Pictorul Ştefan Şerban

În pictura lui Ştefan Şerban expresionismul abstract alternează cu preferinţa pentru figurativ, relevând o stare de spirit zbuciumată, antrenată de căutări în direcţia găsirii unor noi modalităţi de expresie plastică. De la natura statică redată conform stilisticii şcolii româneşti moderne de artă, la peisajul tratat în nota surprinderii unui aspect trecător, configurat într-o notă personală de abordare, până la expresionismul abstract indus unor compoziţii de rafinament cromatic, Ştefan Şerban pendulează între pictura de şevalet şi colaj, utilizând diferite tehnici şi fiind preocupat în permanenţă de concordanţe stilistice. Succesiunea abordărilor, diferite atât stilistic, cât şi estetic,  se datorează experienţei îndelungate în faţa şevaletului, dar şi studiilor superioare de specialitate, care l-au supus pe artist interogaţiilor şi conflictelor cu propriile sale cercetări vizuale.

Pornind de la motivele realităţii regognoscibile şi ajungând prin sinteză să redea expresia clipei sau să zăbovească mai atent la detaliul unui portret ori al unui colţ de natură, pictorul concretizează gradarea cromatică, dozarea pigmentului, echilibrul şi armonia compoziţinală în istorisiri plastice, semnalând pasiunea pentru lucrurile sensibile ale acestei lumi confuze şi disonante.

Portretul nu ocupă un loc important în opera pictorului, tangenţele cu această temă fiind relaţionate cu o idee, un simbol, un mister. Figura părintelui Galeriu, unul dintre cei mai importanţi duhovnici şi predicatori ai Ortodoxiei, conturează individualitatea prin înfăţişarea chipului plin de bunătate şi de credinţă în Dumnezeu, prin umanitatea sa expusă de artist

într-o admirabilă gama calorică.

În natura statică se remarcă exaltarea cromatică, vibraţia tuşei împăstate, logica articulării compoziţionale şi o picturalitate accentuată, care conferă nobleţe imaginii. Culoarea este pusă în straturi, destinul formelor în lucrările cu flori datorându-se unei structurări după criterii compoziţionale, lăsând florile să îşi revendice fragilitatea, să devină suprafeţe sau accente de culoare, în efortul lor de a crea atmosfera de destindere pentru care au fost culese şi aşezate în vazele din atelierul artistului. Grupate în buchete, au acea organicitate a devenirii şi transformării lor într-un centru de interes. 

Lumina, una  dintre principalele componente la care artistul îşi raportează căutările, străbate spaţiul tablourilor şi triumfă în peisajele romantice, unde întinderile de apa dunăreană sunt incantaţii în subtile modulaţii de culoare, aduse plăsmuirii divine a naturii. Nuanţe de roşu şi galen, alb şi albastru, ocru, maronuri şi griuri evocă anotimpurile readucând pe pânză atmosfera specifică mutaţiilor cosmice şi redând uneori solitudinea contemporaneităţii. Peisajele lui Ştefan Şerban sunt un loc unde te poţi cufunda cu privirea, poţi medita şi visa nestingherit, însuşi artistul lăsându-se cucerit de acest motiv, care pune stăpânire asupra sa şi pe care îl disecă demonstrându-i secvenţialitatea şi frumuseţea, devenite reflexul calităţilor expresive, al funcţiilor culorii şi unor soluţii plastice menite să evidenţieze atât nivelul tehnic la care a ajuns artistul, cât şi dimensiunea estetică de înţelegere a metodelor creative.  

Compoziţia expresionistă este o preocupare constantă a pictorului demonstrând că spiritul său nonconformist poate jongla cu fluidizarea culorii într-un gest controlat şi poate aplica într-un mod ferm, adesea impulsiv, tuşa prelungă, de un duct ludic. Aceasta se transformă în forme descriptive conturând chipul uman sau eviscerând anatomia străzii prin intermediul culorii aşezată spontan, dar cu ştiinţa celui care deţine pârghiile cromatologiei, mai ales când referinţele sale se opresc asupra albastrului dominant devenit uneori violent, încercând cu ajutorul nuanţei reci, o reumanizare a gândurilor şi sentimentelor atinse de tranformările civilizaţiei actuale, care îl determină pe artist să păstreze o anumită sobrietate şi să fie rezervat faţă de experimente mult prea avangardiste.

                      Ana Amelia Dincă

Vasile Aionesei, Maria Unţanu, Marcela Smeianu, Ştefan Şerban, Camelia Ion expun la Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea din Slobozia 

Privind lucrările din expoziţia membrilor stagiari ai Filialei U.A.P. Slobozia-Ialomiţa, ne dăm seama de corespondenţele stabilite în mod involuntar între generaţii, şcoli artistice şi tendinţe izolate, care, fără să vrem, incită curiozitatea privirii.

Vasile Aionesei, Camelia Ion, Marcela Smeianu, Maria Unţanu, Stefan Şerban şi-au reunit lucrările pe simezele Galeriei Arcadia de la Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea, demonstrând diversitatea abordărilor şi calitatea stilistică a artei lor.

Vasile Aionesei, reputat portretist, prin capacitatea sa de a cuprinde în notaţii succinte trăsăturile modelului, dar şi în studii de o analiză atentă o geometriei figurii, a rămas fidel principiilor perene ale artei. Desenator şi pictor, iubitor al naturii, al cărei mister îl evocă în peisaje de factură modernă şi în naturi statice, Vasile Aionesei a surprins şi prin realizarea statuii lui Mihai Viteazul, ce urmează a fi inaugurată la Slobozia. Arta sa depăşeşte interesul pur analitic, în suprafeţe sintetice de culori grizate sau de o prospeţime cu impact direct asupra privirii, pictorul selectează întinderile de pământ şi cer, pădurile, apele, reprezentând misterul încremenirii sau bucuria de a trăi în urma raportului de empatie stabilit între artist şi natura dătătoare a unei depline libertăţi de comunicare plastică.       

Camelia Ion claustrează structura imaginii prin amplasarea acesteia în centrul imaginii, ceea ce îi conferă forţă şi o tendinţă de neutralizare în raport cu fundalul construit special ca o massă cromatică ce evidenţiază enclavele senzoriale de tente. Uneori culori vii, alese cu grijă, epatând prin modul de structurare în câmpul compoziţional, alteori nuanţe mai potolite, definesc cromatologic preferinţele Cameliei Ion, artista ce redă mai degrabă invizibilul decât vizibilul, lumea subconţientă, decât pe cea reală, conştientă. 

Expresionismul abstract al lui Ştefan Şerban alternează cu preferinţa pentru figurativ, relevând o stare de spirit zbuciumată, antrenată de căutări în direcţia găsirii unor noi modalităţi de expresie plastică. De la natura statică redată conform stilisticii şcolii româneşti moderne de artă, la peisajul tratat în nota surprinderii unui aspect trecător, configurat în direcţia abstractă de abordare, până la expresionismul abstract indus unor compoziţii de mare rafinament cromatic, Ştefan Şerban pendulează între pictura de şevalet şi colaj, utilizând diferite tehnici şi fiind preocupat în permanenţă de concordanţe stilistice, pentru a fi un artist al timpului său.  

Iubitoare a lumii vegetale, Marcela Smeianu selectează din orizontul apropiat florile, pe care le transpune într-o tuşă modernă, bine studiată şi temperată, fiind fascinată de studiul structurilor naturale şi având o comunicare afectivă cu diferitele componente ale naturii în devenire sau în glorie vegetală. Ritmul structurilor naturale regăsite în tensiunile cromatice, reacţiile diferite ale artistei în faţa motivului, creează orchestraţii ale limbajului pictural, devenit un acompaniament plăcut pentru omul care stă şi meditează în faţa lucrărilor artistei, cea care aduce mai aproape de noi frumuseţea trecătoare a lumii vegetale.

Grafica Mariei Unţanu îşi păstrează fragilitatea şi prospeţimea stilitică, forţa expresivă şi originalitatea, ceea ce conturează o viziune unitară şi coerentă. Desenând chipuri feminine cu răbdarea celui care reconstruieşte şi reumanizează lumea interioară a unei fiinţe feminine generice, al cărei model devine artista însăşi, graficiana mărturiseşte îndoielile sale asupra perenităţii fiinţei, nealterată de comportamente exterioare, propunând un cosmos al trăirilor şi atitudinilor umane, şi râmând, prin acestea, în zona psihanalizei. În stilul grafic personal şi în mii de puncte şi linii, Maria Unţanu relevă senzaţii optice, energetice şi esoterice prin construirea unor imagini de ansamblu sintetice, de multe ori concepute pe un singur plan, alteori, când spaţiul lucrării este populat de mai multe personaje, discrete perspective şi sugestii volumetrice lasă formele să deţină controlul nemijlocit asupra construcţiei generale a imaginii.  

