Sinteze”, expoziția de sculptură a artistei Elena Stănescu Surdu
-Galeria Artelor, Cercul Militar Național-

Elena Surdu Stănescu s-a format sub autoritatea școlii românești de sculptură modernă, fiind ucenic al maeștrilor Constantin Baraschi, Eugen Lungu și George Apostu, pentru care, forma figurativă, în stilizările ei impuse de sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, a constituit în devenirea școlii noastre de artă, un reper pentru crearea identităților estetice, a căror sinteze stilistice o vor defini pe parcursul deceniilor de creație și pe Elena Stănescu Surdu, una dintre cele mai profunde sculptorițe prin modul de a reflecta asupra propriei existențe și prin felul cum aceasta se materializează în piatră, lemn, bronz și în marmură de Carrara, alături de care, alabastrul, frecvent, sau piatra de Sanna, în mod excepțional, îi concretizează gândurile, lucrând în cicluri tematice. Iubirea, anatema tuturor lucrurilor, idee înglobând punctul maxim al afectivității, devine un perpetuum mobile, care o însoțește pe Elena Stănescu Surdu, dându-i puterea de a parcurge fiecare etapă a vieții într-un mod armonios, benefic, încărcat de frumusețe și admirație pentru momentele unice trăite alături de familie, reprezentată într-un diptic parietal numit „Noi”, relief în care sculptorița s-a autoilustrat alături de fiul și soțul domniei sale. 

Ambele compoziții, concepute pe ritmuri oblice, orizontale și concentrice, pe raporturi dintre suprafața înaltă și cea plană, au înglobate simbolistica păsării prin înfățișarea unor aripi efilate, amprentând cele două voleuri prin rafinamentul modelajului devenit un gest delicat și expresiv, în materialul peren al bronzului. Prin conceptul de iubire, prezent și în ansamblul „Zburătăciții”, ce aduce în prim plan ideea de cuplu, de unitate și armonie a lumii , se reiterează transcendența de care este capabil spiritul motivat de forța și misterul iubirii, alături de căutările sufletelor îndrăgostite pentru a-și găsi rostul și drumul fericirii. 

Bărbatul și femeia, metamorfozați ca un tot unitar în dumnezeiasca îmbrățișare, par grafii solide urmărind conturul unor corpuri aplatizate, cu poliaxialități echilibrate, cu unghiuri alăturate liniilor, cu un profund patetism dominând imaginea. Marmura de Carrara și alabasturul i-au servit sculptoriței pentru o serie de portrete în care polisarea desăvârșită a fost alăturată prelucrării unei creării voite a unei texturi ce provoacă discrete tensiuni plastice și diversitate de expresie a materialului, printr-o cioplire vibrantă a suprafeței, alternată cu șlefuirea perfectă. Luna evocată ca o regină a nopții, ca un simbol al somnului și visării eterne, o regăsim ca abordare stilistică în multe alte compoziții ale sculptoriței, unde tehnica și feeria chipurilor se află într-o transpunere osmotică. Pasiunea pentru portretul roman, pentru materiale perene, pentru fabulos și vis, pentru emoțiile care vin din trăiri directe, sincere, au impus cercetarea figurii umane în raport cu sufletul, cu sensibilitățile acestuia legate de anumite momente existențiale, evidențiind frumusețea vieții care vine din simplitate. 

Este de remarcat modul cum Elena Stănescu Surdu tratează o parte dintre socluri, structurate ca semisfere. Cupola, definiție a universului și credinței, a fost folosită drept suport pentru reprezentările feminine din expoziția „Sinteze”, redând, de fapt, liniatura armonioasă a corpului artistei și trăsăturile propriului chip. Concepute frontal, seria de compoziții au aceeași atenție în abordare plastică, indiferent dacă sunt privite din față sau din spate. Fiecare dintre aceste ronde- boss-uri prezintă în modelarea drapajului un soi de naturalețe și o forță a feminității prin modul cum sugestia vestimentației urmează ductul anatomiei, indus de curbe line, elaborate pe fragmentele rotunde ale părților alcătuitoare, pe armonii specific feminine. 

