„Vestale și jertfe”, de Mihai Marcu

Pe parcursul deceniilor de creație, maestrul Mihai Marcu a afirmat dumnezeiescul din om, sub diferitele  lui forme. Gestul, transcendența, zborul, curgerea, iubirea, frumosul, binele și adevărul, au unit volumele sale în marmură, piatră, lemn și bronz, conturându-i expresia plastică, amprentată de analiza modernă a  materiei sculpturale. În acest discurs vizual, polisarea este condusă la desăvârșire și esență, iar ideea, sintetizată și evocată ca o trăire, devine o impresie și un mesaj. Aceasta are fațetele ei spirituale, cu surse în istorie, în creștinism și mitologie, dar este supusă bogatului imaginar personal al maestrului. Reluând problematica sacrificiului, pe care o mai regăsim în creația sa, sub forma dăruirii divine și a renașterii, Mihai Marcu abordează în proiectul „Vestale și jertfe”, devotamentul și apartenența ființei la propria identitate, printr-o implicare expresivă și conceptuală a viziunii. Acest ansamblu sculptural este martorul profunzimii la care a ajuns Mihai Marcu în cercetarea raportului cu istoria personală, dar  și una dintre culmile atinse de artist în relație cu trecutul pământului său, tematica nefiind străină în abordările recente, ecvestrele și proiectele în bronz pentru monumente de for public, stând mărturia legăturii sale cu valorile perene ale spațiului unde s-a născut.  Dedicată Centenarului Marii Uniri, expoziția de la Centrul Cultural „Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului” ilustrează sacrificiul suprem al soldaților care au luptat în războaiele de apărare a țării, aspect ce readuce în memoria noastră un moment din nenumăratele drame ale poporului român, în care străbunii și-au dedicat sufletul păstrării unor valori în care au crezut și pe care le-a apărat cu propria viață. În acest citat vizual, lucrările maestrului nu mai dialoghează cu spațiul, nu mai străpung eterul, așa cum  au făcut până acum. Ele vorbesc cu glia, își însușesc mirosul pământului din care omul a fost modelat și în care se va întoarce, lăsând loc jocului cu moartea, cu Marea trecere, cu diseminarea binelui de rău, idei susținute admirabil de atitudinile variate ale corpurilor în letargie și conturate într-o notă de tendință postmodernă și la limita abstractului, prin păstrarea forței de sugestie, într-o stilizare cu caracter de generalitate a formelor anatomice. Trupurile au aderență cu orizontalitatea, fiind în consonanță cu mesajul, iar terminațiile membrelor par răni prin nefinisare.  Vestala, prin valențele sale simbolice, este asimilată soldatului sacrificat, Mihai Marcu transformându-și personajele în zeițe ale regenerării lumii și interpretându-le plastic  în stilul unitar și postmodern, caracteristic amplei opera de până acum.   Factorul decisiv în structurarea estetică a ansamblului este  efectul optic creat de interacțiunea muchiilor cu zonele calme, rotunde și strălucitoare ale materiei, curburile suprafețelor și concavitățile, surprinzând suferințele,  capacitatea de sacrificiu, fluxul vieții.  Gradația contrastelor pe care o presupune reflexia directă a luminii pe materialul sculptat, este structurată logic, dar artistul face  ca mobilitatea eclerajelor să accentueze intangibilitatea luminii, senzația infinitului ei, care scapă de sub control gândirii noastre. Neliniștile, zbuciumul și contradicțiile interioare ale artistului asociază lumina, element al Universului, cu ființa imuabilă a omului și cu ideea că orice sacrificiu lasă loc altor forme de paradigmă. Portretist remarcabil, Mihai Marcu nu mai insistă asupra figurii, aceasta fiind reprezentată în notele sale sintetice, sculptorul redând astfel diferitele ipostaze ale mântuirii prin suferință. Evocate în momentul agoniei, în posturi cristice ale supliciului, trupurile sunt supuse eclerajului divin, lumina coborând liniștită și misterioasă pe întinderea marmurei, dominată de curbe line, dar și de unghiuri, cerute de o anumită structurare a anatomiei, corelată cu o simbolică a binelui și răului, marcând existența omului. Ansamblul „Vestale și jertfe” a fost conceput ca o groapă comună, unde artistul introduce și ideea de tortură a sufletului viu, cu bocetele sale sfâșietoare, cu golul lăsat în urmă de cei care au plecat tineri și care au întreținut focul virtuții. Prin alegerea unui număr  de 7 vestale, care evocă dimensiunea spirituală a vieții, pacea interioară și iluminarea, însăși arta maestrului Mihai Marcu și-a atins misiunea.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