                                                                         Ana Amelia Dincă    

                                  

                             Acuarelele lui Petru Botezatu

Puterea imaginativă a lui Petru Botezatu se lasă pradă viselor activate cu ochii minţii, prefigurând astfel, într-un mod supranatural, povestea fantasticului din om şi a puterii lui de fabulaţie. Această atmosferă îşi pune amprenta şi asupra lucrărilor în tehnica acularelei, care nu delimitează, ci continuă tipul de gândire plastică specific experienţei anterioare, simultaneitatea scenelor, dar şi a fragmentelor vizuale izolate, acaparând structura imaginii pe care artistul ne-o propune. La fel de misterioase ca şi episoadele din pictură, diferite ca tematică şi stil de categoria desenelor, acestea eludează neliniştile şi zbuciumul compoziţiilor în ulei. Formele şi tuşele liniştite evocă starea de unitate a lumii, iar  prospeţimea cromatică, rotunjimile volumelor şi liniile curbe creează o frumoasă organicitate a compoziţei. Identificăm aici scene profund umane, fabulatorii, dar şi specificul apartenenţei artistului la spiritualizatea românească.

Retorica visului îi permite lui Petru Boteazatu un discurs emergent către zona fantasticului, care face referinţe la lumea vizibilă, creând spaţii antinomice, evidenţiate prin asocieri inedite, prin asamblarea unor structuri imagistice diferite în acelaşi cadru, prin variaţiuni compoziţionale ingenioase şi prin raportarea lor la straturile inaccesibile ale invizibilului.  

Artistul a realizat 60 de acuarele, serie începută la Bucureşti, în decembrie 2012, şi încheiată în aprilie 2013, în locuinţa sa din Birmingham, Alabama,  în ultimele 8-9 luni înainte de abordarea acestei specii a graficii, făcând pictură murală pe spaţii de proporţii, acum trebuind să se adapteze la o suprafaţă mai restrânsă, mutaţie făcută cu uşurinţă, fiindcă Petru Botezatu poate trece în mod firesc de la o categorie artistică la alta.  

Aceste lucrări fac obiectul unui album prefaţat de soţia sa, Cora Botezatu care, cu vocaţia literară a celui care stăpâneşte arta descrierii, menţionează atmosfera apariţiei lor: „În afara rezervei de hârtie Arche, pe capătul mesei au rămas din ianuarie şi până în luna aprilie un vas cu pensule, o întreagă gamă de creioane de desen şi radiere moi, şi o ulcică smălţuită, în care apa devenea din ce în ce mai tulbure, pe măsură ce ziua înainta. Colile albe de hârtie franţuzească se umpleau în mod aproape miraculos de o reţea de linii în creion care devenea expansionistă, lua în primire întreaga suprafaţă, devenind un păienjeniş subtil, dar eficient în atragerea formelor, figurilor, născocirilor, o adevărată capcană neobosită pentru imaginaţia artistului.”  

Aflat la vârsta maturităţii în momentul creării acurelelor, Petru Botezatu  transcrie întru-un mod ludic manifestările tinereţii şi transformările fiinţei sub aura protectoare a divinităţii. Adolescente cu chipuri senine, asemeni unor fecioare coborâte din icoane sau din cărţile de poveşti, sunt visătoare şi au aerul unor creaturi fragile, a unor stihii bântuind libere prin spaţiul şi prin materia fluidă a culorilor de apă.

Nu există lucrare din care să lipsească omul. Niciodată singur, întotdeauna în compania semenilor ori a duhurilor sau a unei identităţi divine, precum Zeul suprem sau îngerii, copleşit de măreţia naturii, a semnelor supranaturale şi a visului, domină prin prezenţa sa frontală, prin portrete redate din profil şi semiprofil, prin figura întreagă, câmpul compoziţiilor, acoperind cerul care abia se întrevede printre verticalele copacilor şi siluetelor umane.

Uneori fizionomiile sunt sintetice, tratate într-o schemă în care esenţializarea nu este eliptică, nu ţine seama de amănunt, artistul fiind interesat de sugestia generală a formelor şi de transmiterea unei stări. Personajele sunt înconjurate de elemente ale naturii. Apare uimirea, contemplarea, iubirea, blazarea, rememorarea, ramificaţii nesfârşite ale comportamentului uman, conturate şi prin gestică,  atitudine, privire. În câteva lucrări chipurile îşi pierd identitatea materiei fizice fiind figurate ca nişte umbre umblătoare care veghează spaţiul plastic. Dacă portretele au caracter de generalitate, nu înseamnă că ansamblul lucrărilor nu devine unul analitic prin atenţia acordată peisajului conţinător al amănuntelor specifice, de la forme de relief care abundă de vegetaţie la cerul surprins în diferite grade de diluţia a albastrului.

Artistul imprimă acestor acuarele o factură echivocă, lasând loc unei interpretări ambigue în decriptare, însăşi structura reprezentării de la care autorul a pornit, fiind supusă interogaţiilor. Putând fi „exponate într-un muzeu interior al fiinţei”, cum spunea Cora Botezatu, acestea mărturisesc intransigenţa de care dă dovadă artistul în afirmarea viziunii susţinută de metoda de cunoaştere a disciplinei artistice, cu tot ceea ce presupun normele şi principiile acesteia. Albastru şi verde, roşu şi violet, galben şi ocru, dezvăluie tonusul creator al artistului, plenitudinea energetică în faţa subiectului, învăluit fiind de speldoarea naturii, care i se releva pe fereastra casei din Birmingham: stejari, arbuşti, frunze uscate, păsări, regăsite în scenele al căror dinamism este amplificat de motive florale, vegetale şi aviare.        

Privind straturile suprapuse din aceeaşi culoare sau din culori diferite în nuanţe transparente, pentru a obţine lumina şi strălucirea suprafeţei, sesizăm o anumită fragilitate transmisă de estomparea, diluţia cromatică şi accentuarea elementelor, de acurateţea şi siguranţa tehnică în execuţie, de trecerile rafinate de la închis la deschis şi laviuri delicate, acestea făcând parte din procedeele de fixare ale formelor aflate sub controlul a două traiectorii plastice. Prima se referă la componenta de organizare a reprezentării, care apropie acuarelele de structura compoziţională a icoanelor, iar cealaltă este congruentă cu stilistica picturii naive prin câteva elemente  caracteristice spiritualităţii româneşti (case tărăneşti cu decoraţii specifice arhitecturii de lemn, tradiţionala căruţă, imagini de basm, troiţe, sfinţi), prin caracterul narativ şi nota de pitoresc, prin tendinţa expresionistă şi raporturile disproporţionate dintre elemente, prefigurând prin acestea, neobişnuitul lumii imaginate, adesea completat cu alegoria tablei de şah, un motiv preferat de Petru Botezatu şi evidenţiat nu numai de zona graficii sale, ci şi de pictură. Împreună cu aceasta, soarele, semiluna, steaua, corabia, pomul vieţii, ochiul, spirala, funia în torsadă, ordonează sfera simbolică a desenelor şi disciplinează, discret, anumite sensuri.   

Irealul şi miraculosul sunt redate cu uşurinţa celui care îşi stăpâneşte meseria, fragmentele vizuale ale unei lucrări parcă decurg firesc unele din altele, mai multe scene fac obiectul aceluiaşi cadru, multiplicarea spaţiului se petrece prin deschideri repetitive sub forma ferestrelor, unde detectăm noi întâmplări, ce întreţin  tensiunea discursului plastic.

Geometrizări şi iluzii optice, configurări în planuri matematice ale perspectivelor, ceea ce evidenţiază accesul privirii cu mai mare uşurinţă în schemele compoziţionale din fundal, abundă de siluete sau de componente ale naturii. Devenid suportul unor lumi paralele, registrele îndepărtate ale compoziţiei sunt de o forţă vizuală similară cu personajele de dimensiuni mari, ocupante ale centrului de interes.

Tablouri echilibrate, cu elemente dispuse simetric de o parte şi de alta a unei axe centrale, unifică notaţiile spontane, transformând osatura vizuală a  lumii fabuloase, într-o entitate imuabilă. Acestea sunt raliate cu lucrări care determină mişcare când componentele imaginii converg spre o latură a compoziţiei, îndemnându-ne să ne închipuim povestea dincolo de cadrele restrânse impuse de suportul reprezentării.

Deşi avem impresia că fiecare situaţie se continuă în  ambianţa acuarelei alăturate, scenele acestea au fost create fără vreo legătură între ele, fiind ordonate doar de forţa de inventivitate a artistului, de abilitatea sa de a transcrie unitar piesele unui joc plastic.

Rezervându-şi dreptul de a crea o mitologie în versiune personală, cu o tentă speculativ-filosofică („Vârste paralele”, „Rememorare”, „Contemplare”, „Înţelepciunea formelor”, „Jocul relativităţii”), Petru Botezatu vorbeşte despre raportul, distanţa şi diferenţa dintre generaţii, despre dualitatea fiinţei şi puterea de dedublare a acesteia, despre posibilităţile ei de a călători în straturi mentale nebănuite.

„Colona devenirii” este o transcripţie a modificării spirituale a omului petrecută de–a lungul timpului, de la primitivismul credinţelor tribale evocat prin folosirea  simbolului totemic, la creştinism, religie argumentată prin figura lui Iisus.    

Seria de acuarele a lui Petru Botezatu constituie un segment din munca sa de o viaţă şi denotă unitate în aparenta ei diversitate, dar încă nu poate fi supusă unei revizuiri definitive datorită vastităţii,  diversităţii şi complexităţii operei plasticianului, aflat în plină forţă creatoare. Acest grup de lucrări sunt creaţia unei foarte scurte perioade de timp, deşi, de-a lungul existenţei, acuarela a fost o preocupare constantă, la fel ca desenul şi pictura care i-au pecetluit  ingeniozitatea demersului plastic. Însă nestatornicia destinului său se lasă ascunsă în  „Serpentina lui Petru”, o autodefinire a artistului,  o conjuncţie cu sinuozităţile periplului existenţial, citit în contorsiunile liniei curbe, în a cărei mecanică fără sfârşit şi început, stă scris numele artistului.

                                                                     Ana Amelia Dincă  

                    Portretul individual şi autoportretul în

                              viziunea lui  Vasile Aionesei

Îţi trimit portretul pentru a fi întotdeauna cu tine, chiar şi atunci când moartea ne va distruge.

                                                          Erasmus din Rotherdam

Citatul de mai sus[1] este o dedicaţie către Thomas Morus, pe dipticul Petrus Aegidius-Erasmus de Quentin Metzys şi este însăşi crezul pentru care Vasile Aionesei doreşte să puncteze în creaţia sa tematica portretului ca fiind una dintre modalităţile de a eterniza fiinţa prin reiterarea ei într-o modalitate de evocare de factură modernă. Descoperind însăşi profunzimile şi latura spirituală a individualităţii, artistul face din această paradigmă a personalităţii un loc comun pentru trăsăturile stilistice ale compoziţiei, cât şi pentru cele particulare ale modelului.

L-am văzut de multe ori pe artist imortalizând în imediata noastră apropiere, psihologiile unor cunoscuţi ai locului, la diferite manifestări culturale, petrecute la Muzeul Judeţean Ialomiţa sau la Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea. În asemenea momente, modelele nu pozează, astfel încât artistul trebuie să se concentreze asupra firescului mişcărilor şi, chiar dacă tipologiile erau surprinse în contururi dematerializate, întotdeauna desenele erau de o monumentală simplitate.

Execuţia, pe de parte rapidă şi în egală măsură corectă, evoca ceea ce era definitoriu pentru model, artistul punând în joc tot talentul luat de la natură şi toate mijloacele plastice însuşite, spre admiraţia celor de faţă.  Însuşi marele Leonardo da Vinci spunea că „înaintea unui portret chiar părinţii şi prietenii trebuie să rămână uimiţi de ceea ce pictorul a putut să vadă în model”. Prin remarca sa obiectivă, reputatul artist renascentist punea în discuţie secretele pe care portretul le aduce pe suprafaţa bidimensională, inclusiv în faţa  acelui privitor pentru care fiinţa portretizată era lipsită de mistere. Vasile Aionesei, prin rigurozitatea desenului şi acuitatea observaţiei, problematizează definiţia vizibilă şi invizibilă a caracterului subiectului său. Faima de portretist pe care o are astăzi era dobândită prin nativitate şi încă din vremea copilăriei chipul uman era fascinaţia sa permanentă. Capacitatea de a gândi spaţial, memoria vizuală şi abilităţile tehnice, care îi permiteau să rezolve uşor problemele de plasticitate a formei, îl detaşau de colegii săi, atrăgând atenţia profesorilor din satul natal, Gândinţi. Situat lângă Roman, unde se varsă Moldova în Siret, locul acesta se pare că a fost cu noroc pentru Vasile Aionesei şi nu pentru faptul că s-a născut acolo, ci datorită unei întâmplări din al doilea război mondial, când prăbuşirea avionului nemţesc, în pădurea din apropierea casei, a adus cu sine şi câteva reviste colorate pe care tatăl, Gheorghe, le-a găsit şi le-a ascuns în pod, unde băiatul lui se urca spre documentare pentru zeci şi zeci de desene, care urmau să apară pe hârtie. Viaţa familiei nu era una dintre cele mai uşoare şi de aceea caietele pentru schiţele tânărului artist erau procurate de la prăvălia satului în schimbul câtorva ouă pe care Vasile le lua din cuibare fără ştirea părinţilor. Faptul că îşi confecţiona singur jucăriile pe care le vedea la ceilalţi copii, era măsura capacităţilor plasticianului de adaptare a imaginii volumului vizualizat la materialele avute la dispoziţie, dar şi un rezultat al simţul spaţialităii şi al dexterităţii exersate permanent.

Din amintirile adolescenţei, una ne-a atras atenţia în mod deosebit. Că Aionesei era devotat picturii şi desenului nu era o noutate. Dar insistenţa asupra  portretului şi specularea oricărui moment pentru exercitatea nobilei pasiuni de a surprinde trăiri efemere, ni se pare fundamental pentru preocuparea ce avea să urmeze decenii la rând. La un moment dat,  întâlnind un pictor din Roman, care făcea portrete vara în staţiuni, l-a rugat să-l lase să–i facă un portret cu instrumentele lui. Personajul care din portretist a devenit portretizat a afirmat că limbajul plastic al artistului nostru semăna cu cel al lui Ştefan Luchian.

Peste ani, când Vasile Aionesei a devenit student, profesorul Gheorghe Şaru a constatat aceleaşi similitudini. Văzuse în copilărie, la biblioteca din Roman, albume cu primul pictor modern din plastica românească şi de aceea, în istoria artei recente, Vasile Aionesei pare un conservator al modernismului, însă puţini ştiu că şi experimentul artistic a constituit la un moment dat contextul de desfăşurare al obţiunilor vizuale. Astfel că, boala mamei care era un necaz abătut asupra familiei, avea un revers mulţumitor pentru imaginaţia micului artist. Păstrând sticlele de medicamente şi împodobindu-le cu hârtie colorată, modelată după motivele tradiţionale legate de obiceiurile anului nou, artistul realiza simbolurile animaliere ale ursului şi caprei sau ale măştilor cu chipuri ciudate, care luau naştere pe gâtul micilor recipiente. Acele capete fantastice erau continuate cu o vestimentaţie exotică inspirată din ancestralele ţinuturi ale Moldovei. Vrând dinadins să devină pictor, Aionesei a fost susţinut de mama sa în dorinţa de a urma Liceul de Artă de la Roman.

Dar,  nefiind acceptat aici pentru că tatăl său nu era înscris la întovărăşire, pictorul s-a văzut nevoit să meargă la un liceu de cultură generală. Mai târziu, la Şcoala Populară de Artă din Roman, a început să expună alături de colegi, manifestările fiind comentate de Valentin Ciucă. Acesta se afla la Piatra Neamţ în vremea aceea şi venea la Roman pentru a deschide expoziţiile tinerilor pictori printre care se afla şi portretistul nostru. Încă de atunci, acesta şi-a construit opera cu răbdare şi discreţie, punându-şi în joc întreaga experienţă plastică, în cadrul căreia tema portretului i-a dominat existenţa  artistică şi asta tocmai pentru că domnia sa ştie că, un plastician care nu poate să facă portret, nu este cu adevărat împlinit. Deşi nu s-a păstrat nici un portret din acei ani, avem convingerea că persistenţa asupra trăsăturilor fizionomice în scopul recunoaşterii modelului, erau păstrate cu sfinţenie la graniţa dintre forma conturată generic şi liniile definitorii care alcătuiesc domeniul de identitate caracterorologică.

Devenind student la Secţia de pictură a Institului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Aionesei s-a familiarizat cu portretistica unor nume sonore ale artei din a doua jumătate a secolului XX şi cu problematica destul de complicată a întrebărilor născute în faţa abordărilor lui Traian Brădean, Marius Cilievici sau Corneliu Baba. În această perioadă, preocuparea pentru sfera lăuntrică a fiinţei şi pentru aspectele fizionomice aparente se distingeu ca două componente inseparabile  legate de viaţa interioară şi de cea exterioară a modelului. Percepţia pe figură a stărilor de melancolie, a atitudinilor de revoltă sau de contemplare obiectivă a lumii, nu fac decât să rezolve în planul propriei obţiuni plastice, principiile de construire ale chipului. Stările de zbucium sau de fericire, care se întrevăd pe diferitele fizionomii, sunt  de un expresionism tensionat al liniei drepte sau modulate, a cărei forţă depinde de momentul de inspiraţie al artistului. Între artiştii afirmaţi în fenomenul plastic ialomiţean, Vasile Aionesei s-a impus câştigându-şi notorietatea de portretist, dar s-a făcut remarcat şi prin spiritul său discret şi modest care îl defineşte ca identitate creatoare.

Trăind oarecum izolat de contextul avangardelor actuale, nu numai ca modalitate de abordare stilistică, din respect pentru principiile ancestrale ale istoriei artei, ci şi ca existenţă fizică prin nenorocul de a trăi într-o provincie artistică, Vasile Aionesei a ştiut de la început că miza sa este una strict estetică. De la academism la modernism, de la culoarea locală la structura ei analitică, artistul străbate fără constrângerile inerente unor precepte postmoderne o întreagă gamă de atitudini portretistice. Luminozitatea şi proporţia componentelor faciale, dar şi abaterile de la acestea în dorinţa de redare a asemănărilor naturale ale personajului desenat, îl fac pe graficin, când un artist strict academic, când un gestual fără reţineri în linia care identifică trăsăturile personalităţilor reprezentate.

Poetul Gheorghe Dobre, scriitorul Şerban Codrin, Silvian Ciupercă, artistul Nicolae Rotaru, prozatorii Nicolae Stan şi Ion Neşu, publicistul Ion Alecu, Mircea Dinescu, Jean Cheptea, Vişinescu, scriitorul Constantin Ţoiu, Dan Elias, Anghel Papacioc, Florin Ciocea, poetul Costel Bunoaica, Aurel Sefciuc, Aura Aionesei, Cristi Aionesei, fratele pictorului, Aionesei Gheorghe, academicianul Viorel Barbu, dr. Vasile Pâslaru etc.

 În ulei, artistul contrapunctează la nivel cromatic zeci de tuşe mărunţite, alungite uneori  sau trasate puternic cu penelul. În desenele în creion sau cărbune, Vasile Aionesei nu este un portretist de factură eliptică. Însă sintetismul liniilor care alternează cu detalii, asupra cărora artistul insistă din dorinţa de a dezvălui caracterele în deplinătatea totalizatoare a psihologiei, compun structuri puternice de definire a expresiei chipului. Tocmai datorită satisfacţiei date de producerea asemănării, portretul a devenit acel gen artistic care place şi celui instruit în ale artei, dar şi publicului admirator.

A nu se înţelege prin aceasta că Vasile Aionesei este un artist întru totul mimetic. Întotdeauna personajele desenate, dematerializate şi simbolice, există în sine ca portrete individuale. Numai accidental artistul a relatat o istorie a familiei sale prin pictarea celor doi copii, Aura şi Cristi, într-o singură compoziţie. Aceştia au candoarea specifică vârstei, puritate în priviri şi prospeţime sufletească.  Într-un tablou vedem figura doamnei Rodica, soţia artistului. Concepută în aceeaşi notă a chipului de sine stătător, dar înt-o atitudine maiestuoasă de portret de aparat, lucrarea impresionează prin acalmia unei apăsătoare stări de aşteptare. Dimensiunea psihologică se relevă la nivelul atitudinii, a rotirii capului în poziţie de trei sferturi, lucrarea păstrând dimensiunea monumentală a formei şi a trăsăturilor puternice de creion. Privirea înglobează drama şi bucuria modelului, deplina încărcătură emoţională care distribuie pe figură reflexele de lumină şi umbră, lăsând o anumită libertate câtorva suprafeţe, care nu fac decât să întregească atmosfera de mister a distinsei doamne.

Lumea interioară a sufletului ascuns fără vreo glorie precisă, întrevăzută în imediata existenţă, îşi regăseşte orizontul misticii interioare în expresivitatea chipului, chiar în trăsătura sa cea mai  personală citită într-o arcuire subtilă a sprâncenelor.

În egală măsură artistul lucrează în ulei, iar culoarea o  aşează în pete sintetice, imaginea finală transformându-se într-o metaforă a omului, într-un element de sacralitate al fiinţei corporale în care sufletul sălăşluieşte şi defineşte singura garanţie a emoţiilor transparente în zâmbetul sau seriozitatea chipului. Portretele lui Vasile Aionesei sunt un elogiu adus prietenilor pe care i-a cunoscut îndeaproape sau anonimilor, pe care i-a văzut o singură dată cu ochiul său ager şi cu mintea atotcuprizătoare, reţinându-le trăsăturile definitorii. Unele portrete au un pronunţat caracter protocolar.   

Autoportretele lui Vasile Aionesei constituie capitolul de forţă al creaţiei sale. Acestea ne-au atras atenţia nu numai datorită prezenţei lor într-un parcurs istoric, în care precedentul fusese deja creat în istoria olandeză a picturii prin Rembrandt van Rijn, dar însăşi etape esenţiale ale artei româneşti moderne au dat tonul unui drum al autoportretului prin Ştefan Luchian sau Theodor Pallady care, reprezentându-se cu pensula în mână ca în vremuri mult mai îndepărtate zugravul de subţire Pârvu Mutu, au deschis calea lui Corneliu Baba care este exemplul absolut al artei de autodefinire vizuală în plastica noastră. Având această strălucită descendenţă, Vasile Aionesei îşi evocă sentimentele şi trăirile personale prin atitudinea de introspecţie asupra propriei fiinţe. Într-o serie de autoportrete, care lasă trecerea timpului ca o victorie să îşi spună cuvântul asupra fizionomiei, tuşa păstrează nealterată dorinţa de perpetuă contemplare asupra sinelui.  Rămânând de fiecare dată aceeaşi, blândeţea chipului este redată uneori extrem de liber şi firesc pentru un artist care, de data aceasta, priveşte nu tocmai detaşat universul  existenţial.  Profunzimea privirii directe, care dezvăluie neliniştile interioare şi pierderea insesizabilă a timpului artistic, se dezvăluie în acurateţea liniei cu diferite intensităţi de trasare. Prin aceasta, îndepărtându-se de academism, dar rămânând în limitele lui prin accentul pus pe forma recognoscibilă şi pe diferitele nuanţări locale, artistul concretizează o friză de autoportrete.

Reprezentarea din 1982, bust, din trei sferturi, cu bărbia sprijinită de mâna cu degetele răsfirate, ţine de imaginarul livresc al artistului. Ochii privesc atent spectatorul într-o atitudine de comunicare directă. Acoperământul de cap stabileşte o anumită verticalitate a modelului, iar pata cromatică, de un roşu intens, se transformă în centrul de interes al compoziţiei. Vesta de culoare închisă, realizată în aceeaşi modalitate de evocare a unei pete sintetice de culoare, contrastează cu fondul ocru-verde, caracteristic mai multor  lucrări din seria aceasta. Într-un autoportret din 1997, Vasile Aionesei îndreaptă către noi penelul abia sugerat printr-o discretă trăsătură neagră de culoare. Corpul artistului este întors către chevaletul invizibil, a cărui prezenţă se simte dincolo de spaţiul tabloului. Aflându-se în atelier, în momentul cel mai intim de comunicare cu subiectul, pictorul ne dezvăluie factura lăuntrică a fiinţei sale creatoare şi transmite un mesaj direct, acela de rămânere în ascundere a pânzei ce  are să se ivească. Învăluit de acest mister, cu privirea pătrunzătoare a ochilor de nuanţă gri-albastru, care are corespondent în cromatica vestimentaţiei, cu sprâncenele arcuite, descriind forme unghiulare, cu acoperământul de cap de culoare roşie, artistul dezvoltă un comentariu cromatic şi formal asupra propriei exteriorităţi fizice.

