Țigănci, de Eugen Raportoru

Geometriile urbane statice și echilibrate, caracterizând habitatul Bucureștiului și al orașelor românești și europene, străbătute de artist, valorifică aerul pitoresc al unor arhitecturi, asupra cărora Eugen Raportoru realizează propriile interogații plastice, în griuri pigmentate cu albastru, roșu sau ocru, devenite amprente ale citadinului asupra memoriei sale artistice. Alături de acestea, substanța biologică a florilor este afișată în același registru specific pictorului, dominat de picturalitate. Însă, în ultimul timp, o schimbare a expresiei, prin introducerea unor trăsături de penel modulate, dau un ton de revigorare grafică picturii sale.  Prezența acestora se observă și în seria de țigănci, nu numai un omagiu adus de artist femeii rrome, exotică și senzuală, vulcanică și iubitoare, frumoasă și dramatică, ci constituie o mutație discretă în maniera de a lucra, în sensul unei relaxări a complexității de griuri, a petelor sintetice și ample de culoare, acestea fiind punctate de câte un accent gestual, care plasticizează expresiv imaginea. La fel ca în alte compoziții, artistul folosește puține forme sau un singur element, așezat pe întreg spațiul bidimensional. În acest caz, vorbim de un personaj feminin, transpus în variante vizuale vizând atitudini ale corpului și tonuri dispuse aplatizat, pensulații vibrante și totuși potolite, punctări realizate cu ajutorul degetelor înmuiate în culoare. În câteva lucrări, apare un fel de eboșare a subiectului, peste care succinte grafii creează maximum de expresivitate, prin eleganța unei linii gestuale abstracte și tensionale, ce implică semne indescifrabile, conferind suprafeței pictate, mișcarea dansului și a bucuriei de a trăi, care definește femeia rromă. Prin prezența roșului, ponderat aplicat, Eugen Raportoru vorbește despre puterea de regenerare a spiritului comunității din care el însuși face parte, mărturisindu-se căutarea neîncetată a esenței propriului eu și realizând portretul lăuntric al unei entități culturale, din care fac parte mama, soția, sora, izvoare ale puterii sale de a fi. Artistul aduce în fața noastră modelul de atelier, evocat aici de jovialitatea tinerelor dansându-și fericirea,  înveșmântate în fuste lungi, atingând pământul unde au plâns sub greutățile vieții nomade ori s-au bucurat dintr-un motiv mărunt, care a dat existenței lor o putere cosmică.  De-a lungul timpului, țigăncile au fost modele și pentru alți mari plasticieni, fiind evocate în amănuntele tendințelor clasice ale timpului lor, dar întotdeauna în deplină frumusețe, cu incitante trăsături anatomice, ascunse de splendide podoabe și costume specifice. Eugen Raportoru păstrează amintirea țigăncilor de altădată, însă le apropie de contemporaneitatea  artistică, integrându-le în datele stilului său, care începe să se regenereze.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă