unor deschideri asemeni ferestrelor ce par obţinute prin metoda fractalilor, iar contururile îngroşate ori delicate păstrează vitalitatea şi spontaneitatea desenului în creion realizat cu mare uşurinţă gestuală. Nu în ultimul rând, tensiunea şi mişcarea sunt rezultatul analiticului subconştient subordonat unor algoritme universale.
Nu există temă subiectivizată şi nici abordare subiectivă. Simplele subiecte sunt transformate de Micea Dumitrescu în cele mai obiective observaţii asupra existenţei făcându-l intuitiv, descriptiv, vizionar şi inovator în ceea ce priveşte compoziţia gravată.

Ana Amelia Dincă