Această
atitudine care se datorează“convieţuirii organizate sub semnul temerii de Dumnezeu, a supunerii faţă de
legea dreptăţii şi faţă de obiceiurile din bătrâni”[1]
se instituie în firescul imageriei pe care artistul a
cunoscut-o din interior, făcând parte din ea până la vârsta de 14 ani când a
plecat de acasă pentru a învăţa meseria de tipograf, dar şi după aceea, prin
rapelul permanent la viaţa din jurul curţilor de gospodari a căror existenţă
echivalează cu misterul vieţuirii triburilor africane sau indo-americane.
Simbioza dintre om şi natura, sincronismul dintre timp şi fiinţa au generat o
ordine restabilită a conceptului de lume concretizată în metaforele unei
gândiri artistice structurate organic în funcţie de trăirile celor de la sat, locul unde începe şi se
sfârşeşte viziunea artistului. În ţinuturile natale, oamenii şi-au disciplinat
fără resentimente existenţa în funcţie de
geografia pe care şi-au asumat-o, resemnându-se faţă de suferinţele
vieţii dure şi găsind o rezolvare favorabilă sorţii în menţinerea raportului cu
spiritualitatea născută din tradiţie şi din credinţa în Dumnezeu. Reprezentarea
spaţiului specific, vârstele omului, natura cu vegetaţia şi pământul călcate de
copitele cailor maiestuoşi, constituie fluxul de derulare al naraţiunii lui
Traian Brădean. „Aici am învăţat să-i respect pe ceilalţi, să muncesc, să mă
rog, să cânt colinde, să-i cinstesc pe cei bătrâni, să joc la ospeţe şi să
plâng din când în când la căpătâiul celor morţi.” [2]
Că
pictorul păstra în suflet oglinzile copilăriei, observase încă din anul 1963 Marin Ivan, dar
acelaşi lucru se poate spune şi astăzi despre suflul lumii de acasă, cultivat
şi insuflat copilului Traian de familia care-şi făcuse un rost la Comlăuş. Tatăl artistului, plugar sărac,
se îndeletnicea cu meşteşugul cojocăriei, după ce venise aici din Ţara Moţilor, iar singura bucată de
pământ a casei era primită la întoarcerea din primul război mondial. Mama,
originară din comuna Olari de pe Crişul de Jos, ştia să coasă flori pe
pieptare, astfel că, viitorul pictor avusese ambianţa potrivită pentru
descoperirea primelor taine ale desenului şi culorii, diseminate în caracterul
formal al ornamenticii şi în semnele benefice ale rostuirii. În anul 1987, cu ocazia
împlinirii vârstei de 60 de ani, artistul a ţinut un discurs în faţa Senatului Institutului de Arte Plastice
„Nicolae Grigorescu” din Bucureşti unde era profesor.
Cuvintele sale rememorau parcursul artistic care a debutat în copilărie, prin
evocarea mediului familial, cu influienţă definitorie asupra identităţii sale
artistice, începută ca observator
analitic al câmpurilor decorative organizate după o dominantă cromatică,
reprezentând flori şi motive geometrice aşezate pe cojoacele
ieşite din mâna tatălui sau zugrăvite în casă de mama sa, Livia, pentru a o înfrumuseţa.
„Faţă de un ax trasat pe mijlocul
cojocului, tata, cu mare siguranţă, desena cu pana de gâscă flori stilizate, în
felul locului, iar, de la mama, îmi amintesc covoarele pictate de ea, an de an
altul, pe muruiala camerei, pe un fond de var şi culori de pământ. În mijloc
desena un miel, iar pe margini, cum îi venea, fel de fel de flori.”[3]
În
serile de iarnă, aceasta stătea în casă şi schiţa figuri ale oamenilor, exemplu urmat de fiul
său, care îi va păstra caietele unde erau consemnate chipurile cunoscuţilor.
Elemente şi obiceiuri specifice satului
ardelenesc precum sărbătorile, ţăranii în elegante costume populare, caii,
bivoliţele, formele
de relief cu accente mioritice erau aşezate
pe „albitura paginilor de cărţi” sau
modelate pe laviţa din casă în urma ploilor care făceau lutul de pe uliţă
tocmai bun de frământat, acesta fiind ars în
cuptor odată cu aluatul de pâine. Dexterităţile pornite din aceste îndeletniciri ale copilăriei vor constitui în opera de maturitate o radiografie a Comlăuşului şi vor genera un stil
propriu, identitar, o viziune dublată de puternica sa personalitate
artistică. Încă de atunci se conturase şi o poetică a singurătăţii şi tăcerii,
menţinută până astăzi în lucrările sale, chiar dacă în acestea sunt deseori
prezente simboluri ale sunetului, precum ghitara, vioara tropotitul cailor ori elemente care îl însoţesc pe
om, adesea legate de natură şi prezente printre dealurile şi văile din Banat. De aici va
decurge reprezentarea consătenilor într-o configuraţie geografică reală, în mod
special în ambianţa solului arid, care îi îndemna pe comlăuşeni să se deplaseze
la vale pentru a-şi încărca ciuberele cu alte produse în schimbul cărora
aduceau şi ei roadele pământului lor. Această transhumanţă influienţată de condiţiile cosmice corespundea unei tradiţii
legate indestructibil de sufletul omului dintr-o arie
încărcată de tradiţia sărbătorilor, a anotimpurilor, a obiceiurilor, cântecelor
şi costumelor cusute în casă, a
activităţilor gospodăreşti şi a credinţei în Dumnezeu redate deseori în
scene bucolice. Sentimentul naţional, accentuat în zona Ardealului, şi-a pus amprenta asupra operei lui Traian Brădean
doar tangenţial. „Avram Iancu”, „Horea, Cloşca şi Crişan”, „Eroul dac” sunt
reflexul respectului artistului pentru martirii neamului. Educat în acest
spirit, pictorul a plecat la drum cu un arsenal cultural şi vizual autentic,
ajungând în scurt timp la actul original al picturii, prin subiectele propuse transformând un caz particular de
civilizaţie într-un demers artistic de anvergură. Dintre temele legate de obiceiurile de iarnă de la Comlăuş, copiii
care merg la colindat, rămâne subiectul de cea mai sensibilă aducere
aminte
Ana Amelia Dincă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu