Acuarelele lui Petru Botezatu

Puterea imaginativă a lui Petru Botezatu se lasă pradă viselor activate cu ochii minţii, prefigurând astfel, într-un mod supranatural, povestea fantasticului din om şi a puterii lui de fabulaţie. Această atmosferă îşi pune amprenta şi asupra lucrărilor în tehnica acularelei, care nu delimitează, ci continuă tipul de gândire plastică specific experienţei anterioare, simultaneitatea scenelor, dar şi a fragmentelor vizuale izolate, acaparând structura imaginii pe care artistul ne-o propune. La fel de misterioase ca şi episoadele din pictură, diferite ca tematică şi stil de categoria desenelor, acestea eludează neliniştile şi zbuciumul compoziţiilor în ulei. Formele şi tuşele liniştite evocă starea de unitate a lumii, iar  prospeţimea cromatică, rotunjimile volumelor şi liniile curbe creează o frumoasă organicitate a compoziţei. Identificăm aici scene profund umane, fabulatorii, dar şi specificul apartenenţei artistului la spiritualizatea românească.

Retorica visului îi permite lui Petru Boteazatu un discurs emergent către zona fantasticului, care face referinţe la lumea vizibilă, creând spaţii antinomice, evidenţiate prin asocieri inedite, prin asamblarea unor structuri imagistice diferite în acelaşi cadru, prin variaţiuni compoziţionale ingenioase şi prin raportarea lor la straturile inaccesibile ale invizibilului.  

Artistul a realizat 60 de acuarele, serie începută la Bucureşti, în decembrie 2012, şi încheiată în aprilie 2013, în locuinţa sa din Birmingham, Alabama,  în ultimele 8-9 luni înainte de abordarea acestei specii a graficii, făcând pictură murală pe spaţii de proporţii, acum trebuind să se adapteze la o suprafaţă mai restrânsă, mutaţie făcută cu uşurinţă, fiindcă Petru Botezatu poate trece în mod firesc de la o categorie artistică la alta.  

Aceste lucrări fac obiectul unui album prefaţat de soţia sa, Cora Botezatu care, cu vocaţia literară a celui care stăpâneşte arta descrierii, menţionează atmosfera apariţiei lor: „În afara rezervei de hârtie Arche, pe capătul mesei au rămas din ianuarie şi până în luna aprilie un vas cu pensule, o întreagă gamă de creioane de desen şi radiere moi, şi o ulcică smălţuită, în care apa devenea din ce în ce mai tulbure, pe măsură ce ziua înainta. Colile albe de hârtie franţuzească se umpleau în mod aproape miraculos de o reţea de linii în creion care devenea expansionistă, lua în primire întreaga suprafaţă, devenind un păienjeniş subtil, dar eficient în atragerea formelor, figurilor, născocirilor, o adevărată capcană neobosită pentru imaginaţia artistului.”  

Aflat la vârsta maturităţii în momentul creării acurelelor, Petru Botezatu  transcrie întru-un mod ludic manifestările tinereţii şi transformările fiinţei sub aura protectoare a divinităţii. Adolescente cu chipuri senine, asemeni unor fecioare coborâte din icoane sau din cărţile de poveşti, sunt visătoare şi au aerul unor creaturi fragile, a unor stihii bântuind libere prin spaţiul şi prin materia fluidă a culorilor de apă.

Nu există lucrare din care să lipsească omul. Niciodată singur, întotdeauna în compania semenilor ori a duhurilor sau a unei identităţi divine, precum Zeul suprem sau îngerii, copleşit de măreţia naturii, a semnelor supranaturale şi a visului, domină prin prezenţa sa frontală, prin portrete redate din profil şi semiprofil, prin figura întreagă, câmpul compoziţiilor, acoperind cerul care abia se întrevede printre verticalele copacilor şi siluetelor umane.

Uneori fizionomiile sunt sintetice, tratate într-o schemă în care esenţializarea nu este eliptică, nu ţine seama de amănunt, artistul fiind interesat de sugestia generală a formelor şi de transmiterea unei stări. Personajele sunt înconjurate de elemente ale naturii. Apare uimirea, contemplarea, iubirea, blazarea, rememorarea, ramificaţii nesfârşite ale comportamentului uman, conturate şi prin gestică,  atitudine, privire. În câteva lucrări chipurile îşi pierd identitatea materiei fizice fiind figurate ca nişte umbre umblătoare care veghează spaţiul plastic. Dacă portretele au caracter de generalitate, nu înseamnă că ansamblul lucrărilor nu devine unul analitic prin atenţia acordată peisajului conţinător al amănuntelor specifice, de la forme de relief care abundă de vegetaţie la cerul surprins în diferite grade de diluţia a albastrului.