În anul 2000, Vasile Aionesei realizează un autoportret în care linia penelului se afirmă ca centru de interes şi drept fundamentalul element de relevanţă al personalităţii sale. Degetele răsfirate, conturate poliaxial, ne arată că artistul rămâne în registrul aceleaşi sintaxe. Halatul verde, valorat în funcţie de lumină, bluza albă, nuanţată cu părul, relatează aluziv poezia chipului, care abia începe să fie brăzdat de povara anilor. Artistul se află în deplinătate forţei creatoare şi ne mărturiseşte acest lucru prin intermediul uneltei sale, tocmai îmbibată în culoarea de pe planşetă. Gata de a ataca pânza, plasticianul mai priveşte încă o dată spre noi. De data aceasta, capul descoperit, cu părul cărunt, realizat din tuşe expresive încununează fruntea înaltă, înseninată de frontalitatea privirii şi de efectele pensulaţiei, care sublimează realitatea. La o simplă privire se poate remarca destul de uşor faptul că orientarea artistului rămâne mereu aceeaşi, către chevaletul de dincolo de tablou. El ascunde, dar dezvăluie în acelaşi timp, un context simbolic al afirmării de sine, intuind că arta sa există dincolo de aspectele vizibile. Dacă în cazul portretelor există o schematizare determinată nu numai de abordarea stilistică, ci inclusiv de cea a tehnicii în creion, în autoportrete intervine în forţă materialitatea culorilor în ulei.  

Din când în când, Vasile Aionesei abordează aquarella. În compoziţia din anul 1995, în alb şi albastru, redând tensiunile propriului chipul în compoziţia aflată astăzi în patrimoniul Muzeului Dunării de Jos din Călăraşi, plasticianul demonstrează încă o dată că tehnicile nu prezintă nici un mister pentru mâna sa exersată. Psihologia care transpare în privirea atentă, mult prea pătrunzătoare în sufletul privitorului, rămâne dominanta autoportretelor,  care instalează în operă un soi de pornire lăuntrică spre energiile din universul apropiat. Cele patru studii din 1988, aşezate pe un singur suport, dezvăluie o narativitate a mişcării capului, diferită doar printr-o subtilă redefinire a chipului. Artistul suspendă pentru moment mobilitatea propriei fiinţe şi creează  atitudini contemplative la fel ca în parcursul unei pelicule cinematografice. Fondul liber, aerisit de vreo intenţie a elementelor care să creeze o arhitectură sau vreo scenografie, însuşi corporalitatea artistului formând un fel de construcţie monumentală, proiectează o nostalgie a vidului care urmează să se umple de atmosfera eterică a spiritului. Autoportretul din 1990 este evocat în raccourci, de jos în sus, trupul şi chipul artistului privindu-ne detaşat şi sigur în atitudinea sa distantă, relevată de alegerea poziţiei perspectivale. Semnat  în registrul inferior al planşei, în dreapta, pe verticală, compoziţia iese de sub incidenţa celorlalte abordări.     

Creaţia apare atunci când talentul şi trăira spirituală pe care o ai dau frâu liber ideilor, sentimentelor şi acestea se exteriorizează în imagini, spunea pictorul Vasile Aionesei, care s-a născut în data de 22 martie 1949. Desăvârşirea studiilor la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, în 1980, la clasa profesorilor Gheorghe Şaru şi Constantin Crăciun, i-a dat artistului o direcţie de rememorare a modernismului, stil care i-a călăuzit drumul artistic.  Colegii de la clasa de pictură pe care o urma Vasile Aionesei vor deveni reputaţi artişti: Ionescu Corneliu, Daradici, Luiza Patriciu, Amanoil Abraham din Siria,  Estuardo Barioss din Guatemala, iar printre colegii de generaţie se numărau Marcel Chiţac, Corneliu Ratcu, Marcel Aciocoiţei.

Foarte tânăr fiind, la numai 16 ani, elevul de atunci şi-a deschis două expoziţii personale la Roman şi Piatra Neamţ, iar la distanţă de câţiva ani buni, în 1995, la Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea din Slobozia. Începând cu anul 1980, Vasile Aionesei participă la toate expoziţiile de grup din judeţul Ialomiţa, iar din anul 2002 a activat în cadrul manifestărilor Flialei U.A.P.Slobozia-Ialomiţa. Cu lucrări în România şi străinătate, artistul abordează deopotrivă portretul şi autoportretul, icoana, sculptura în lemn şi piatră, pastel, aqurella, pictura de biserică şi cea monumentală. Aceste preocupări se datorau faptului că actul de creaţie este divin pentru artistul care practică o artă realistă într-o notă figurativă[2]. Fiind cucerit de arta lui Leonardo, Rembrandt şi Velasquez, care au fost de neegalat la nivelul tehnicilor, dar şi la nivelul capacităţii de a capta imaginea, plasticianul a încercat să asimileze ceea ce a fost mai bun de la înaintaşii săi. Prin preferinţa pentru subiectul antropomorf, Vasile Aionesei încearcă să stabilească un echilibru între raţional şi sentiment. Şi nu întâmplător, pentru că Vasile Aionesei vede în fiecare formă o fiinţă cu însuşiri apropiate omului şi deopotrivă în relaţie cu influenţa corpurilor cosmice[3]. Experimentele artei sec.XX nu au schimbat aproape deloc problematica portretului rămas în planul figurativului la artiştii care şi-au asumat învăţătura academică, rămânând conservatori. De aceea, desenul, care operează cu elemente de limbaj plastic convenţionale în scopul creării formei, îi permite artistului să facă recognoscibil fiecare personaj reprezentat[4].

                                                                 Ana Amelia Dincă

                  

---

[1] Ghiţescu, Gheorghe, Antropologia artistică, vol.I, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, cap.Antropologia şi portretul, p.25.

[2] idem, Arta înseamnă meşteşug, talent, dăruire..., dialog cu artistul plastic Vasile Aionesei, în Tribuna literar artistică şi culturală, an I, iunie 2002;

[3]               idem, Vasile Aionesei-profil artistic, în Helis, p. 11

[4]               idem, Portrete de Vasile Aionesei, în Tribuna Ialomiţei, 6 iunie 2003, p.9;

                      Sculptorul Grigore Patrichi Smulţi

                      (3 august, 1937- 14 decembrie, 2012)

Vă rog îninte de orice să aveţi în vedere că unui singur om nu-i este hărăzit totul, şi că nu trebuie căutat în lucrările mele cea ce nu stă în puterea talentului meu.

                                                                    Nicolas Poussin

Citatul menţionat mai sus era aşezat la loc de cinste în pliantul primei expoziţii personale a lui Grigore Patrichi. Prin acesta, tânărul licenţiat îşi lua o măsură de precauţie, atrăgând atenţia asupra faptului că sculptura nu era o treabă chiar atât de uşoară şi drumul greu pe care îl începea nu trebuia judecat în pripă. Perceput ca fiind unul dintre cei mai talentaţi artişti ai generaţiei sale, acesta încă nu îşi adăugase numelui cuvântul Smulţi, locul unde se năcuse în data de 3 august 1937, într-o familie numeroasă. Greutăţile existenţiale nu fuseseră o piedică în calea învăţăturii, căci părinţii s-au îngrijit să îi dea la şcoală pe toţi cei şapte copii. Încă din primele clase viitorul sculptor desena, mai bine zis făcea caricaturi politice inspirate din ziare şi le punea la gazeta de perete. Dar nu numai hârtia şi creionul îl fascinau pe copilul Grigore, căci ambianţa de acasă, chiar munca perpetuă pentru supravieţuire i-au dezvoltat plasticianului anumite abilităţi. Ne zicea mama-azi trebuie să facem iaz că mâine punem cânepa şi azi aşa, mâine aşa, mi-a venit ideea să modelez în clisa aceea[1].

Pentru Patrichi, se pare că modelajul era un joc frumos cu lutul şi motiv de exersare subconştientă a dexterităţilor care îi vor fi benefice mai târziu când nereuşita la Liceul de petrol din Ploieşti, putem spune, că a fost un noroc, şi nu datorită faptului că tânărul Patrichi a stat un an acasă şi a muncit la colectiv în satul natal, ci pentru că, între timp, tatăl său a aflat de existenţa unui liceu pentru cei care ştiu să deseneze. Astfel că, până în 15 septembrie, băiatul lui Patrichi din comuna Smulţi a plecat cu părintele său la Iaşi unde, deşi era zi de post, a mâncat cu noduri chiftele ca să nu-l mânie pe Dumnezeu şi să nu cumva să se opună reuşitei sale la examen. Dar totul a mers bine şi pe parcursul a două săptămâni toţi candidaţii s-au pregătit cu profesorul Nicolae Popa şi cu Mihai Cămăruţ, foarte bun acuarelist şi pedagog, care spunea cu vorbă blândă e bine măi drăguţă dar aicea şterge. Specializarea se făcea încă din primul an de liceu şi Grigore Patrichi a ales sculptura pentru că acasă stând pe malul râului, lua clisă şi o modela făcând caloian. Studiul sculpturii din perioada celor patru ani de liceu s-a desfăşurat sub îndrumarea sculptorul Eftimie Bârleanu care supraveghea cu atenţie atelierul unde lucrau numai doi elevi, Grigore Patrichi şi Mircea Spătaru. Însă studiile liceale s-au încheiat şi după doi ani de stagiu militar tânărul plastician s-a angajat bibliotecar în comuna Corni ca să îşi mai uşuteze părinţii de greutăţile cotidiene.

În acelaşi timp, acesta aştepta cu nerăbdare toamna anului 1960 pentru a da examen la Academia de Arte din Bucureşti, numai că, după mult doritul moment, aspirantul la Facultatea de sculptură a plecat la el în sat fără să aştepte rezultatul. Într-o zi, când era la cules de floarea-soarelui, fratele mai mic, George, a venit strigând în gura mare că a primit scrisoare de la facultate şi că răspunsul admiterii este favorabil. Patrichi nu plecase pe jos la Paris  ca înaintaşul său Brâncuşi, cum spune legenda, ci doar 18 km până la gară trăgând după sine valiza în care mama îi pusese cele trebuincioase, pentru a ajunge în Bucureşti să-şi continue studiile. Aşa s-a despărţit artistul de lumea copilăriei pe care o va evoca în chipurile şi în atitudinea personajelor de mai târziu. Dar în anul I de studenţie împreună cu colegii Argeş Iepure, Adina Ţuculescu, Iosefina Fekete, Cristian Breazu, Grigore Patrichi a trecut prin toate secţiile, aşa cum prevedea programa, dar la toate, desenul era materia de bază. Având îndemânare la sculptură, Smulţi optase în anul imediat următor, pentru această specialitate la clasa profesorilor Constantin Baraschi şi Andrei Sobotka, desenul desfăşurându-se sub îndrumarea monumentalistului Costin Ioanid.  

Timpul a trecut şi lucrarea finală de diplomă trebuia să fie în tonul epocii, adică de factură proletcultistă, dar Patrichi a expus alături şi portretele colegilor realizate în piatră. După absolvire, în intervalul 1966-1970, fiind repartizat profesor de desen în 2 sate, Niculeşti şi Ciocănari, artistul făcea naveta, abia în 1970 reuşind să revină în Bucureşti unde se stabilise şi unde şi-a continuat activitatea didactică.

Prima prezenţă expoziţională a fost la Bienala din 1966 din capitală,  participând apoi la toate manifestările artistice de grup anuale şi bienale, saloane oficiale şi municipale, numai cu lucrări în materiale definitive care s-au bucurat de aprecierea juriilor de selecţie. Majoritatea expoziţiilor personale au fost de desen, dar şi sculptură fiindcă nu poţi fi scuptor fără să ştii să desenezi[2].

 Expoziţiile din Bucureşti. O introspecţie în activitatea sculptorului ar pune lumină asupra implicării sale în meseria de creaţie, dacă ne este permis să numim prin cuvinte simple vocaţia de a fi sculptor. Pe strada Mihai Vodă, nr.2, la Amfora, galerie de artă din capitală care astăzi nu mai există, Patrichi îşi deschidea în 1970 prima expoziţie personală ce cuprindea sculpturi[3]  şi desene[4]. Proiecte şi lucrări definitive au făcut obiectul tuturor expoziţiilor viitoare care spre vârsta maturităţii artistului vor fi itinerate în mai multe oraşe din România (Brăila, Tecuci, Galaţi, Slobozia, Călăraşi). Ţinând cont de  detaliile intrinseci ale muncii dure cu materia scupturală, era destul de greu pentru tânărul Patrichi să deschidă curând o nouă expoziţie. Statutul de sculptor îşi intrase în drepturi şi peste trei ani, o altă prezentare de lucrări va avea loc la Galeria  Simeza. Comentariul său, Octavian Barbosa, definea scenariile de desfăşurare ale sculpturii lui Patrichi puctând sursa primitivă şi populară  a acestor sculpturi care rezulta din simplificările formale[5].  Lucrările[6] au fost comentate şi de Cristina Angelescu. Aceasta remarca faptul că eroii sculptorului nu sunt sclavii spaţiului. Ei îşi caută mişcarea spre pământ, aplecaţi, ghemuiţi[7]... Direcţia imaginativă care contura încă de la a doua expoziţie personală trăsăturile definitorii ale artei sale va persista de-a lungul timpului şi se va identifica într-o operă unitară. Discreţia şi lirismul de care vorbea Virgil Mocanu se pliau foarte bine pe echilibrul static al volumului ales-piatra poroasă...Gândite în mase primordiale asimetrice asupra cărora se intervine sumar pentru a desprinde un detaliu sau un gest semnificativ, sculpturile poartă în ele seninătatea idolilor apotropaici, sunt puternice fără agresivitate, absorbind lumina şi restituind-o îmblânzită[8].

Această lume formală pigmentată de vechi elemente magice va reveni în stilista imediat următoare a artistului când formele vor fi epurate de orice detaliu[9]. Esenţializarea elementelor în teme, materiale şi maniere diferite, stăpânirea anatomiei se articulau în jurul prezenţei umane[10]. La Galeria Orizont în 1976, lucrările expuse[11] tăieturi drepte, severe în piatra care alteori se lăsa modelată în linii curbe ce descriau ample volume sferice. Lemnul  evoca fragilitatea materialului supus cioplitului pentru a reda fluiditatea abia perceptibilă a unui tors drapat.

Estetica artei sale mergea spre ipostaze ideale şi spre sensul simbolic al lumii[12]. Liric în modernismul său unde fiinţa feminină este fragilă şi meditativă, plasticianul surprinde atât atitudinea elementului invocat în esenţa materiei cât şi alăturarea potrivită a titlului cu modeleul şi concepţia generală a imaginii. În 1979 Căminul Artei a fost gazda  lucrărilor sale care emanau linişte şi mister, individualitate şi perenitate, accentuând viziunea artistică asupra elementului antropomorf.

După o experienţă artistică destul de îndelungată, discursul vizual rămânea coerent în creaţiile[13] din expoziţia de la Căminul Artei, din 1982, ceea ce însemna o rămânere în interiorul aceleiaşi credinţe în propria lume imaginată. Există o blândeţe în exuberanţa lor reţinută, în tăcerea lor, care nu este a pietrelor, deşi din piatră sunt făcute, ci a vietăţilor ascunse în ierburi şi frunze[14]...menţiona Octavian Barbosa despre sculpturile lui Patrichi.  Modul cum pruncul îşi escaladează mama, personaje istorice cu chipuri senine, portretele unor personaje feminine, odihna şi sacrificiul fiinţei, gestul de tandreţe faţă de un element animalier, păstrau într-o viziune unitară stilul lui Patrichi. Mircea Deac a fost cel care intuise bine poziţia sculptorului în arta timpului său prin izolarea de mişcări artistice  efemere, de ideologii sau de şcoli improvizate de sculptură[15] urmând  drumul mistic al materiei, al formelor solide, bazate pe volumul bine studiat.    

Expoziţia de la Galeria Orizont din anul 1988 a fost dedicată memoriei tatălui său. Şaisprezece sculpturi[16] îl omagiau pe bătrânul Patrichi care mersese la Iaşi în vremea tinereţii sale pentru a-şi da feciorul la învăţătura artistică. Mircea Grozea, prefaţatorul catalogulului celei de a 6 a expoziţii personale a sculptorului, comenta arta sa ca având rădăcini în ethosul popular. Acesta citându-l pe Octavian Barbosa susţinea ideea că lucrările erau adevărate cuminţenii ale pământului, situând demersul artistului în direcţia unui primitivism de sorginte rustică şi apreciind perseverenţa, energia , ponderea estetică în abordările sale[17]. Pe de altă parte, era evidentă şi creaţia de monumentalist. Sculptura în plein-air realizată în numeroasele tabere unde a participat de-a lungul vremii, dar şi lucrările de mici dimensiuni, au acea tendinţă de grandios şi de solitudine ce caracterizează materia lumii. Dedicată de data aceasta mamei în vârstă de 89 de ani, expoziţia din 1993 de la  Galeria Orizont, se remarca prin expresivitatea motivului ales obţinută prin sintetizarea linilor şi topirea detaliilor[18], prin puternicul caracter monumental. Sinteza la care ajunsese volumele, ritmul planurilor şi al liniilor, tenta bizantină surdinizată sau monumentală[19] echilibra dialogul cu spaţiul şi teluricul, într-o consonanţă ideală. Compoziţiile[20] Această armonie a elansării pe verticală dar şi a  aderenţei cu lumea arthaică a pământului face o adevărată filosofie din sculptura lui Patrichi.

Începând cu anul 2001 Patrichi începe să expună şi în alte oraşe, până la această dată personalele sale având loc numai în Bucureşti.

Expoziţiile din provincie. Un mare sculptor român expune la Brăila-Grigore Patrichi Smulţi. Sub această titulatură era anunţată expoziţia şi făcute invitaţiile pentru vernisajul din 18 mai 2001, la Galeriile de artă ale municipiului[21] unde era expusă o singură lucrare din marmură, restul numai sculpturi în piatră[22]. Cu ocazia acestui eveniment, Maria Stoica, critic de artă, vorbea despre autenticitatea operei lui Patrichi[23]. Făcând o introspecţie în opera artistului, aceasta observă că lucrările sculptorului s-au afirmat ca răspuns la o chemare interioară în afara căreia viaţa, cu toate ale ei,şi-ar fi pierdut sensul adevărat. În sculptură a găsit bucuria, puterea şi curajul de a continua.   

Itinerarul lui Patrichi prin ţară continua. În luna mai a anului 2002  se deschide expoziţia de la Muzeul Mixt Tecuci[24], în iulie revine la Brăila cu douăzeci de lucrări în lemn[25], în august expune la Galeria Atrium a Muzeului Judeţean de Artă Prahova din Ploieşti -compoziţiile în lemn şi desenele au fost etalate în interior, iar sculptura în piatră, în curtea muzeului[26]-. Către sfârşitul anului artistul expune[27] lucrări din piatră şi o singură compoziţie în grafit la Centrul Cultural UNECO Ionel Perlea din Slobozia, compoziţiile fiind itinerate la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi. În ultimele două oraşe menţionate se va reîntoarce în 2004.  

La vernisajul expoziţiei de sculptură şi desen de la Muzeul de Artă Vizuală, artistul, citându-l pe sculptorul Ion Vlasiu, expunea de fapt şi secretul succesului său tacit încă în contextul mai larg al unui secol de artă românească. Reputatul său înaintaş spunea lucrează până mori. Nu te uita nici înainte, nici înapoi. Lucrează ca să dai un sens prezentului , să te simţi ca un râu care curge. Ne dăm seama că Grigore Patrichi a avut un respect profund pentru antecesorii săi fie români, fie străini, fie pictori sau sculptori, pe care i-a citat mereu şi ale căror cuvinte i-au fost călăuză. Expoziţia de la Galaţi, se remarca prin bucuria artistului de a se dărui pe sine materiei[28]. Statica arhitectonică, maiestuozitatea unor personaje, modeleurile calme, fără goluri şi linii tensionate, induc în conştiinţa privitorului, elemente ale echilibrului şi al raportului dintre materie şi gândirea sculpturală[29] care se prelungea prin cei doi fii Bogdan şi Răzvan,  licenţiaţi în sculptură, care îl continuă şi îl universalizează pe tatăl lor. Artistul expusese aici, în anul 2005, 40 de lucrări în piatră, marmură şi lemn[30].

Donaţia. Există momente când artiştii trebuie să-şi înstrăineze opera din diferite motive. În cazul lui Grigore Patrichi acest lucru a fost grăbit de lipsa unui atelier, motiv pentru care plasticianul a donat în trei rânduri   peste 100 de lucrări de sculptură şi grafică Muzeul Dunării de Jos, Muzeului Brăilei, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu -Quintus”, Muzeul Judeţean Argeş, Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” Slobozia. Numele său este cunoscut publicului călărăşean care i-a  putut admira opera în cadrul expoziţiilor Ecce Homo şi Chipuri şi Nechipuri. Manifestarea din  2005 care a onorat creaţia sa din depozitele muzeului a fost un moment prielnic de a i se înmâna titlul de cetăţean de onoare al oraşului.

Patrichi graficianul. Grigore Partichi Smulţi este acel artist care escavează în etapele unei idei până când aceasta dobândeşte întreaga încărcătură emoţională transferată din propria-i structură în fiinţa materiei creatoare. Pentru a concepe un volum, plasticianul realizează mai multe schiţe premergătoare şi constatăm că acestea sunt o enclavă a feminităţii. Puternica notă de senzualitate, melancolie şi mister a personajului feminin adus în faţa privitorului ca acea măsură a frumuseţii absolute apare în viziunea sa drept un imprevizibil ecran de expresivităţi ale chipului şi trupului. Curioasa, După baie, Blonda, Confidente, Melancolie, Gest, Tors, etc. sunt ipostaze de invocare a tuturor energiilor lăuntrice de care este capabil un astfel de subiect. Compatibilitatea dintre formă şi hârtia neutră, speculată de artist astfel încât materialitatea ei şi desenul să intre în dialog indestructibil, completează formula orizontului vizual aflat sub semnul devenirii în cele 33 de schiţe unde compoziţiile se constituie din câteva linii sumare, unificatoare ale întregului. De multe ori acestea se transformă în nelinişte, scriere, dezinvoltură, trecând dincolo de puterea de conturare a gestului obişnuit. La un moment dat personajul devine volumetric semn că desenul şi-a împlinit menirea de relevare a unei viitoare sculpturi. Sunt însă şi compoziţii de o picturalitate impresionantă şi privindu-le ne dăm seama că Grigore Patrichi ar fi fost în egală măsură un pictor de talent.

Personajul masculin apare în mod excepţional în grafica sa şi nu într-o apoteoză a atributelor caracterologice, evocarea fiind legată mai mult de partea nostalgică a unei prezenţe fără rezonanţă existenţială spectaculoasă. Bunicul, Amicii, Ştrengar, Portret, sunt chipuri scoase din anonimat şi introdus într-o altă dimensiune alături de Narcis şi un Saltimbanc. 

Nici în desenul premergător şi nici în sculptură plasticianul nu a fost atras de extravaganţele expresiei plastice, ci a rămas ataşat de forma echilibrată care să exprime clar o idee. 

Patrichi sculptorul. Sculptor figurativ, Grigore Patrichi Smulţi, speculează cu atenţie fibra materiei care îl conduce spre o idee şi apoi către o formă definitivă de metamorfozare a căutărilor plastice. Acestea sunt o pledoarie pentru raţionalitatea şi echilibrul desăvârşite în materiale definitive. Piatra de Boşchioi, preferată de artist datorită calităţilor apropiate marmurei în urma unei bune finisări, este utilizată în paralel cu piatra mai moale de Podeni, ori cu marmura de Moneasa, la care se adaugă grafitul, un material industrial, folosit în mod excepţional. Disecat în aceleaşi forme clare, uşor de cuprins cu privirea, lemnul se supune criteriilor artistului de a şti cum să cuprindă pe suprafaţa sa motivul şi de a-l adapta unei structuri vizuale destinată prin dimensiunile mai reduse, spaţiului interior. Fie că este peren sau efemer, materialului nu îi este sieşi suficientă cromatica naturală a suprafeţei deja prelucrată. Atunci, toate acele lucruri făcute cu meşteşug sunt regândite şi recromatizate prin aplicarea unei substanţe apropiată efectelor plastice ale bronzului.

          Sculptura lui Grigore Patrichi Smulţi este diversificată în unitatea stilistică a operei, uneori evocând acea „fantasia” prezentă într-un număr restrâns de lucrări. „Năluca”, piesă ”aşezată” într-un orizont de aşteptare prin conceperea ei drept proiect pentru un viitor monument public este interesantă prin soluţiile găsite pentru a face vizibil invizibilul lumii, se remarcă prin rotunjimile volumelor în acord cu fluxul energiilor cosmice, relaţionare susţinută de un tip de poliaxialitate completat de culoarea neagră cu ajutorul căreia sculptorul a trasat verticale negre pe suprafaţa polisată a materiei.

          Dar printre compoziţiile mai apropiate rigorilor clasice de a gândi în piatră o anumită idee, există în creaţia lui Grigore Patrichi Smulţi, lucrări cu angulozităţi mai pronunţate, de o lizibilă alternanţă între plin şi gol, ceea ce permite balansul luminii şi umbrei pe suprafeţele supuse acţiunii dălţii. Multe din obiectele în piatră amintesc  zeităţi născându-se din monolit pentru a popula pământul transformat în locul sacru de expunere a unei trilogii asemănătoare cu relicvele arheologice ivite din vechea fiinţă a civilizaţiilor. „Zenit”, „Jurământ” şi „Cititor în stele” se integrează aceleiaşi tipologii a „Spectrului foamei”. Această sculptură este un aspect al dramelor existenţiale de care artistul este interesat, ilustrând astfel un proverb ardelenesc referitor la un personaj care era atât de flămând şi sărac încât norocul l-a părăsit inclusiv la pomană şi a murit cu lingura în brâu.

Plasticianul a ataşat preferinţelor sale pentru subiecte folclorice inclusiv simboluri biblice regăsite în Geneză. „Eva” reprezentată având capul înclinat, ceea ce evocă o dublare a vinovăţiei pentru alungarea omului din rai, este definită în forme rotunde, feminine, artistul jucându-se cu geometriile, la fel ca în „Cugetare”, replică a păcatului şi sacrificiului, căruia îi opune starea de levitaţie, elansarea preferând discursul sculptural aflat în simbioză cu lumea solului. O întoarcere la 180 de grade în ceea ce priveşte modul de eviscerare a materiei impus de textura lemnului se observă în seria de sculpturi „Chipuri şi nechipuri” din care artistul a donat instituţiei câteva lucrări. Conturată pe reprezentarea corpului uman cu accent pe gest şi pe sugerarea trăirilor interioare ale personajelor care se eliberează din statutul de a fi condamnate la nefiinţa lemnului, acesta captează încremenirea şi inocenţa, de unde abia bănuim strigătele lor surdinizate.

O direcţie interesantă a tensionărilor subconştiente ale plasticianului se poate detecta în fragmentele de creaţie unde schiţele dezvăluie proiectarea şi disecarea ideii care urmează să fie inserată în viitorul volum conceput. Majoritatea desenelor premergătoare au o constanţă stilistică însemnând robusteţe şi stabilitate ca principii regăsite în forma rezultată, de multe ori incongruentă cu fragilitatea şi personalitatea sa modestă şi generoasă, care şi-a găsit un corespondent în permanenta aspiraţie solară a individului.

                                                              Ana Amelia Dincă

                                            

---

[1] Ribinciuc, Angela, Şi eu am plecat din sat

[2] Ribinciuc, Angela, Şi eu am plecat din sat-interviu cu sculptorul Grigore Patrichi Smulţi, în Viaţa liberă, Galaţi, An XVI, No.4754/27 ianuarie 2005;

[3] Grigore Patrichi a expus Doină, Visare, Eva, Victorie, Ofrandă, Veghe, Jurământ, Durere înăbuşită, Confidenţe, Tors, Aşteptare, Tors, Portretul Anei Ipătescu, Portret de fetiţă, Portret de cariatidă, Portret cu broboadă, Portret cu plăieş, Portret de adolescentă, Portret de cioban, Portret de copilă, în Pliantul expoziţiei; 

[4] Desenele expuse la Amfora s-au numit Pe plajă, Portret I, Gest I, Gest  II, Nud, Cuplu I, Portret II, Legendă, Ţărancă, Eva, Nud îngenunchiat, Gânditor, Portret III, Cuplu II, Ştrengar;

[5] Barbosa, Octavian, în Grigore Patrichi Smulţi-sculptură, Catalogul expoziţiei personale din 1973;

[6] In memoriam, Încăierare, Omagiu lui Vuia, Supliciu, Tors I, Tors II, Muma pădurii, Mamă şi fiu, Figură culcată, Figură şezând, Visul unei nopţi de vară, Bocitoare (din ciclul 1907), Ion Slavic, în Catalogul expoziţiei;

[7] Angelescu, Cristina, Galeria Simeza, Grigore Patrichi Smulţi-sculptură, în Săptămâna, serie nouă, din 16 martie, 1973;

[8] Mocanu, Virgil, Galerii-Simeza, în România literară, anul VI, nr.12/ 22 martie 1973;

[9] Grigorescu, Dan, Cronică plastică, în România liberă din 12 februarie 1976;

[10] Caraman, V., Galerii, în România literară, No.9, din 20 februarie 1976;

[11] Omagiu lui Brâncuşi, Pasăre de pradă, Tors I, Voievod, Independenţa, Compoziţie I, Compoziţie II, Pro-Patria, Tors II, Tors şezând, Legendă, Supliciu, Simbol, Portret I, Portret II, Ultimul zbor, Echilibru, Odihnă, Meşterul Manole, Aşteptare, Omagiu lui Picasso, Omagiu zburătorilor, Nălucă, Tors de amazoană, Tors drapat, Portret de copil;

[12] Mocanu, Virgil, Căminul Artei, în România literară, No.44/1 noiembrie 1979;

[13] Compoziţie, Gânditor, Gest I, Gest II,  Gest III, Cantorie, Omagiu lui Vlaicu, Aniversare, Veghe, Dans, Împreună, Jertfă I, Jertfă II, Jertfă III, Ascensiune, Strămoş, Tudor Vladimirescu, Nud I, Nud II, Odihnă I, Odihnă II, Portret I, Portret II, Tron matern, Omagiu Eroului necunoscut, Floae pentru calul meu şi un număr de 13 desene;

[14] Barbosa, Octavian, text în Pliantul de expoziţie Grigore Patrichi Smulţi de la Galeria Căminul Artei, Bucureşti, 1982;

[15] Deac, Mircea, text în Catalogul expoziţiei Grigore Patrichi Smulţi de la Galeria Căminul Artei, Bucureşti, 1982;

[16] Pasiune, După ploaie, Copil cu fluier, Doina, Gest I, Gest II, Gest III, Naufragiat, Eroica, Nălucă, Supliciu, Cu mama, In memoriam, Nud I, Nud II, Unire, în Catalogul expoziţiei personale de la Galeria Orizont, Bucureşti, martie, 1988;

[17] Grozea, Mircea, Catalog expoziţie personală Grigore Patrichi Smulţi, februarie, 1988;

[18] Ionescu, Radu, Cronica plastică, Grigore Patrichi, în Contemporanul, No.39/1 oct. 1993;

[19] Deac, Mircea, Vitalitatea creaţiei lui Grigore Patrichi, în Cotidianu/8 septembrie 1993;

[20] După baie, Compoziţie, Supliciu I, Supliciu II, Eva, Pasăre, Tors şezând I, Tors şezând II, Maternă I, Maternă II, Trup adolescentă, Trup adolescent, Violoncelistă, Visare, Momâie I, Momâie II, In memoriam, Tors aplecat, Reculegere I, Reculegere II, Femeie în negru, Narcis, Tors în mişcare, Tors drapat, Dante, Mişcare reţinută, Ceaslovul, Tors, Pasăre II, În echilibru, Pasăre III, Ocrotire, Pasărea nopţii, Goluri, Pasăre IV, Ghitaristă, Gest I, Gest II, Gest  III, Gest IV, Gest V;  

[21]Invitaţia expoziţiei.

[22] Ofrandă, Jurământ, Portretul eroului necunoscut, Trup, Supliciu, Echilibru, Rapsod, Eroica, Odihna, Efort, În bătaia vântului, Eva, Cititor în stele, Mioritica, Reverie; în pliantul expoziţiei.

[23] Stoica, Maria, La Brăila, Sculptură de Grigore Patrichi Smulţi, în Cotidianul din 24 mai 2001;

[24] Muzeul Mixt Tecuci, pliant de expoziţie Grigore Patrichi Smulţi;

[25] După ploaie, Somnambul, Melos, Tron Matern, Mesager, Paparuda, Portret paparudă, Disperare, Reculegere, Jertfă I, Jertfă II, Trup, Ana lui Manole I, Ana lui Manole II, Jurământ,Pasăre, Aniversare, La oglindă, Doină, Cărturar, în pliantul expoziţiei de la Brăila, iulie, 2002;

[26] Muzeul Judeţean de Artă Prahova, invitaţia şi pliantul expoziţiei sculptorului Grigore Patrichi Smulţi;

[27] Cugetare, Ofrandă, Duhovnic, Victorie, Cititor în stele, Jurământ, Supliciu, Zenit, Eva, Doină, Reculegere, Năluca, Învierea lui..., Veghe, Spectrul foamei, Reverie, Trup, Melancolie, Retro, Ana lui Manole, conform pliantului de expoziţie;

[28] Nanu Basarab, Dan, în prefaţa calagului expoziţiei de la Galaţi;

[29] Andreescu, Gheorghe, în prefaţa calagului expoziţiei de la Galaţi;

[30] El şi Ea vârsnici, El şi Ea adolescenţi, Ziua şi Noaptea, Nostagia mării, Trup I, Trup II, Eva, Narcis, Melancolie, Veghe, Extaz, Rugă, Reculegre, Ana lui Manole, După baie, Vlăstar, Chip înaripat, Chip, Gest I, Reverie, Aniversre, Supliciu I, Supliciu II, Chipuri, Ana lui Manole, Mireasa, Bacanta, martir, Dans, Două generaţii, In memoriam, Fecioara cu pruncul, Cu mama I, Cu mama II, Povară, Reculgere, Pasăre de pradă, La oglindă, Cărturar, Pasăre; desenele, fără titlu, alb-negru şi color;