Jucării pentru oameni mari
-despre sculptorul Costel Iacob-
Costel Iacob pare un om fericit cu zâmbetul său de parcă ar fi un copil, care se bucură de o jucărie nouă şi strălucitoare. În realitate, artistul nu priveşte detaşat derapajele societăţii în care trăieşte şi nici destinul uman. Având o anumită stare de anxietate vindicativă, a cărei terapie este reflectată în opera creată cu dilema celui care a cunoscut libertatea de a zbura, ca pilot, şi pe aceea de a crea, ca sculptor, plasticianul este un intransigent când este vorba de lucrările personale, adevărate orchestraţii aflate sub incidenţa ordinii, a obsesiei pentru amănunt şi a lucrului bine făcut.
Lumea artistică îl cunoaşte pe acest orfevru aflat sub fascinaţia timpului şi ştie că obiectele sale sunt o altfel de propunere asupra reevaluării formei şi obiectului, supuse propriei filosofii existenţialiste. Preocupările pentru problemele concrete ale individului contemporan sunt redate în materiale clasice de lucru, cum ar fi lemnul cald şi îmbietor, utilizat la compoziţiile care ţin de o anumită vibraţie romantică a sufletului, dar plasticianul utilizează şi mijloace artistice selectate din zona cotidianului. Obiecte ale societăţii de consum scoase din uz, cum sunt globurile geografice, ceasurile etc. folosite în stadiul lor de forme gata confecţionate sau de aparente ready-made-uri, sunt descompuse, îmbunătăţite şi aşezate în contextul dorit, evocând o viziune care, de la elemente constitutive ajunge la un limbaj al semnelor.
Cu ajutorul acestora, Costel Iacob îşi pune în practică subiectele construite mental, mesajul propus relevând teme legate de adevăr şi de conştiinţa de sine a omului, de raportul dintre bine şi rău, de libertate, de constrângerile sociale, de înşurubarea fiinţei în transcendent, ca o deplasare în spirală în mersul firesc al evoluţiei. Eliberându-se el însuşi de erorile acestei lumi, pe care le raportează la efemeritatea timpului biologic şi la „timpul îngheţat” în ipostaza sa de concept al fizicii, sculptorul redă toate acestea folosindu-se de lemn, metal şi sticlă în principal, sub formă de bare, şuruburi, cleşti, boluri de sticlă, bucăţi de bronz care sugerează sau reprezintă oameni, păsări, capcane, aripi, colivii…
Acestea au o structură tensionată, care decurge din dinamica înlănţuirii componentelor mecanice într-o unitate dătătoare de regularităţi şi asimetrii, dând naştere unei viziuni plastice dezvoltată pe două direcţii. Una priveşte demersul estetic în sensul minimalismului lui Donald Judd, care folosea suprapunerile modulare, cealaltă tendinţă fiind legată de asamblarea unor elemente. Cu ajutorul lor creează obiecte de artă numite de plastician sculpturi pentru că sunt tridimensionale şi definesc forme volumetrice, unele de fragilitatea bijuteriilor, altele de o solidă articulare.
Structurile geometrice simple sunt realizate în lemn şi identificăm aici tendinţa abstractă a unor compoziţii concepute din cea mai mică unitate constructivă, modulul. În această categorie se încadrează compoziţiile „Taina cuibului roşu”, „Ascendenţă” şi „Devenire structurală”, unde observăm cum, cu un minimum de elemente de limbaj plastic, reprezentat de linia alcătuitoare de geometrii spaţiale, Costel Iacob creează limite, spaţii, labirinturi. În „Nodul vieţii”, „colivia în care trăim”, artistul supune lemnul unor contorsiuni ce dobândesc naturaleţea şi moliciunea firului textil, care poate fi îndoit cu uşurinţă. Această lucrare, posesoare a unei dinamici browniene, concepută dintr-un singur duct, poartă cu sine sugestia unui traseu infinit şi labirintic, având totodată asemănări descriptive cu reţeaua circuitului sanguin.
Există însă lucruri care îl proiectează pe om într-un alt ritm al timpului, aşa cum „Muzica” lui Costel Iacob ne face să pătrundem în zona unui soi de misticism unde îşi găsesc locul comun vibraţia şi disoluţia sufletului, regăsirea sinelui, melancolia, disperarea. Sugerate în spaţiul intern al compoziţiei, un gol prin care lumina şi sunetul, fără a mai face recurs la fenomenul ondulatoriu, trec nestingherite, aceste sentimente definesc trăirea artistului şi simbioza personală cu lucrurile senzitive.
Ca formă, lucrarea descrie conturul unui instrument muzical cu coarde şi se constituie din planul amplu deschis, trasat de limita unei linii din lemn, evocând cu eleganţă o formă expresivă şi minimalistă. Aceasta permite în interiorul ei o sonoritate imaginară, ce se armonizează cu lumina, schema reducţionistă transmiţând mesajul vizual în mod direct, semn că artistul şi-a atins scopul estetic.
Costel Iacob este singular în spaţiul nostru artistic, iar viziunea sa a apărut ca urmare a deplinei libertăţi de a crea de care s-a bucurat încă din timpul studenţiei. La clasa lui Vladimir Predescu, ucenicilor nu li se impunea un anumit model de urmat, profesorul lăsând să se dezvolte spiritul creator al acestora. În cazul lui Costel Iacob s-a adăugat şi buna pregătire tehnică din sfera aviaţiei, care i-a format răbdarea, priceperea şi dexteritatea, necesare pentru asamblarea obiectelor de artă, numite de specialişti instalaţii, ce dau impresia că îşi au originea în orologiile vechi de sute de ani, la o privire mai atentă amintind somptuozitatea „rococo” şi delicateţea „art nouveu”.
Dar, cu acribia unui Sisif şi cu arsenalul ideilor vizualizate mental, fără schiţe prealabile, Costel Iacob asamblează jucării pentru oameni mari, controlându-şi lucrările riguros, piesele fiind rezultatul gândirii logice, condusă în zona plastică. În tendinţa lor de cinetizare, unele compoziţii pot fi mişcate, rotite, prin intermediul unui sistem acţionat cu mâna.
„Caruselul cu paiaţe” cu cele şapte personaje ale sale, care reprezintă şi zilele săptămânii, este o astfel de lucrare de inventică. Figurinele antropomorfe suntem noi, cei care ne mişcăm liber toată ziua, învârtindu-ne în cercul vicios al destinului, schimbat aproape imperceptibil de o forţă necunoscută, conotaţia manivelei care determină mişcarea de rotaţie fiind manipularea, sugestie prezentă inclusiv în „Orologiul timpului pierdut”, dominat de un drăcuşor şi un înger, simboluri ale răului şi binelui, extreme între care pendulează existenţa, marcându-ne fără voia noastră şi insesizabil trecerea. Despre acest parcurs al fiinţei ne vorbeşte sculptorul şi în „Maşina de călătorit”, un aranjament obiectual cu dinamică proprie, conceput în corsetul aceleiaşi forme îndrăgite a unui instrument muzical. Prin învârtirea manivelei, globului pământesc, pe care îl folosim la şcoală, pentru a înţelege mai bine geografia pământului, creează iluzia unei călătorii virtuale şi a unui joc aparent celui care doreşte să descopere tainele lucrării lui Costel Iacob. Pe marginea instrumentului muzical sunt gravate elemente care îl ajută pe om în viaţă, în special simboluri ale cunoaşterii legate de matematică, filosofie, astrologie, simboluri creştine şi masonice, necesare perfecţionării fiinţei. De la lucrurile spirituale ale acestei lumi, culminând cu „Piramida credienţei”, pe care a stilizat în bronz scene biblice, artistul trece la subiecte sociale şi moralizatoare. „Cuib” reprezentând o familie care vieţuieşte într-o colivie aurită, trăind o falsă libertate, o „Pasăre” care îşi învaţă puiul să zboare, o fabulă în lemn, inspirată de „Greierele şi furnica”, de La Fontaine, sunt concepute cu aceeaşi atenţie acordată soclurilor gândite odată cu lucrarea, considerată gata de expus în momentul finalizării modalităţii de prezentare, care o pune în valoare sau o poate distruge.
Lucrând la o serie de portrete care aduc în prim plan „generaţia cu căşti”, Costel Iacob atinge şi zona comicului, aşezând alături de un călugăr iezuit cu chip hieratic, puternic spiritualizat, un preot ortodox, ghiftuit, în plinătatea lui biologică.
Sculpturile sale nonconformiste au fiecare o poveste care ne transmite un mesaj. Concepute în urma recuperării unor materiale neconvenţionale ori tradiţionale, acestea dobândesc o nouă viaţă în mâna artistului, care, necondiţionat de direcţii şi tendinţe, mărturiseşte׃ „fac aceste obiecte pentru că îmi place”.
Ana Amelia Dincă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu