Sinteze”, expoziția de sculptură a artistei Elena Stănescu Surdu
-Galeria Artelor, Cercul Militar Național-

Elena Surdu Stănescu s-a format sub autoritatea școlii românești de sculptură modernă, fiind ucenic al maeștrilor Constantin Baraschi, Eugen Lungu și George Apostu, pentru care, forma figurativă, în stilizările ei impuse de sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, a constituit în devenirea școlii noastre de artă, un reper pentru crearea identităților estetice, a căror sinteze stilistice o vor defini pe parcursul deceniilor de creație și pe Elena Stănescu Surdu, una dintre cele mai profunde sculptorițe prin modul de a reflecta asupra propriei existențe și prin felul cum aceasta se materializează în piatră, lemn, bronz și în marmură de Carrara, alături de care, alabastrul, frecvent, sau piatra de Sanna, în mod excepțional, îi concretizează gândurile, lucrând în cicluri tematice. Iubirea, anatema tuturor lucrurilor, idee înglobând punctul maxim al afectivității, devine un perpetuum mobile, care o însoțește pe Elena Stănescu Surdu, dându-i puterea de a parcurge fiecare etapă a vieții într-un mod armonios, benefic, încărcat de frumusețe și admirație pentru momentele unice trăite alături de familie, reprezentată într-un diptic parietal numit „Noi”, relief în care sculptorița s-a autoilustrat alături de fiul și soțul domniei sale. 

Ambele compoziții, concepute pe ritmuri oblice, orizontale și concentrice, pe raporturi dintre suprafața înaltă și cea plană, au înglobate simbolistica păsării prin înfățișarea unor aripi efilate, amprentând cele două voleuri prin rafinamentul modelajului devenit un gest delicat și expresiv, în materialul peren al bronzului. Prin conceptul de iubire, prezent și în ansamblul „Zburătăciții”, ce aduce în prim plan ideea de cuplu, de unitate și armonie a lumii , se reiterează transcendența de care este capabil spiritul motivat de forța și misterul iubirii, alături de căutările sufletelor îndrăgostite pentru a-și găsi rostul și drumul fericirii. 

Bărbatul și femeia, metamorfozați ca un tot unitar în dumnezeiasca îmbrățișare, par grafii solide urmărind conturul unor corpuri aplatizate, cu poliaxialități echilibrate, cu unghiuri alăturate liniilor, cu un profund patetism dominând imaginea. Marmura de Carrara și alabasturul i-au servit sculptoriței pentru o serie de portrete în care polisarea desăvârșită a fost alăturată prelucrării unei creării voite a unei texturi ce provoacă discrete tensiuni plastice și diversitate de expresie a materialului, printr-o cioplire vibrantă a suprafeței, alternată cu șlefuirea perfectă. Luna evocată ca o regină a nopții, ca un simbol al somnului și visării eterne, o regăsim ca abordare stilistică în multe alte compoziții ale sculptoriței, unde tehnica și feeria chipurilor se află într-o transpunere osmotică. Pasiunea pentru portretul roman, pentru materiale perene, pentru fabulos și vis, pentru emoțiile care vin din trăiri directe, sincere, au impus cercetarea figurii umane în raport cu sufletul, cu sensibilitățile acestuia legate de anumite momente existențiale, evidențiind frumusețea vieții care vine din simplitate. 

Este de remarcat modul cum Elena Stănescu Surdu tratează o parte dintre socluri, structurate ca semisfere. Cupola, definiție a universului și credinței, a fost folosită drept suport pentru reprezentările feminine din expoziția „Sinteze”, redând, de fapt, liniatura armonioasă a corpului artistei și trăsăturile propriului chip. Concepute frontal, seria de compoziții au aceeași atenție în abordare plastică, indiferent dacă sunt privite din față sau din spate. Fiecare dintre aceste ronde- boss-uri prezintă în modelarea drapajului un soi de naturalețe și o forță a feminității prin modul cum sugestia vestimentației urmează ductul anatomiei, indus de curbe line, elaborate pe fragmentele rotunde ale părților alcătuitoare, pe armonii specific feminine. 

Prin felul de așezare a volumelor pe forma geometrică a sferei, concluzionăm faptul că artista crede în perfecțiunea și în perfectibilitatea iubirii, dar și în multiplele ei fațete sugerate de intarsiile unor romburi pe planul soclului, tensionând suprafața. Iubirea îi dă Elenei Stănescu Surdu puterea de a inversa ordinea lumi, prin postarea tinerelor fete deasupra cupolelor lumii, demostrând faptul că tinerețea și iubirea nu au limite în timp și spațiu, depășind, prin puterea gândului, substraturile obișnuite ale existenței. În acest context se integrează și monumentul dedicat victimelor de la Colectiv. 

Figurat sub forma unei tinere cu aripi de înger, cu trupul adolescentin, cu privirea înainte, admirând încrezătoare orizontul, sculptura din bronz cu soclul din piatră de Dobrogea, se află plasată în Piața Bucur și se înscrie ca demers estetic în viziunea de maturitate și sinteză stilistică a recentelor lucrări ale Elenei Stănescu Surdu. Gravarea numelor celor 64 de victime ale tragediei și data incendiului, 30 octombrie 2015, sunt inscripționate la baza compoziției.
Câteva lucrări din ampla creație a artistei au atributele picturii prin modul de prezentare în ancadramente asemănătoare tablourilor. Autoportretul, structurat într-o ramă de lemn compartimentată în două spații distincte, se remarcă prin figura turnată în bronz, evocând calitățile expresive ale chipul artistei, având coafura specifică a părului prins în coc în creștetul capului și trăsăturile încărcate de gingășie ale feței, emanând feminitate și fragilitate. Pentru partea de jos a imaginii parietale, Elena Stănescu Surdu și-a turnat în bronz mulajul mâinilor delicate, interiorul și exteriorul palmei care ciplește marmura și modelează, structura naturală a degetelor cu striațiile fine ale pielii, în tensiuni susținute de cercurile subțiri ale brățării, o bijuterie vorbind despre plăcerea artistei de a se împodobi. Această imagine a eternului feminin este chiar testamentul artistei prin care ne mărturisește elementele de concepție ale sculpturii sale, aparțind artei în general, spiritul creator și gândirea, pe de o parte, puterea de concretizare a ideii, pe de alta. „Fiica Deltei” este portretul unei tinere pe care o remarcăm prin două atribute. Părul împletit în coada, marcând spațiul printr-o buclă compatibilă estetic cu liniatura concavă a raței, simbol al vânătorii, așezată ca o bijuterie în jurul gâtului. Îngemănarea celor două regnuri, unul antropocentric, celălalt, aviar, nu este întâmplătore. Elena Stănescu Surdu și-a petrecut o parte importantă din viață în această zonă acvatică și exotică, prilejuindu-i să descopere tainele naturii, ale armoniei, liniștii și frumuseții, chipul fiind o rememorare a unui timp în care și-a modelat personalitatea artistică. Busturile lui Publius Ovidius Naso, aflat în incinta Universității Ovidius din Constanța, apoi cel al compozitorului Dumitru Capoianu, expus la Ateneul Român, vin să întregească imaginea operei Elenei Surdu Stănescu, preocupată și de evocarea unor personalități ale culturii. 

Desenele realizate eliptic, dar folosind datele figurativului prin redarea figurii umane și a păsării, care poartă indicațiile semnificante ale purității și inocenței, ale puterii gândului și forței creației, completează ansamblul pieselor expuse aerat, dând posibilitatea fiecăreia să se releve prin calitățile plastice.

Elena Stănescu Surdu ne face o mărturisire despre puterea subconștientului și a ființei de a visa și de a fi liberă, despre gândul care poate călători și zbura, pe orizontală și verticală, depășind bariere și îndeplini dorințe. Această expoziție aniversară este și un omagiu adus forței de creație a femeii, asemuită cu o pasăre, condusă ca mesaj în zona atributelor divine ale acesteia.

AnaAmeliaDincă,
critic de artă

Expoziția taberei „Tulghieș 2017” sau „Arta prieteniei”, curator Răzvan Ionuț Cirică, Galeria EriCris Art

Mihail Gavril, Gheorghe Coman, Lucia Juncu, Vali Irina Ciobanu, Daniel Leș, Mihai Tirică, Niculai Moroșan, Virgiliu Parghel, Corneliu Sofineti, Mircea Nechita, Ștefan Potop, Ioan Leș s-au alăturat pentru opt zile naturii Tulghieșului, Maramures, unde, sub semnul prieteniei și al provocărilor estetice, s-au reunit într- o frumoasă tabără, în atmosfera unui peisaj mirific determinat de particularitățile zonei. Permițând artiștilor să se desfășoare în cadrele pitorești ale arhitecturilor și obiectelor arhaice, ale porților sculptate de meșterii populari, ale aspectelor geografice unde privirea se rătăcește nestingherită, aceștia au fost părtașii unor momente de neuitat în fața motivului, readucând în memoria noastră modul cum în urmă cu peste o sută de ani, impresioniștii se bucurau de efectele de atmosferă așezate pe pânză după reguli specifice, ale căror ecouri s-au păstrat până astăzi în arta pictorilor, inclusiv a participanților la manifestarea de la Tulghieș, trăgându-și seva estetică și aceștia din formulele consacrate ale istoriei peisajului. Ei au reiterat prin tușe fragmentate și juxtapuse, ecleraje și senzații optice, bucuria de trăi subiectul conform stilului personal. Dar există și plasticieni a căror orientare se pliază pe regulile plastice ale sensibilității moderne și postmoderne ori au o viziune raportată la figurativ și la posibilitățile expresive ale acestuia. Uneori, emoțiile și lumea interioară se recunosc în urma penelului, care conferă o notă particulară lucrării finale, cu accente surprinzătoare evocând trăirea directă a fiecărui pictor, detectată la nivelul imaginii. Lucrările create aici au fost expuse la Galeria EriCris Art, curatorul acesteia, Răzvan Ionuț Cirică, într-un moment plin de bonomie, a evidențiat ineditului clipelor de neuitat pe care le-a petrecut alături de artiștii, care s-au portretizat unii pe alții, pentru a aduce un omagiu prieteniei care îi leagă și pentru a perpetua amintirea momentelor de la Tulghieș. Elemente aparținând tradiției, cum ar fi porțile de șură, peisaje în stilul personal, a prezentat Mihail Gavril, cel pentru care forma reală este punctul inițiatic, iar compoziția de pe pânză, un final al percepțiilor sale în urma contactului cu natura. Eforturile de autodepășire permanentă dau roade în compozițiile moderne, având un conținut afectiv, legat de un anumit ținut în care cerul, pământul și apa se îngemănează în febra pensulației, asimilând interpretări expresive și experiențe diverse în fața motivului. Paleta sa, adesea sobră, se transformă în funcție de solicitările subiectului, trecând de la surdinizare la strălucirea unei materii prețioase ca intensitate, transpuse într-o viziune lirică. Uneori forma se asimilează în osmoza generală a cromaticii, scrutată de încărcătură emoțională, care reverberează sobrietăți și sonorități armonice între culori. Contrastele calorice ale griurilor, pământuri, densități ale pastei dispuse plat în pete de culoare acoperind desenul, observăm în peisajele și portretele lui Gheorghe Coman. Elementele recuzitei peisagistice sunt încorsetate în dimensiunea spirituală a naturii redate, unde linii de forță orientând registrele structurale ale lucrărilor, care se sudează din egalizarea tonurilor conduse spre dramatic prin contraste, implică și o masivitate a formelor inducând tensiune emoțională drept consecință a simțămintelor artistului. Asimilând experiența artei moderne, Gheorghe Coman devine în portret un evocator de caractere, afișând prin aceste reprezentări, distincția fizionomiilor și grandoarea expresiei plastice. Mai apropiată de tușele fragmentate și de griurile colorate, Lucia Juncu imprimă pânzei alăturări abstracte de nuanțe formând planuri iluzorii, care sunt așezate în registre gradate, pornind de la trăsături de penel ritmice până la orizontale libere și largi de culoare. La un moment dat, discursul vizual se abstractizează lăsând la vedere destul de discret peretele unei case arhaice și o fereastră, localizând domeniul subiectului abordat. Tușeurile capturează în zone mici enclavele de trasee cromatice aplicate într-un gest artistic direct. Evadarea din realitate se petrece în pictura Luciei Juncu prin preferința pentru liniile scurte ale pensulei dispuse într-un ritm discontinuu, schimbând spiritul vigilent al artistei, într-unul contemplativ în unul profund plastic. Vali Irina Ciobanu este mult mai vivantă în cromatica ținută sub control, adaptată schimbărilor atmosferei și provocatoare de amintiri prin plierea ei pe case înconjurate de vegetație sau cuprinzătoare de perspective peisagistice inedite. Privind cu melancolie și admirație motivul pictural provenit din specificitatea satului, artista caută aspecte ascunse ale naturii privită de la firul ierbii în nuanțe puternice relaționate cu griuri, ceea ce îi permite să jongleze, într-un mod fericit, cu planurile structurale ale compoziției. Raportarea la zone pitorești ca la un reper exterior nu exclude experiențele interioare, care amprentează cu un plus de sensibilitate tablourile sale. Preluând elemente recognoscibile din microcosmosul imediat și transformându-le pe pânză cu mijloacele picturii, Vali Irina Ciobanu integrează fiecare element într-o notă de vitalitate, acordându-i identitate și frumusețe. Ceramistul Daniel Leș stăpân pe arta olăritului, dar atent la bonomia oamenilor simpli pe care îi modelează înglobând în destinul argilei câte o poveste, creează situații și atitudini cuprinzând un spațiu elaborat al destinului uman, de la atitudini încărcate de seriozitate la atmosfera de tot râsu-plânsu a anumitor comportamente. Mihai Tirică, într-o cromatică exuberantă, de un expresionism ludic, sugerează prin expresia unor semne stilizate, habitatul rustic, din care recunoaștem conglomeratul de case așezat central în planul tabloului inundat de căldura eclatantă a galbenului alăturat nuanțelor de roșu, albului și violetului, într-un joc de ritmuri. Acesta știe să stilizeze și să conducă imaginea spre o sinteză deplină, așa cum citim în portretul expus conturând o figură fără detalii, ca o amintire, un simbol, definit spontan, într-un gest sigur și liber. Niculai Moroșan este preocupat de simboluri reprezentative ale creștinătății, dintre care clopotul este prezent în expoziție. Abordat într-o descriere amplă și ocupând întreaga suprafață a tabloului, această măsură a timpului, care evocă durata și implică osmoza spiritului în sacralitatea lui, reprezintă vibrația primordială, duhul, armonia, supunerea față de cuvântul lui Dumnezeu. Aceste sensuri le putem detecta în lucrarea lui Niculai Moroșan, cel pentru care divinitatea nu constă numai în sunetul imaterial, ci și în peisajul terestru, gândit de artist într-o alcătuire fragmentată în spații de culoare caracterizate de un anumit geometrism, remarcându-se albastrurile alăturate ocrului și verdelui. În cazul lucrărilor lui Virgiliu Parghel, atât portretul, cât și peisajul, sunt amprentate de materia pronunțat aplicată, din a cărei pastă se ivesc mici reliefuri, implicate în ambianța unor nuanțări de frescă, ce conturează prin gestualism sau prin amprentări sigure, atmosfera figurativă și arhaică a satului. Culoarea vine din interior, împăstările diversifică texturile materiei picturale, realitatea este punctul inițial peste care se petrece anularea formei, însă nu radical, dar devenită concisă și transformată în simbol și sentiment. Implicarea trăiri patetice în concentrarea materiei picturale este desprinsă de preceptele babiste sub tutela cărora a ucenicit. În portretele pictate la Tulghieș, remarcăm trăsăturile distinctive ale personajelor conturate la modul general, dar intrând în caracterul identitar al fiecăruia. Corneliu Sofineti, în tonalități pure, neamestecate pe paletă, a sustras din fascinanta lume a vegetalului o serie de flori, creând cu ajutorul lor, un joc de culori, care se pun în evidență unele pe celelalte. La graficianul Mircea Nechita desenul formelor se îmbină cu o cromatică prețioasă, sfera aflată în mijlocul lucrărilor realizate la Tulghieș, făcând o trimitere interesantă spre este o reușită în ceea ce privește tendințele diverse remarcate la fiecare participant, dar se impune și prin unitatea tematică, datorată zonei geografice și elementelor specifice.