Artistul imprimă acestor acuarele o factură echivocă, lasând loc unei interpretări ambigue în decriptare, însăşi structura reprezentării de la care autorul a pornit, fiind supusă interogaţiilor. Putând fi „exponate într-un muzeu interior al fiinţei”, cum spunea Cora Botezatu, acestea mărturisesc intransigenţa de care dă dovadă artistul în afirmarea viziunii susţinută de metoda de cunoaştere a disciplinei artistice, cu tot ceea ce presupun normele şi principiile acesteia. Albastru şi verde, roşu şi violet, galben şi ocru, dezvăluie tonusul creator al artistului, plenitudinea energetică în faţa subiectului, învăluit fiind de speldoarea naturii, care i se releva pe fereastra casei din Birmingham: stejari, arbuşti, frunze uscate, păsări, regăsite în scenele al căror dinamism este amplificat de motive florale, vegetale şi aviare.        

Privind straturile suprapuse din aceeaşi culoare sau din culori diferite în nuanţe transparente, pentru a obţine lumina şi strălucirea suprafeţei, sesizăm o anumită fragilitate transmisă de estomparea, diluţia cromatică şi accentuarea elementelor, de acurateţea şi siguranţa tehnică în execuţie, de trecerile rafinate de la închis la deschis şi laviuri delicate, acestea făcând parte din procedeele de fixare ale formelor aflate sub controlul a două traiectorii plastice. Prima se referă la componenta de organizare a reprezentării, care apropie acuarelele de structura compoziţională a icoanelor, iar cealaltă este congruentă cu stilistica picturii naive prin câteva elemente  caracteristice spiritualităţii româneşti (case tărăneşti cu decoraţii specifice arhitecturii de lemn, tradiţionala căruţă, imagini de basm, troiţe, sfinţi), prin caracterul narativ şi nota de pitoresc, prin tendinţa expresionistă şi raporturile disproporţionate dintre elemente, prefigurând prin acestea, neobişnuitul lumii imaginate, adesea completat cu alegoria tablei de şah, un motiv preferat de Petru Botezatu şi evidenţiat nu numai de zona graficii sale, ci şi de pictură. Împreună cu aceasta, soarele, semiluna, steaua, corabia, pomul vieţii, ochiul, spirala, funia în torsadă, ordonează sfera simbolică a desenelor şi disciplinează, discret, anumite sensuri.   

Irealul şi miraculosul sunt redate cu uşurinţa celui care îşi stăpâneşte meseria, fragmentele vizuale ale unei lucrări parcă decurg firesc unele din altele, mai multe scene fac obiectul aceluiaşi cadru, multiplicarea spaţiului se petrece prin deschideri repetitive sub forma ferestrelor, unde detectăm noi întâmplări, ce întreţin  tensiunea discursului plastic.

Geometrizări şi iluzii optice, configurări în planuri matematice ale perspectivelor, ceea ce evidenţiază accesul privirii cu mai mare uşurinţă în schemele compoziţionale din fundal, abundă de siluete sau de componente ale naturii. Devenid suportul unor lumi paralele, registrele îndepărtate ale compoziţiei sunt de o forţă vizuală similară cu personajele de dimensiuni mari, ocupante ale centrului de interes.

Tablouri echilibrate, cu elemente dispuse simetric de o parte şi de alta a unei axe centrale, unifică notaţiile spontane, transformând osatura vizuală a  lumii fabuloase, într-o entitate imuabilă. Acestea sunt raliate cu lucrări care determină mişcare când componentele imaginii converg spre o latură a compoziţiei, îndemnându-ne să ne închipuim povestea dincolo de cadrele restrânse impuse de suportul reprezentării.

Deşi avem impresia că fiecare situaţie se continuă în  ambianţa acuarelei alăturate, scenele acestea au fost create fără vreo legătură între ele, fiind ordonate doar de forţa de inventivitate a artistului, de abilitatea sa de a transcrie unitar piesele unui joc plastic.

Rezervându-şi dreptul de a crea o mitologie în versiune personală, cu o tentă speculativ-filosofică („Vârste paralele”, „Rememorare”, „Contemplare”, „Înţelepciunea formelor”, „Jocul relativităţii”), Petru Botezatu vorbeşte despre raportul, distanţa şi diferenţa dintre generaţii, despre dualitatea fiinţei şi puterea de dedublare a acesteia, despre posibilităţile ei de a călători în straturi mentale nebănuite.

„Colona devenirii” este o transcripţie a modificării spirituale a omului petrecută de–a lungul timpului, de la primitivismul credinţelor tribale evocat prin folosirea  simbolului totemic, la creştinism, religie argumentată prin figura lui Iisus.    

Seria de acuarele a lui Petru Botezatu constituie un segment din munca sa de o viaţă şi denotă unitate în aparenta ei diversitate, dar încă nu poate fi supusă unei revizuiri definitive datorită vastităţii,  diversităţii şi complexităţii operei plasticianului, aflat în plină forţă creatoare. Acest grup de lucrări sunt creaţia unei foarte scurte perioade de timp, deşi, de-a lungul existenţei, acuarela a fost o preocupare constantă, la fel ca desenul şi pictura care i-au pecetluit  ingeniozitatea demersului plastic. Însă nestatornicia destinului său se lasă ascunsă în  „Serpentina lui Petru”, o autodefinire a artistului,  o conjuncţie cu sinuozităţile periplului existenţial, citit în contorsiunile liniei curbe, în a cărei mecanică fără sfârşit şi început, stă scris numele artistului.

                                                                     Ana Amelia Dincă