Graficianul Mircia Dumitrescu

Știm că lui Mircia Dumitrescu îi plac cuvintele obişnuite, care să facă din artist un om a cărei măreţie să vină din simplitate şi nu un individ sofisticat, care să nu se mai recunoască în cuvintele semenilor. Cu toate acestea, îndrăznim să îl definim drept cel mai important grafician al nostru în momentul de faţă şi deopotrivă un truditor cu pasul apăsat şi întotdeauna grăbit, luându-se la întrecere cu timpul. De obicei nu se fac afirmaţii de acest fel, dar sunt situaţii când opera şi discipolii îl recomandă pe artist şi te obligă să îl descrii în termenii pe care îi merită.
O introspecţie sumară în istoria gravurii româneşti ne arată că numele sonore ale disciplinei Theodor Aman, Horia Teodoru, Ion State, Marcel Chirnoagă ar trebui aşezate într-o nouă lumină. Mircea Dumitrescu, în descendenţa acestei elite, se evidenţiază prin opera diversă şi complexă ca abordare tehnică şi estetică. Gravură în lemn şi metal, cărţi ilustrate şi bibliofile, grafica de carte, desen şi sculptură, dar şi viziunea asupra existenţei fac arta sa tangenţială cu geometriile sacre şi cu introspecţiile în psihologia individului contemporan. Omul de rând, hărăzit să străbată lumea în mod conştient, suferind şi sperând, având o existenţă nedescoperită ca esenţă, ne apare în opera lui Mircia Dumitrescu asemeni unei fiinţe care se lasă pradă lumii aparente, neesenţiale, mărunte, tocmai de aceea, în inconştienţa sa, trăind frumos şi fiind mai fericit decât semenii lui. La polul opus se află fiinţa transcendentă, a cărei materie carnală este un arc sau un cumul de linii cu sensuri şi mecanisme interne a căror terminaţie reflectă o direcţie armonică indusă nu numai de forma artistică şi câmpurile structurale, ci şi de contrastul alb-negru extrem de expresiv.

Lucrările lui Mircia Dumitrescu sunt inspirate de lucrurile văzute şi trăite, din deplasarea pe orizontală a artistului care observă lumea profană şi o sacralizează în compoziţii a căror factură este iniţiatică. Geometrii cu o semnificaţie coboarâtă din forma cercului şi triunghiului descriu în trăsături imaginare de compas şi echer, o viziune tumultuoasă asupra lumii în care apare zbuciumul, trăirea directă, neliniştea.
Linia este modelul suficient care dă unitate neîntreruptă gravurii. La Mircia Dumitrescu traseele curbe creează adâncime, vin spre noi făcând din compoziţia deschisă o cale de comunicare directă a artistului cu cel care contemplă în faţa operei sale condusă de multe ori în zona dramaticului şi a melancoliei. Artindex_mircia_dumitrescu_04
Enclavele de negru concurează cu formulele suple şi graţioase ale liniilor albe. Uneori acestea creează unghiuri ascuţite şi grele şi nici o imagine nu este simplă. Totul este studiu, orice compoziţie sau ciclu de lucrări devine reflexul unei idei pe care noi, privitorii, nu o vom descoperi niciodată. Folosind simboluri şi elemente obişnuite, acestea sunt stilizate conform viziunii personale, tributară monumentalităţii şi rezultată din desenul sigur, din analiza posibilităţilor plastice ale subiectului abordat, restructurat de Mircia Dumitrescu prin frecvenţa utilizării liniei şi haşurii pentru obţinerea frumuseţii de ansamblu a formei. În construcţii poliaxiale, linia cu sugestiile ei volumetrice, dă impresia de cădere sau deplasare ascendentă realizând o traiectorie asemeni mişcărilor oscilatorii ale sufletului.
În studiul după natura umană a cărei esenţă o problematizează punând-o în diverse situaţii conceptuale, imaginarul se suprapune peste acumulările tehnice, estetice şi culturale ale artistului.
O geometrie secretă a compoziţiei, o stăpânire a tehnicii şi un simţ al spaţiului, o structură tensională rezultată din axele cristalizate pe parcursul lucrului sunt rezultate ale modului de aşezare a liniilor de forţă, a tipurilor de perspectivă şi nu în ultimul rând al diseminării planurilor care fac materia să plutească, să se desprindă ca volum, creând impresia levitaţiei şi a existenţei unui spaţiu tridimensional.
Personajele locuiesc zone nedefinite, cunosc racursiuri şi contorsionări, părând ivite în urma geamătului neaşteptat al unei dureri fizice şi sufleteşti.

Câmpul imaginii este atemporal, spectacolul oferit de fiecare gravură se dezvoltă în spiritul clasicizant al echilibrului sau în dinamica teatrală şi zbuciumată a barocului. Secţiunea de aur este folosită în compoziţiile descendente şi ascendente, multiplicarea spaţiului rezultă din sugestia unor deschideri asemeni ferestrelor ce par obţinute prin metoda fractalilor, iar contururile îngroşate ori delicate păstrează vitalitatea şi spontaneitatea desenului în creion realizat cu mare uşurinţă gestuală. Nu în ultimul rând, tensiunea şi mişcarea sunt rezultatul analiticului subconştient subordonat unor algoritme universale.
Nu există temă subiectivizată şi nici abordare subiectivă. Simplele subiecte sunt transformate de Micea Dumitrescu în cele mai obiective observaţii asupra existenţei făcându-l intuitiv, descriptiv, vizionar şi inovator în ceea ce priveşte compoziţia gravată.

Ana Amelia Dincă