Ana Amelia Dincă,
critic de artă

Confluențe plastice la „U Art Gallery”
-Mihai- Marin Cârstea, Corneliu Drăgan -Târgoviște, Mihai Potcoavă, Mihail Gavril, Dumitru Macovei-

Fiecare artist are un sentiment profund în fața peisajului, ademenindu-l prin sonoritățile sale plastice și provocându-i plăcerea de a-l privi și de a-l invoca. La „U Art Gallery„ s-au reunit cinci pictori iubitori ai plein-air-ului și ai stilului modern de reprezentare. La Mihai- Marin Cârstea, zilele însorite de vară domină viziunea, unde detectăm lumina puternică a miezului zilei sau eclerajele mai blânde ale după amiezelor evocate prin tușe rupte, alăturate petelor de culoare și trăsăturilor de penel mai îndrăznețe acolo unde rigorile compoziționale o cer. Picturalitatea este definiția stilului său și liniștea ca stare impusă de formulele vizuale selectate atent dintr-un spațiul peisagistic sau urban aparținând unei lumi îndepărtate de contemporaneitate. 

Lui Mihai- Marin Cârstea îi place să se izoleze de zgomotul cotidian și să mediteze în fața unei naturi dătătoare de fluxuri energetice pozitive, de imprevizibile schimbări atmosferice și de sugestii pentru modalitățile de reașezare a figurativului într-o exprimare plastică asimilată sensibilității și bucuriei optice. Artistul își îndreaptă privirea spre lumea liniștită a satului, pe care o privește cu admirație. Armonii cromatice surprinzătoare redând metamorfoze coloristice diurne și infuziuni poetice, după o construcție de tip clasic a imaginii, dar cu inserții de factură modernă, readuc în spațiul pânzei lumea arhaică încărcată de puritate și frumusețe edenică, dar și de incidențele medievalului, mereu provocator pentru demersul tematic specific lui Mihai- Marin Cârstea. Acesta uneori se apropie de motivul pictural, fie că este un peisaj citadin sau unul în care spiritul naturii îl cucerește, integrându-se în misterele lui nedisimulate și incitante. Alteori îl privește cu admirație de la distanță, transformându-l în pete de culoare unde contează subiectul plastic și raporturile armonice dintre culori, dispuse în perspective cromatice relaționate cu emoția directă a pictorului în fața creației divine. Alături de detalii din natura lumii rurale sau din arhitectura urbanului, Mihai Marin Cârstea cuprinde cu privirea și cu penelul cadre ample ale unor orașe mărginite de golfuri sau pur și simplu se apleacă spre efectele și jubilațiile luministice ale apei pe care plutesc bărci însingurate, din ambianța cărora nu lipsește cerul și implicațiile lui transcendentale. 

La Corneliu Drăgan- Târgoviște principalele elemente componente conduc privirea spre un centru de interes care valorifică întreaga energie a tabloului. Imaginea apare în urma observării atente a mediului venețian, care se fixează pe retina artistului ce urmează să relaționeze simetrii, să creeze echilibru și egalități structurale. Diferitele atribuții ale valorii cromatice se deslușesc în tehnica acuarelei, în transparențele care corespund unor suprafețe apropiate picturalului sau în reluarea unor structuri spațiale tratate diferit și cu măiestrie. Stradă din Barri și mai multe peisaje din Veneția sunt grafiate în stilul obișnuit al aspectelor citadine, pe care și l-a format în urma unei discipline riguroase de atelier, ceea ce i-a conferit o amplă experiență tehnică și plastică. Sensul ascensorial al palatelor venețiene, așa cum se ivesc din acuarelele lui Corneliu Drăgan -Târgoviște, este susținut de prezentarea frontală sau de jos în sus a cadrelor vizuale, ceea ce le conferă monumentalitate prin traiectoriile peste care tușe de laviuri creează, în culori calde, repere ale figurativului. 