 Antonina Manda la „U” Art Gallery

-expoziția „Katyusha”-14 august-6 septembrie 2018-

Afirmându-se ca un artist pentru care realismul fotografic devine o țintă estetică, Antonina Manda restituie sentimente, trăiri directe, emoții, prin surprinderea lumii interioare a Katyusha, fiica sa de 3 ani, pictată în situații cotidiene ale existenței. Juxtapunerile suprafețelor de culoare, saturate și contrastante, armonia unitară a compoziției, rezultată dintr-o structurare echilibrată a imaginii, devine sursa unor metafore ideatice, inspirate din întâmplările zilnice ale fetiței și din rutina existențială. Experimentele desenului fotografic și expresia culorii trecute prin arealul contrastelor de lumină și umbră, implicând o undă de mister și pitoresc, se definitivează într-o narațiune având scene în derulare, ilustrând osmozele figurii,  momentele de curiozitate, melancolie, tristețe, blazare. Atmosfera compozițiilor este adaptată fiecărei stări psihologice a modelului. Tonalitățile reținute și ambianța de clarobscur sunt prezente fără a înlătura exuberanța copilăriei, zâmbetul inocent și momentele de discretă fericire. Antonina Manda nu se oprește la reproducerea  portretului cu minuțiozitate, aceasta introducând  subiectul său în umbre și penumbre, pentru a ajuta imaginea să definească volumele și să identifice detalii, să confere caracteristici culorii și să sugereze efecte pentru o mai facilă transmitere a mesajului.  Astfel, investigând interferența spațiului cu forma, artista alătură lumina opacă strălucii, ceea ce modelează reflexiile, diversifică transparențele, gradează eclerajele, creând remarcabile studii de drapaj în contextul vestimentației, modificând și susținând trăirile psihologice, accentuând anumite zone ale imaginii și diminuându-le pe celelalte. Tratarea în clarobscur a tabloului este decisivă pentru expresivizarea tensiunii emoționale, tendința de spațiu sumbru alternând cu zone dominate de deschisuri, care nu devin sinonime cu voioșia, ci cu starea de curiozitate și cunoaștere. Desenul coerent, persistența artistei în a surprinde cât mai fidel chipul și metamorfozele stadiile lui,  transformate în funcție de trăirea interioară, ne arată cât de implicată este pictorița Antonina Manda  în demersul pictural al realismului fotografic.  

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Expoziție Anita Rădulescu la Centrul Cultural „Aurel Stroe din Bușteni”