Prin felul de așezare a volumelor pe forma geometrică a sferei, concluzionăm faptul că artista crede în perfecțiunea și în perfectibilitatea iubirii, dar și în multiplele ei fațete sugerate de intarsiile unor romburi pe planul soclului, tensionând suprafața. Iubirea îi dă Elenei Stănescu Surdu puterea de a inversa ordinea lumi, prin postarea tinerelor fete deasupra cupolelor lumii, demostrând faptul că tinerețea și iubirea nu au limite în timp și spațiu, depășind, prin puterea gândului, substraturile obișnuite ale existenței. În acest context se integrează și monumentul dedicat victimelor de la Colectiv. 

Figurat sub forma unei tinere cu aripi de înger, cu trupul adolescentin, cu privirea înainte, admirând încrezătoare orizontul, sculptura din bronz cu soclul din piatră de Dobrogea, se află plasată în Piața Bucur și se înscrie ca demers estetic în viziunea de maturitate și sinteză stilistică a recentelor lucrări ale Elenei Stănescu Surdu. Gravarea numelor celor 64 de victime ale tragediei și data incendiului, 30 octombrie 2015, sunt inscripționate la baza compoziției.
Câteva lucrări din ampla creație a artistei au atributele picturii prin modul de prezentare în ancadramente asemănătoare tablourilor. Autoportretul, structurat într-o ramă de lemn compartimentată în două spații distincte, se remarcă prin figura turnată în bronz, evocând calitățile expresive ale chipul artistei, având coafura specifică a părului prins în coc în creștetul capului și trăsăturile încărcate de gingășie ale feței, emanând feminitate și fragilitate. Pentru partea de jos a imaginii parietale, Elena Stănescu Surdu și-a turnat în bronz mulajul mâinilor delicate, interiorul și exteriorul palmei care ciplește marmura și modelează, structura naturală a degetelor cu striațiile fine ale pielii, în tensiuni susținute de cercurile subțiri ale brățării, o bijuterie vorbind despre plăcerea artistei de a se împodobi. Această imagine a eternului feminin este chiar testamentul artistei prin care ne mărturisește elementele de concepție ale sculpturii sale, aparțind artei în general, spiritul creator și gândirea, pe de o parte, puterea de concretizare a ideii, pe de alta. „Fiica Deltei” este portretul unei tinere pe care o remarcăm prin două atribute. Părul împletit în coada, marcând spațiul printr-o buclă compatibilă estetic cu liniatura concavă a raței, simbol al vânătorii, așezată ca o bijuterie în jurul gâtului. Îngemănarea celor două regnuri, unul antropocentric, celălalt, aviar, nu este întâmplătore. Elena Stănescu Surdu și-a petrecut o parte importantă din viață în această zonă acvatică și exotică, prilejuindu-i să descopere tainele naturii, ale armoniei, liniștii și frumuseții, chipul fiind o rememorare a unui timp în care și-a modelat personalitatea artistică. Busturile lui Publius Ovidius Naso, aflat în incinta Universității Ovidius din Constanța, apoi cel al compozitorului Dumitru Capoianu, expus la Ateneul Român, vin să întregească imaginea operei Elenei Surdu Stănescu, preocupată și de evocarea unor personalități ale culturii. 

Desenele realizate eliptic, dar folosind datele figurativului prin redarea figurii umane și a păsării, care poartă indicațiile semnificante ale purității și inocenței, ale puterii gândului și forței creației, completează ansamblul pieselor expuse aerat, dând posibilitatea fiecăreia să se releve prin calitățile plastice.

Elena Stănescu Surdu ne face o mărturisire despre puterea subconștientului și a ființei de a visa și de a fi liberă, despre gândul care poate călători și zbura, pe orizontală și verticală, depășind bariere și îndeplini dorințe. Această expoziție aniversară este și un omagiu adus forței de creație a femeii, asemuită cu o pasăre, condusă ca mesaj în zona atributelor divine ale acesteia.

AnaAmeliaDincă,
critic de artă