Emilia Persu şi iluzia de a fi a formei în spaţiu

Arta Emiliei Persu este o continuă metamorfoză, o extindere a propriilor reverii legate de culorile lumii, de partea ei de solaritate şi diluţie, care se reflectă în tendinţa de luminozitate şi în organizarea structurilor universului vizibil în forme geometrice logic gândite în compartimente cromatice. Adesea, diseminarea lucrării în casete labirintice invocă acea complexitate a liniei şi a nuanţelor specifice unei structurări riguroase a lucrării ca elogiu adus semnului colorat de dincolo de formă sau simbol şi ca o extindere spre absolut a fiinţei sale deopotrivă dinamice, dar şi abstracte. Aşa  pare creaţia Emiliei Persu care rămâne ancorată în aceeaşi unitară viziune de concepţie legată de metafora faptului de a rescrie interacţiunea geometriilor şi acordurilor cromatice şi armonice. Prin gestul artistic eliptic, în sensul simplităţii primordiale legate de trăirea sa directă şi sinceră în raport cu ritmul exterior, asociat şi acesta cu o forţă artistică contrastantă, Emilia Persu înţelege sensul şi necesitatea purităţii  lumii căreia îi asociază spiritului său care  grafiază reţele trasate cu pesula, creând iluzia „de a fi” a formelor în spaţiu. La un moment dat, impresia unei tendinţe ornamentice de reperare a nucleului conceptual o regăsim în sugestia unor forme ce cosmicizează planul orizontului imediat, mai ales atunci când artista speculează preţiozitatea culorii şi a materialului pe care semnele se derulează spre formulele unor structuri imaginare neidentificate şi spre destinaţia lor ambiguă supusă visării, integrându-i viziunea în zona expresionismului abstract. Elipticul expresivizează câmpul imagistic, acest atribut putând fi descifrat şi atunci când artista practică tehnica colajului, lucrările dând impresia unor grădini sau a unor falii terestre care amintesc depunerile geologice prin straturile unei texturi aparent dure care determină o corelare a fiinţei sale cu existenţa într-un oraş unde tehnologia dură a urbanului este asimilată subconştient şi transpusă involuntar în imagini bine articulate după norme compoziţionale, fiindcă pregătirea la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” în anii 1993-1998 i-a fixat plasticienei rigorile estetie dar şi paradoxurile limitării libertăţii artistice.

                                                                                        Ana Amelia Dincă