Peisajul în „plein-air” a determinat-o pe Anita Rădulescu să-și dedice ani buni din viață pentru observării și reevaluării sale plastice, în tehnici diferite ale picturii. Pensula sau cuțitul de paletă au expresivizat la maximum natura prahoveană în care ființa artistei se metamorfozează, iar imaginile de la Sozopol îi completează experiența călătoriilor sale, unde natura i se dezvăluie de fiecare dată în splendoarea ei apoteotică. Tendința Anitei Rădulescu este aceea de a analiza imaginea prin subtilități grafice obținute din culoare, care se armonizează cu pata  cercetată în funcție de starea de spirit și de secretele motivului pictural. Deși practicantă a unei arte figurative, desprinderile de aceasta se descifrează nu în imaginea de ansamblu, ci în modul cum pictorița interpretează un detaliu, un cadru structural, precum faliile stâncilor și pământului, antrenând tensiuni și mișcări, într-o dinamică perpetuă a materiei. Impresiile și fenomenele de plenitudine ale naturii sunt surprinse într-o abordare specifică artistei, în accente de rafinate griuri colorate, într-o pensulație și aplicarea a cuțitului, definind stilul său modernist și personal.  De remarcat sunt tușele, abordate în mod diferit. Unele au o vigoare evidentă, altele sunt mai potolite, mai discrete, creând o alternanță de trăsături de penel mai prelungi sau mai scurte, un joc aproape grafic de semne. Griurile colorate pline de lumină, dominante în pictura Anitei Rădulescu , lasă eclerajele să se centreze în perspectivă, în plină pagină, să creeze adâncimi și iluzii vizuale alăturate armăturii clasice a compoziției, peste care artista își ia libertatea de a jongla cu interpretări și plasticizări cromatice ale suprafețelor. Anita Rădulescu se lasă purtată de trăiri afective față de subiectele care vin spre aceasta, transformându-se sub măiestria penelului său în impulsuri supuse normelor, în armonii subordonate optimismului și energiilor pozitive, care le înnobilează pitorescul și echilibrul interior, în stilizări și adaptări la temă. Anita Rădulescu folosește o paletă de culori ținută sub controlul rafinamentului, al curiozității față potențele cromatice, ceea ce o incită la experimente  în a căror alcătuire descoperim staticul, venit din echilibrul compozițional, întotdeauna evocat prin plasarea centrală a unui element de interes, chiar și atunci când apare o așezare pe diagonală a componentelor peisagistice. Arhitecturi vechi, din rândul cărora se desprinde lăcașul sfânt al bisericii, sunt înconjurate de o luxuriantă vegetație, contribuind la exotismul tablourilor sale. Peisajul marin apare recurent în abordările artistei. Dragostea pentru suprafețele misterioase ale apelor implică și o evidentă expresie abstractă, unde mijloacele de reprezentare sunt dispuse în planuri orizontale. Lăsând la o parte peisajul, în pictura Anitei Rădulescu descoperim aceeași permanentă iubire față de subiectul floral, unde pasta este mai strălucitoare, mai vivantă și mai comunicativă cu privitorul. Lumina colorată și contrastele se alătură admirabil, mângâie corolele policrome, desfătând simțurile și permițând petei de culoare să se autodefinească în datele ei sintetice. Transpusă pe o suprafață mai mare, pasta doar sugerează uneori, printr-o atingere delicată, un contur sau o formă vegetală, înnobilând  pânza. Chiar dacă expoziția de la Bușteni nu a excelat în reprezentarea chipului uman, putem admira monumentalul „Autoportret” al artistei. Sigură pe sine, ținând instrumentul de desenat în mâna stângă și aflată în fața șevaletului, imaginea este una antologică prin trăsăturile impozante și prin culoarea absentă pe alocuri ori așezată cu parcimonie. Balerinele sunt și acestea prezente în expunere, dansul fiind o temă îndrăgită și provocatoare prin implicarea studiului corpului uman, a atitudinilor și proporțiilor acestuia, a gestului și grației.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Ana Ranete la Institutului Socio - Cultural „Jean Louis Calderon”

Pictura Anei Ranete se desfăsoară pe coordonatele stilului modern, cu implicații figurative și stilizări în care cromatica joacă un rol important, mai ales când albastrul deschis, specific lucrărilor artistei, devine dominant în creația sa, așa cum ni se dezvăluie pe simezele Institutului Socio - Cultural „Jean Louis Calderon”. Iubind în primul rând elementele structurale ale naturii, fie că este vorba de o floare, de un peisaj sau de ființa umană, reperele vizuale ale pictoriței se metamorfozează în universul său recent,înzestrat cu semnificații și sentimente, cu spontaneitate și rigurozitate, concentrând axele cunoașterii sale într-o viziune plină de rafinament și sensibilitate, specific feminine. Fascinația trăită de Ana Ranete în fața motivului se dezvăluie privirii  noastre prin atenția pe care aceasta o acordă compoziției, sintezelor plastice, planurilor în perspectivă, registrelor tonale, care cunosc interpretări inepuizabile de la o lucrare la alta, prin tușa vivantă și prin echilibrul regăsit în armonii, în ritmică și sursele de lumină utilizate și adaptate contextelor de atmosferă. În pictura subacvatică, persistența complemetarelor oranj/albastru ocupă întreaga imagine, modalitatea de așezare a tonalităților abstractizând discursul estetic, direcție reiterată și în alte tablouri, unde melanjul de culori cu tente evanescente, conferă o frumusețe aparte suprafeței lucrărilor.  Buchetele de flori, așezate în plină pagină, păunul cu întreaga lui simbolistică, alte forme din zona aviarului și acvaticului, grațioase balerine și dansatoare de latino, portrete și peisaje din natură, marine și urbane, culminează cu evocarea îngerului, admirabil reprezentat, cel care, cu aerul său divin, domină peste toate cele lumești, împrimându-le din bunătatea și curăția lui. Însuși spiritul picturii Anei Ranete este unul încărcat de transcendent, uneori prin acuratețea stărilor de liniște sugerate și prin  atitudinea concentrată pe visare, alteori, prin intonații cromatice surdinizate ale componentelor structurale.

Dacă deseori accentul cade pe desen, demonstrând experiența artistei în domeniul reprezentării figurative, regina rămâne culoarea în abordările sale. Realitatea este punctul fundamental de pornire, dar aceasta cunoaște transformări specifice adaptării la subiectul abordat și la plăcerea a simți energia interioară a unei cromaticii aplicate conforma trăirilor artistei, extrem de delicată în interpretarea atmosferei care învăluie compozițiile.

Peisajele Anei Ranete sunt învăluite de poezie, fiind imagini ale unei naturi ideale, ivită în amintirile sale sau surprinse în plein-air. Eclerajele diurne ori momentele diferite ale zilei, sugerate prin rafinate tente de închisuri și deschisuri, sunt aspirații și totodată principii de evidențiere a unor valorări plastice în funcție de seducția și disponibilitățile sugerate de realitate. Luminișuri din interiorul compozițiilor sunt încadrate de arbori grafiați expresiv pe suprafața bidimensională, dar menținuți în tonul sublimului joc de contraste și armonii, de simetrii și asimetrii ale compoziției, rezultând un spațiu încărcat de taine și frumusețe onirică. În ceea ce privește redarea florilor, artista este atrasă de misterul corolelor, de modul cum poate valora lumina pe întinderea unei petale, de rotunjimile și unghiurile ce descriu plasticitatea intrinsecă a acestor fascinante forme. Preocuparea pentru proporțiile corpului uman, nu lipsește din preocupările Anei Ranete.  Inepuizabila putere de osmozare a mișcării unei balerine, este redată în ritmuri de tușe și culori, în care forma este subordonată cromaticii, în care mișcarea domină subtilitățile nuanțelor, senzualiatatea, feminitatea, puterea gestului delicat al dansatoarei, fiind pretextul artistei de a-și regăși propria emoție, ca un reflex al sensibilități nelipsite din orizontul său imaginativ, așa cum îl percepem în expoziția de la Institutul Socio - Cultural „Jean Louis Calderon”.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Tabăra de pictură de la Măldărești -plein-air, ediția a V-a,10-20 septembrie 2018

Sterică Bădălan, Ovidiu Buzec, Vali Irina Ciobanu, Gheorghe Coman, Mihai Coțovanu, Bogdan Dumitru Enache, Simona Pascale, George Păunescu, Lucia Pușcașu, Mirela Ungureanu au fost cei care, la cea de a V-a ediție a Taberei de pictură de la Măldărești, au omagiat Centenarul Marii Uniri, evocând în arta lor memoria locurilor, relicvele arheologice ale Primului Război Mondial, simbolurile Unirii de la 1918, dar și liniștea care s-a așezat peste aceste meleaguri după marele eveniment istoric. Cranii ale soldaților împușcați, insigne ale ofițerilor, uniforma specifică a luptătorilor noștri, locuri unde au avut loc confruntări sângeroase, cimitirul eroilor, bisericile în care aceștia s-au rugat, au fost subiecte prezente în compozițiile finale ale artiștilor plastici. Excursiile de documentare în care au mers participanții la tabără au fost relaționate cu evenimente, momente și simboluri reprezentative pentru județul Vâlcea în remarcabilul an 1918. Artiști cu viziuni plastice deja conturate, cei zece plein-air-iști au abordat tehnici specifice manierei lor de a lucra, fiecare având un discurs vizual care îi definește viziunea. Prioritățile estetice ale lui Sterică Bădălan fac parte din arealul vizual al picturii de factură modernă. Aspecte din istoria locurilor au avut drept reper arhitectura, decorația fațadelor, amplasarea subiectelor în cadrul natural pitoresc, metamorfozând realitatea cu elementele de plasticitate, cu desenul peste care culoarea s-a așezat expresiv și în accente concordante cu motivul pictural reprezentat. În lucrările „Cula Duca”, „Poarta spre lumină” și „Biserica Nouă” geometriile compoziționale, jocul de planuri, perspectivele caracterizate de simetrii și asimetrii, centrele de interes și punctele de fugă sunt reevaluate de artist în compoziții echilibrate, ținând seama de rigori de școală, peste care experiența și îndemânarea au intervenit în a susține plăcerea de a picta în plein-air, artistul adaptându-se la tema impusă: istoria împrejurimilor, implicând cadrul arhitectural și natural. „Poartă la Cimitirului eroilor” este o lucrare specială în contextul aniversării Centenarului Marii Uniri. Acest simbol al trecerii dintre două lumi, de la pământ la cer, se concentrează în abordarea lui Sterică Bădălan pe îngemănarea dintre imaginația vechii viziuni populare a realizării porților cu decorația de factură sacră, cu plinuri și goluri, care să faciliteze transcendența sufletelor în ciclicul ritm al universului.

Partea superioară a machetei

O reîntoarcere în timp, dar si evocarea unui timp al naturii, descoperim in pictura artistei Vali Irina Ciobanu, cea care reitereaza impresiile sale directe asupra motivului pictural, fie ca este vorba de o structura arhetipală, fie ca aduce pe suprafață bidimensională, nota pictogena a lumii vegetale. Culoarea uneori saturată, redand misterul si frumusetea florilor, delicata lor stridență, realizată în pete rafinate de culoare, contrastând cu desenul figurativ al arhitecturii arhaice, cu o dominanta de complementare în gama rosu/verde, conferă o dimensiune lirică lucrarilor, care descoperă ineditul. Întoarcerea la primordial, la structurile vegetale si la masivitatea vechilor construcții medievale, introduce pictura artistei Vali Irina Ciobanu într-un orizont vizual aparținând magicului și regenerării lumii, realitatea fiind interpretată în cele mai sincere notații lirice, în care domină bucuria de a trăi. Momentul 1918 a fost readus în contemporaneitate prin pictarea podului de la Câineni, locul unde au avut loc lupte în timpul Primului Război Mondial. Suprafață vibrantă a apei, surprinsă într-o pensulație ritmică și liniile drepte și curbe ale arhitecturii, dincolo de care vegetația se aflä în gloria ei, rememorează istoria tăcută și în acelasi timp vie a locurilor. În memoria soldatului necunoscut, Vali Irina Ciobanu a creat compoziția Regasire, un studiu de craniu în culoare în fața căruia este redatä insigna unui ofițer, insemn corodat de timp, având traiectorii decorative, interpretate cu măiestrie de artistă. Craniul care a constituit modelul tabloului Regasire, fusese descoperit în tranșee de domnul Claudiu Aurel Tulugea, directorul Muzeului Județean Aurel Sacerdoțeanu, Vâlcea și avea în orbite pamânt și rădăcini, urma globului care l-a ucis pe acest soldat tânăr, fiind vizibilă.

Modalitățile de limbaj plastic pe care le utilizează Gheorghe Coman sunt supuse studiului naturii, dinamica locului regăsindu-și în lucrările create la Măldărești, tainele ascunse, mirosul arhaic al pământului sunt fundamentate prin sugestii ale arhitecturii țărănești specifice zonei, dar și prin înfățișarea  diferitelor fațete ale construcțiilor medievale cum ar fi masivitatea, simplitatea, grația plasticii fațadelor sau a pridvoarelor, coloanele bisericilor și arcadele acestora, pe unde lumina divină pătrunde neîncetat. Împrejurimile locului au fost surprinse și acestea într-un conținut filosofic, de armonie deplină a omului cu natura, efectul psihologic al culorii fiind cel care amplifică grandoarea fiecărei compoziții, creată aici de Gheorghe Coman. Acesta așează pe pânză impresii și stări, pe care i le-a imprimat peisajul, putându-se detecta în lucrări sale întreaga poezie a atmosferei de septembrie. Momentul Marii Uniri a fost implicat în pictura sa prin referințe la soldații români, participanți la Primul Război Mondial. Aceștia sunt figurați cu gândul la Dumnezeu, rugându-se la sfinții protectori ai celor ce merg la luptă. În fața imaginii sacre, zugrăvită pe stâlpul bisericii, personajele îmbrăcate în uniformă militară, stau la sfat. O demonstrație de măiestrie, cu aplecare asupra subiectului plastic, așezat pe armătura unei compoziții figurative.

La Măldărești, Mihai Coțovanu evocă sentimentul autentic al naturii, transfigurările luminii în diferite momente ale zilei, vorbind despre preocupările sale pentru pictura în plein-air, pentru dispunerea ecranelor cromatice în funcție de percepție și de rigori cromatologice. Plasticitatea poetică a eclerajelor, subtil nuanțate, permite aerului să vibreze de armonii calorice, ceea ce înseamnă că emoția artistului în fața motivului pictural a reușit să transmită suprafeței bidimensionale a pânzei întreaga gamă de trăiri și energii pozitive, care au invadat sufletul artistului, impresionat de infinitele frumuseți ale cadrului natural de la Măldărești, dar și de arhitectura veche, monumentală, surprinsă în intensități pigmentare și în norme compoziționale, știute de artistul cu experiență. Portetul Reginei Maria bust, într- o abordare realistă, evocă personalitatea acestui simbol al Marii Uniri, pictorul surprinzând trăsăturile definitorii ale chipului și puterea privirii de la care contemporanii nu-și puteau lua ochii. Însemnele regalității, descoperirea caracterului, blândețea și frumusețea interioară a modelului, îl definește din nou pe Mihai Coțovanu drept acel portretist reputat pe care îl știm. În pictura lui Ovidiu Buzec contrastele valorice se afla supuse armoniilor de septembrie și memoriei spațiului istoric, dar și unor concepte relaționate cu sacrificiul celor care au trăit momentul 1918, cu drama războiului și bucuria unirii.  „Cula Duca”  implică stilistic farmecul pensulației și autoritatea desenului, însă artistul se lasă purtat de feeria clipelor când lumina se revarsă peste spectacolul vegetal și arhitectonic al curții de la Măldărești, masele cromatice având un conținut regenerator prin eclerajele variate ale vegetației. Lumina albă a culei, eclerajele ce înconjoară armoniile tonale și petele de nuanțe așezate ritmic, alternând cu trasee de culoare,  urmând modelul avut în față de artist, evidențiază o structură statică a imaginii, determinată de amplasarea clădirii reprezentate în centrul lucrării. Pentru compoziția  „Echilibru  regăsit”, Ovidiu Buzec se oprește asupra simbolului rugăciunii, figurând două mâini hieratice, pictate în cel mai pur stil bizantin, amintirea lui Hristos, capacitatea sa de intercesiune, pentru a mântui sufletele celor dispăruți în Primul Război Mondial, fiind cheia în care am putea citi mesajul transmis de artist. În contextul compoziției se află și insigna unui ofițer, semn că Ovidiu Buzec venerează prin arta sa amintirea eroilor neamului. Tonuri calde și reci, tușe saturate și variate nuanțări cromatice descoperim la  Bogdan Dumitru Enache, cel pentru care simfonia structurală a naturii se atașează de ineditele componente ale clădirilor de patrimoniu de la Măldărești. „Cula Duca” a fost și pentru acest artist subiectul unui frumos tablou în care descoperim cum lumina se răsfrânge pe zidul alb, evidențiind unghiul de vedere din care a fost surprinsă. Traversând compoziția, deschizând alt spațiu peisagistic spre o natură calmă și generoasă, cula Duca, prin specificitatea sa arhaică și prin modul în care a fost surprinsă și amplasată pe diagonală, ne vorbește despre implicarea afectivă a pictorului în studiul eclerajelor asupra epidermei zidului, devenit un personaj în sufletul căruia vechea lume este tăinută.   „Încrâncenarea ultimului efort” pe frontul anului 1918, prezintă un soldat căzut în genunchi. Cu ultimele sale resurse de energie, acesta luptă încă pentru binele tării sale. Complemetaritatea roșu/verde conferă o notă în plus de rafinată abordare a compoziției, respectul pentru istorie și pentru înaintași, fiind evocat într-o distinsă ținută estetică. Argumentele plastice ale notației picturale înseamnă o textură cromatică rafinată, semnificații descriptive ale desenului figurativ și mijloace de expresie de impact, ușor de cuprins cu privirea. O imagine sintetică, realizată după rigori compoziționale, unde descoperim implicarea de factură lirică a execuției și totodată dramatică a subiectului abordat, ar fi datele ce îl definesc pe Bogdan Dumitru Enache în impresiile sale vizuale de la Măldărești. O intensitate a trăirii emoționale în fața subiectului pictural o întâlnim la Simona Pascale, un temperament artistic așezat. Exaltarea culorii, dar și aplicarea ponderată a acesteia, creează pasajele unei expresii expresioniste liniște și voluptoase, în care afectul este un pretext pentru nelimitate posibilități de plasticizare a imaginii. Un spirit sintetic în ceea ce privește ansamblul compozițional, Simona Pascale exersează prospețimea tonală, picturalitatea,  starea de expectativă și beatitudine a materiei. Mușcatele de la Măldărești au încununat experiența artistei la cea de a V-a ediție a taberei, unde atmosfera paradisiacă a ansamblului istoric a fost concentrată în „Grădina de vis”, o lucrare în care interpretarea subiectului rămâne supusă impresiei și frumuseții diurne a atmosferei. Arcadele și coloanele unui pridvor, zugrăvite în albul tradițional al purității și lumii țărănești, se profilează pe suprafața pânzei, al cărei discurs vizual este punctat de structuri vegetale.  