Peisajul de factură lirică, cu armonii și contraste rafinate, în care realitatea este distorsionată discret prin amplificarea petelor de culoare, construind uneori forme la limita nonfigurativului, îl regăsim în lucrările lui Mihail Gavril, pictorul ale cărui tablouri au un aer romantic în evocarea Balcicului sau a unor aspecte peisagistice unde apa devine generatoarea unor momente de meditație. Compozițiile sunt complexe, simțul acut de structurare al imaginii îl detectăm în scrutarea lăuntrică a motivului, devenit o manifestare a schimbului de energii dintre artist și natură. Modul de aplicare al mijloacelor de expresie îl individualizează pe Mihail Gavril, care poate trece cu ușurință de la partea recognoscibilă a subiectului reprezentat la stilizări ale motivului, pe o arie plastică mergând de la analitic la sintetic. Organizate pe orizontală și cu o materie cromatică vibrantă și de impact tonal prin alăturări de nuanțe, cuprinzând spații elaborate unde griurile rafinate atrag atenția sau cuprind zone unde pasta așezată mai abundent creează o frumoasă poezie a imaginii, acestea sunt caracterizate de o succesiune de elemente care irump figurativul. Coroanele copacilor se abstractizează devenind o alternanță de elemente de limbaj plastic unde alăturarea de alb, verde și albastru implică o apropiere de natural. Cu simbolurile selectate tratate din unghiuri perspectivale, cărora le păstrează aura de pitoresc, amplificând prin culoarea locală detalii considerate de artist esențiale, Mihail Gavril eviscerează tonalitățile, dar jubilează cu forma în nenumărate feluri, care plac ochiului privitor. 

Mihai Potcoavă este adeptul peisajului în plein- air care îi oferă o altă energie, fiind conectat cu mai multe simțuri la misterele naturii. Vizualul, acusticul, olfactivul concordă la implicarea directă a pictorului în actul de creație. Deși apropiat inclusiv de tematica portretului, artistul se simte în conexiune cu peisajul, aspectele geografiei și habitatului de pe malul drept al Mureșului, oferindu-i posibilitatea de a jubila cu griurile, chiar dacă iubește lumina deplină a zilelor însorite. Și alte orașe cu pitorescul și împrejurimile lor fac subiectul pânzelor sale: Nicopole, Călugăreni, Singureni, Sozopol sau Balcic, incitându-l pe Mihai Potcoavă să evoce misterul așezărilor rustice, lucrate cu pensule mari, acestea dându-i voie să abordeze și detaliul, rezultat din modul cum instrumentele de pictat sunt mânuite pentru a crea plasticități. Văzute de aproape, lucrările artistului par abstracte, dar admirate de la distanță se compun optic, se leagă în armonii formale și cromatice. Casa și marginea de sat sunt posesoarele unei poezii aparte prin diversitatea observării și transpunerii lor, inedite de fiecare dată. Mihai Potcoavă nu realizează schițe premergătoare, ci așează culoarea direct, încă de la început. Deși format în America sub autoritatea lui Marc Chatov și a lui Nelson Shanks, care i-au impus o apropiere de tendința hiperrealistă, în România, pictorul a mers spre o abordare mai liberă a peisajului, mai ales în urma observării atente a lui operei lui Ion Andreescu, Theodor Pallady, Nicolae Dărăscu și Jean Alexandru Steriadi. 

Expunând peisaje și naturi statice, majoritatea create recent, Dumitru Macovei își conduce discursul mijloacelor de expresie într-o zonă diferită stilistic de ceilalți expozanți, cu toate că momentul de selectare al cadrului vizual, pe care dorește să îl reprezinte, se află tot în mijlocul naturii. Așezând uneori plat, alteori vibrând culoarea, dar dându-i libertatea să se exprime direct în nuanțe grele mergând spre tonalități potolite, închise sau puternice, artistul nu se dezice de complexitatea structurală a imaginii create. Conturându-se din pete ample de culoare, planurile lucrărilor sunt echilibrat dispuse, în contrapondere, anumite diagonale, conducând spațiul spre perspective atent gândite, ce pun în evidență elementele componente ale compozițiilor. Experiențele modernismului au amprentat pictura sa, având calități senzoriale în modul cum materia este aplicată pe suprafața bidimensională, dinamizând-o. Pânzele expuse implică seisme ale gândirii creatoare a pictorului, în permanență, căutător de nou. Punând accent pe valoarea impresiei, formele devin pete de culoare stilizate, aproape abstractizate, părând că se mulează pe materialul de pictat, căruia îi imprimă o atmosferă feerică, de vis, impusă și de profunzimea trăirilor sufletești. Reprezentările sale sunt cerebrale, rigorile compoziționale sunt păstrate cu sfințenie, peste acestea, Dumitru Macovei recompunând o lume recognoscibilă, trecută prin filtrul talentului și imaginației sale.

Ana Amelia Dincă,
critic de artă