Recursul la evenimentele istorice ale Primului Război Mondial se concretizează în tabloul „Pe aici au trecut eroii”, în care se cristalizează apetența  pentru redarea unui detaliu arhitectonic al zidului de incintă al bisericii,  recursul la forma figurativă și la o tendință constructivistă a elementelor de limbaj plastic utilizate, demonstrând adaptarea la temă a pictoriței și la un simbolul trecerii dintre două stări distincte, poarta. Lumina transparentă a toamnei amprentează substanța cromatică din pictura lui George Păunescu. Volumetria „Culei Duca” este o consecință a studiului formei și a lucrului în plein-air, când artistul se află într-o deplină comuniune cu tema aleasă, lăsând-o supusă tușelor juxtapuse pentru a crea efecte de plasticitate deplină. Raportul dintre lumină și umbră  este unul ce creează o undă de mister a compoziției, monumentalitatea și aspectul monolitic al arhitecturii, fiind caracteristicile care atrage atenția privitorului. Transfigurarea materiei prin interpretarea realității figurative, dar fără a se îndepărta de aceasta, idealizarea ambianței și lirismul dominant al tabloului, schimbarea osmotică a cromaticii, petrecută pe parcursul zilei sunt rezultatul  senzației de bucurie a artistului în fața șevaletului, a capacității sale de a interfera cu peisajului și a se supune frumuseții lui. „Peisajul din Măldărești” îi lasă mai multă libertate de exprimare artistului, acesta concentrându-se pe vibrația cromatică și pe expresia vizuală nuanțată a naturii. George Păunescu privește lumina din umbră, evidențiind partea paradisiacă, de profundă liniște a Măldăreștiului, consacrându-și astfel energia în orizontul intim al reflexelor cromatice, venite din surprinderea unui instantaneu al naturii, o impresie plastică asupra secvențelor geografice. Lucrările Luciei Pușcașu se pliază parcă pe farmecul discret al vieții de odinioară, care amina cândva splendoarea acestui colț de eden. „Vremuri de altădată” amintește delicatețea domnițelor care au trăit aici, distinsa lor cochetărie, cu nimic mai prejos față de seducția transmisă de doamnele din Orient sau Occident.  Tonalitățile vivante, ritmuri cromatice rezultate din textura vestimentației, stilizate cu fascinație de Lucia Pușcașu, conturează un portret bust, fără detalii faciale, având caracter de generalitate, devenit un elogiu pentru seducția feminină medievală, recurentă în arta noastră murală și în țesături. În lucrarea „Liniște la Măldărești”, artista venerează beatitudinea și prospețimea  transmisă de natura extatică, evocată în datele expresioniste ale unei abordări stiliste entuziaste, cu tușa fragmentă, tensionând  compoziția și făcând-o vivantă. Dar totodată, această liniște mărturisită nouă de artistă în efectele transparente de albastru valorat și ocru-galben, vine să ne amintească de marile momente ale trecutului, care au așezat tăcere peste mormintele soldaților, fără efortul cărora Marea Unire nu ar fi fost posibilă. O exprimare extrem de plastică, în care culoarea plonjează pe întreaga suprafață a pânzei, imortalizând o secvență a peisajului specific zonei, dar trecută prin propriul arsenal vizual în care culoarea este efectul unei experiențe susținute. Formula vizuală adoptată de Mirela Ungureanu cunoaște o mai mare libertate de exprimare, în sensul că artista se concentrează asupra sugestiei, abstractizând, dar lăsând lizibil punctul de plecare al imaginii. Interpretările acesteia înseamnă  evocarea contextului în formule moderne de exprimare, problemele de morfologie aduse în discuție denotând o pictoriță sensibilă, de vocație. „Singurătate” este o introspecție în liniștea absolută a naturii, marginea de lume dobândind dimensiunea fabulosului prin jocul cromatic deosebit de rafinat și reținut pentru obținerea unei plasticități expresive. Copacul reprezentat are datele axiologice ale ființei umane, Mirela Ungureanu alăturând caracterul direct al gestului artistic  cu impactul avut de spațiul tăcut și complex al naturii, asupra bucuriei artistei de picta în plein-air. Lucrarea „Fraternitate” este o compoziție mai geometrizată, mai controlată structural, cu tendințe dramatice prin griurile echivalente ideii de suferință. Semnificația reprezentării conturează dimensiunea unui moment plin de umanism, acela  de ajutorare a camaradului rănit în luptele Primului Război Mondial. Cei doi soldați sunt plasați în centrul compoziției, construcția piramidală descrisă de aceștia, recuperând echilibrul structural și alternanța dintre registrul din față și perspectiva celui de al doilea plan, unde întrezărim o așezare umană, evocarea fiind sugestivă și întrând în contextul rememorării unui timp de mult trecut, dar prezent încă în amintirile noastre.

Ana Amelia Dincă,

Critic de artă

Mihai Boroiu la Galeria 2ART, expoziția „Buchet de bucurii”

-2-13 iulie 2018-

Pictorul Mihai Boroiu este practicantul manierei moderne de a aborda imaginea bidimensională. Natura statică și peisajul, detaliul obiectual, dar și ansamblul unor structuri pictogene, fac deliciul tablourilor sale în care tușa este diversă, ritmată sau adaptată unor situații vizuale, dătătoare de plasticitate compozițiilor cu puține elemente, dar bine articulate în structura imaginii. Amestecurile cromatice dintre cele mai diverse desăvârșesc armonia și echilibrul, inclusiv raporturile  dntre părți și întreg, proporții și perspective, fiind bine gândite. Florile sunt evocate în cadrul natural sau în ambianța atelierului, așezate în vaze și reprezentate când într-o liberă punctare coloristică a specificității lor, când într-o descriere academică a desenului. Pornind de la studiul profund al motivului pictural, Mihai Boroiu interpretează tema selectată pentru tabloul său prin evidențierea potențelor tonale ale tehnicii, într-o reevaluare a figurativului. Elemente arhaice, componente arhitectonice, pasaje decorative, detalii formale cu o deosebită plasticitate sunt caracterizate cu sensibilitate, dar fără să înlăture anumite rigori, necesare expresivității. Uneori, recurgând la o pensulație specifică, dătătoare de atmosferă, acesta indică luminiscențe traversând imaginea vertical, într-o dinamică a tușelor ce denotă mișcarea materiei. Peisajul marin este prezent pentru a articula demersul său legat de frumusețea naturii. Nici aici Mihai Boroiu nu se îndepărtează de figurativ, dar acesta este obținut din culoarea, din juxtapuneri și suprapuneri, cu note impresioniste. Sculptura în marmură sau lemn constituie o parte importantă a creației sale, artistul folosind materiale combinate, rezultând astfel o varietate tehnică, dublată de forță și talent. Jocuri de ecleraje, dar și efecte foarte luminoase, ajutate de calitatea materialelor, punând în evidență exprimarea personală a Mihai Boroiu, implică aceeași serioasă preocupare pentru forma tridimensională, care se alătură admirabil implicării artistului în creația plastică.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă