Ana nepovestită

Lucrarea în care Cîrstina de la Studina vorbește despre dreptul femeii la iubire și fericire, evocând delicatețe și senzualitate acesteia, este o compoziție pictată în spiritul expresionismului, care definește stilul său liber. Cochetă și delicată, Ana este un personaj pitoresc, plin de viață, care încearcă să își înțeleagă destinul, să se descopere pe sine, așteptând să fie acceptată, admirată, iubită. Figura ei se desfășoară pe întreaga suprafață a pânzei de mici dimensiuni, în cuprinsul căreia descoperim capul sferic, desenat în note figurative generale,  cu buzele de un roșu exotic,  sugerate de o pată intensă de culoare, vorbind despre dorințele ei ascunse. Abia perceptibil, în stânga tabloului, chipul unui bărbat indică disonanțele apărute în cuplu, nefericirea și înfrângerile existențiale, care se revarsă asupra trăirilor Anei. În conturul chipului feminin primează forța expresivă a culorii, dinamica dispunerii tonurilor, susținând perechea de complementare roșu/verde, care vorbește despre oponența masculin/ feminin. Detaliile faciale accentuate cu negru, ochii închiși în dialog cu contradicțiile interioare, pot fi asociate cu modul de dispunere al petelor de culoare, tensionate și reținute totodată, implicând stări de dezamăgire și frustrare, gânduri nevăzute, ascunse în adânc, conturând portretul ireal de frumos și magic al Anei. O compoziție armonioasă, cu încărcătură emoțională și o cromatică aplicată abstract, implică atitudinea artistului față de un fapt trăit și mărturisit. Exuberanța indusă de imagine este un reflex al bucuriei și forței femeii de  a învinge obstacole, fiind o imersiune spre spațiul ei sufletesc, spre energiile benefice interioare, evocând intensitatea trăirii și infinitatea forțelor ei pozitive. Cîrstina de la Studina nu redă cu concretețe starea lucrurilor, el implică sub forma sugestiei, o amintire  de odinioară, o neliniște, explicată cu mijloacele picturii.  Portretul Anei este figura unei tinere idealizate, pictorul făcând conexiuni stilistice cu tipul de compoziție și de aplicare al culorii, așa cum îl regăsim și în compozițiile sale, unde expansiunea tonurilor, în alternante dispuneri de pete vii, contrastante, demonstrează capacitatea oricărei forme de a se revitaliza, indiferent dacă este apropiată de realitate sau dacă se dezice de aceasta.

Ana Amelia Dincă

Sorin Ilfoveanu: „Artei îi place să se ascundă”

Un proiect vizual abia șoptit, dar de mare forță plastică, în desene și pictură, în puritatea gândului de a atinge neantul și haosul materiei, prin reluarea sistematică, aparent a acelorași și totuși distincte intervenții plastice, ce mângâie suportul de lucru, prin linii unduioase, în trasee largi și gesturi sigure, susținând desenul sintetic, uneori eliptic, care se revitalizează în pictură și redevine un alt tip de eseu vizual, cu aceleași mijloace estetice, sub forma unei noi expresii ipotetice asupra raportului avut de artist cu restituirea entității sale infraliminale. Sorin Ilfoveanu are felul său de a se defini prin personajele părând automimetice și prin paradisul peisagistic regăsit în circumstanțele imaginarului său, a cărui specificitate este inițiată de contactul cu realitatea mediului său existențial. Liniile foarte puține și tușele ritmice, dar potolite, redau distinct ideile susținute de granițele unui stil deja conturat, ajuns la o concentrare asupra mesajului, prin simplificarea expresiei plastice. Astfel,  povestea neștiută din spatele imaginii se circumscrie clarității formelor, reprezentând de obicei un personaj purtând adesea ofrande sau fiind într-o acțiune de recuperare a binelui. Alteori, un cuplu, alături de care apar anumite simboluri, precum pâinea, florile, păsările și animale ale pământului sunt puse în evidență prin stilizări și valorații, printr-o cromatică distinctă de ocru, roșu, verde, maro și violet.  Mult îndrăgitele peisaje de la Rădești, mistificate prin paradisul specific marginilor de lume, apoi ontologia omului creștin, cu daruri aduse zilei, ocupând monumental câmpul vizual, evidențiază calitatea pensulației, a petei de culoare, fiind și o frumoasă amintire a maestrului său, Corneliu Baba, „care te învăța ce este pictura, nu cum să pictezi”. Estetica picturii catalane a constituit unul dintre izvoarele stilului său, prin configurația geometrică și a suprafețelor sintetice, prin tonalitățile distincte și prin suplețea formelor, coborând până spre subtile accente propriu-zis bizantine, de configurație a chipurilor efilate. Inclusiv particularitatea icoanelor pe sticlă este  cea care și-a lăsat amprenta asupra lucrărilor artistului, prin desenul simplu, sugestiv și scheletul grafic, la care se adaugă puterea expresivă a covoarelor țărănești, mai ales prin ornamentica vegetală, zoomorfă și antropomorfă, trecută într-un registru compozițional și de interpretare personal. Parcurgând principiile unei viziuni inconfundabile, aceste zone de influență nu au rămas în matca incipientă a documentării, Sorin Ilfoveanu devenind posesorul datelor unui spirit individual în ceea ce privește spectrul de definire al omului statornicit în puritate și solaritate, dar și în partea lui de ascundere. Prin intensitatea tonală contrastantă, însă calmă în expresie, ori prin accentele liniei continue și de forță, descriind câteodată curbe ample, semeni unor arcuri cuprinzând tainele întregii lumi, Sorin Ilfoveanu evocă figuri blajine, pline de bunătate și liniștite. Înfruntându-și senin destinul, oricare ar fi acela,  chipurile par protagonistele unei pribegii în care întâmplări neașteptate, se derulează asemeni vieții nemărturisite a unor asceți. Izolate conceptual de orizontul materialității, de filosofia palpabilului, având pe fizionomie amprenta unei fericiri taciturne, acestea sunt lipsite de patimile sufletești, dar nu sunt ocolite de tangența cu răul, lupta, suferința, nedreptatea, care întăresc virtuțile omului. Cu toate acestea, de la o lucrare la alta, ele renunță la autocompătimire, având o atitudine transfiguratoare în mesajul transmis, prin gestul susținut și evocator al artistului. Un univers mistic transpare aici, făcând legătura ideatică și îndepărtată în acest moment al creației, cu punctul de influență inițial, cel al picturii catalane și al icoanei pe sticlă.  

Ana Amelia Dincă    

Pictorul Mihai Cismaru( 1943- 2003)

-corespondențele artistului cu el însuși-

Pictor de excepție, încă de la debut, Mihai Cismaru este receptat ca fiind unul dintre cei mai buni elevi ai maestrului Corneliu Baba, finalizând studiile academice de specialitate ca șef de promoție, în anul 1970. Curtat de colecționarii români, acesta pare că se desfășoară într-un teritoriu vizual modernist, de sinteză a datelor imaginii receptate în plein-air sau în aranjamentele statice de atelier, însă codul de descifrare se află în antiteză cu marile explozii de viziune, opera sa putând fi citită în noțiunile acalmiei și simplității monumentale, aflându-se astfel în descendența prestigioasei estetici a picturii românești interbelice, pentru care a optat, în cele din urmă. Sumbru, potolit, moderat, continuator al rețetelor de școală, aflate sub aura convențiilor moderne, mai libere, de  realizare a compoziției, Mihai Cismaru captează sub aura picturii sale, dorința de absolut, stări emoționale revărsate asupra lumii văzute și o mare putere de înțelegere a materiei statice. Ceea ce îl distinge în contextul breslei sale, este capacitatea de a regândi universul imediat în constituentele unei  personale fizionomii cromatice a tabloului. Empatia stabilită între artist și motivul vizual, care aparent, se poate afla la îndemâna oricui, devine una dintre cele mai interesante povești de existență artistică a plasticianului. Expansiunea culorii, organicitatea ei într-o comunicare continuă cu subiectul ales, apoi cu artistul, care își cufundă trăirile în abisul terestru, în lumina și umbra caselor modeste și al vechilor noastre mănăstiri, devenite sub penelul său cetăți ideale, unde spiritul se eliberează sub cupola filosofiilor și credințelor lumi, vorbesc despre recompunerea concomitentă a spațiului și timpului. Mihai Cismaru, cel care, identificându-se  cu o lumea neînțeleasă și încărcată de labirinturi, își consumă nelimitat vocația de a trăi  în consonanță cu potențele culorii. Aceasta este aplicată în 3-4 scheme compoziționale, inspirate din realitate și cuprinzând esența unor imagini rustice, a unor cadre citadine, a unor obiecte și flori, a câtorva autoportrete, lăsând astfel compoziția să îți afișeze funcțiile picturale și principiile structurale, ceea ce culminează cu armonia exemplară,  punct focal al demersului său, lizibil în formele figurative generale și clare, recognoscibile,  pe al căror schelet, tușe aplicate dinamic, analizează farmecul deplin și ascuns al naturii. Un instrument muzical, un vas, o casă veche, o barcă, o margine de pădure, sunt pretextul pensulațiilor ritmice juxtapuse, aplicate uneori imperceptibil, alteori pregnant, artistul folosind pământuri și aristocrate nuanțe de griuri și tonuri stinse, dramatice, ce statornicesc în spiritul picturii noastre, nelimitatele expresivități căutate de un artist de talent, ce poate regândi, cu mijloace simple, cele mai cunoscute forme de apropiere de o entitate superioară, amintind prin aceasta, trecerea clipelor și perisabilitatea existenței. Căutând lumina și umbra, creând contraste de închis și deschis, uneori de clarobscur, Mihai Cismaru neutralizează subiectele prin distingerea unor planuri simple, delimitate sau pierdute  în conture diluate,  cu treceri rafinate, imperceptibile de la a o zonă la alta. Aceste efecte de estompare ale granițelor bruște între elemente, se alătură petelor de culoare învecinate liniilor, eclerajelor cărora le găsește corespondent în brunuri, gestului dezinvolt, cu trasee drepte, căruia îi alătură un traiect meandrat și tensional. Alteori, zonele sunt separate tranșant, printr-o urmă mai amplă de nuanță închisă, ce traversează echilibrul tabloului, restructurându-l din mai multe direcții, pe registre de suprafață plană și pe dispuneri de adâncime, dar păstrând neștirbită armonia plastică. Mihai Cismaru este un pictor ideal, în măsura în care și-a stabilit prin arta sa, corespondențele ideatice cu el însuși, izvorâte din energiile benefice ale naturii sau din cele captate de obiectele avute la îndemână și care l-au ajutat, la modul mistic, să traverseze derapantul teritoriu al contradicțiilor sale interioare.

Ana Amelia Dincă    

Zamfir Dumitrescu

Unul dintre cei mai raționali pictori ai celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea, din spațiul românesc, este profesorul de perspectivă, Zamfir Dumitrescu. Gândirea sa analitică, proiectată asupra elementelor simple ale universului uman, cuprinde nu numai rigoarea, ci și o evidentă doză de poezie, asimilată visării, singurătății și liniștii, relaționată cu dorința omului de a-și proiecta ființa dincolo de limitele fizice și de a realiza o nedisimulată contopire a spiritului obiectiv cu cel subiectiv, a imaginarului cu realitatea, a manierei de a practica desenul de esență academică cu dorința de a reprezenta, cu ajutorul efectelor valorice, stările omului contemplativ.  Opera sa cuprinde variații ale temelor consacrate ale bidimensionalului, cu nenumărate  variante combinatorii ale speciilor picturii, lizibile la nivelul detaliului și structurării imaginii de ansamblu. Multiplicarea spațiului compozițional, prin simbioza dintre interior și exterior, prin microcosmosul unei încăperi, sugerat prin geometria formelor, recunoscute de ochiul nostru ca aparținând unui ambient intimist, lasă la vedere naturi statice, proiectate pe fundalul unor peisaje, regândind la nivel simbolic, comuniunea omului cu natura din care acesta face parte. Uneori recuzita obiectuală este preluată din contextul  mediului interior, fiind amplasată în ambientul natural, un scaun, un fotoliu sau o canapea, marcând locul de meditație al artistului, care ne spune că pământul cu apele și vegetația lui, face parte din sine și că elemente, aparent oponente, pot oricând să se armonizeze prin legile nescrise ale naturii.  Planurile orizontale succesive, registrele verticale etajate, sunt rezultatul unor exerciții de optică și calcule matematice ale unui pictor pentru care organizarea plastică a compoziției are întotdeauna subtilități de interpretare și corespondențe dintre cele mai incitante aparținând istoriei culturii. Prin utilizarea metodelor științifice de sugerare a spațiului perspectiv, consacrate de tratele de pictură și de perspectivă ale secolelor precedente, Zamfir Dumitrescu impune provocatoare scenografii suprafeței lucrării, susținute de „cadența geometrică”, recurentă pe parcursul perioadelor de creație. Structurile plastice clare și riguroase nu sunt prezente numai în tablourile în care natura statică și peisajul interferează. În abordarea interioarelor, și acestea de o varietate surpinzătoare, modul de așezare în pagină a componentelor  este conținătorul aceleiași logici în care simetria și numărul de aur, alături de alte procedee secrete de încadrare și vizualizare, au inepuizabile implicații structurale.  Metoda de calcul a imaginii perspective a lui Brunelleschi și perspectiva albertiană, care lămurește raportul dintre privitor și câmpul vizual, farmecul compoziției baroce poliaxiale, încărcată de patetism și teatralitate, lasă un loc special detaliului, amintind monumentalitatea lucrurilor simple, prin filtrul cărora pictura lui Zamfir Dumitrescu contextualizează experienței personale, secolele premergătoare existenței sale artistice.  Prezența personajului feminin, dar și a altor personaje mitologice și sacre, în compoziții asociate cu întâmplări imaginative, biblice sau preluate din viața reală a artistului, nu înlătură atenția asupra nudului feminin, care, doar în mod excepțional, face obiectul unor compoziții dedicate exclusiv temei. Iluzionismul raccourci-ului, rigoarea desenului proporționat pe osatură și pe componenta miologică, plasează abordările de acest fel, în obișnuita opțiune a artistului pentru tridimensional, formele rotunde și senzuale, fiind trecute prin filtrul mai multor idealuri de reprezentare. Frumusețea feminină o regăsim, nu numai în compozițiile complexe ideatic și structural, ci în însăși categoria portretului de copile și tinere femei, conținătoare a unor restituții ale istoriei artei, pe ale cărei date științifice, Zamfir Dumitrescu proiectează, în mod original, caracterele psihologice și anatomice ale modelului, păstrând neschimbat raționamentul perspectiv, arhitectonica imaginii și specificitatea compozițională, care ordonează și subsumează aceleași note ale teatralului, misterului și alegoriei. Prin multiplicarea modulară, care enunță ritmuri regulatoare ale componentelor compoziționale, prin implicarea armonioasă a liniilor de forță spre punctul de fugă și spre centre de interes, prin numărul de aur prezent „de facto” și prin alte asemenea atribute ale perfecțiunii imaginii pictate, Zamfir Dumitrescu face un exercițiu asupra frumosului obținut prin rațiune.

Ana Amelia Dincă

      

Alexandrina Stroe, „Chipuri în Grădina Maicii Domnului”, expoziție de artă iconografică, la U Art Gallery

Alexandrina Stroe are o istorie personală în ceea ce privește evoluția de la pictura realistă la cea abstractă, apoi la icoana bizantină, realizată după canoane, fără derogări de la „Erminia” lui Dionisie din Furna, ci doar prin amprentarea imaginii sacre cu mici decorațiuni vegetale, care, prin caracterul lor decorativ, să înfrumusețeze  suportul pictat. Trecerea de la pictura laică la cea religioasă s-a produs în mod subconștient, artista evocând în spațiul bidimensional Ochiul lui Dumnezeu, care a făcut și obiectul ilustrației de carte. Trecerea la abordarea sacră s-a produs aproape imperceptibil, dar având o cauză cu implicații genealogice, ceea ce a determinat-o pe plasticiană să conștientizeze forța mesajelor divine. De la trăirile subconștiente și nevăzute, Alexandrina Stroe a ajuns în punctul de a evoca lumi văzute cu ochii minții și percepute cu simțurile credinței sale în puterea tămăduitoare a icoanelor. Un ușor volum sugerat, amintind de Renașterea Paleologă, descifrăm în reprezentările personajelor dispuse în plină pagină, unde artista urmează „stricto senso” datele iconografiei, permițându-și însă, anumite derogări decorative, sensibil reperate în compozițiile cu evangheliști, amintind de medalioanele cu sfinți de pe arcadele bisericilor brâncovenești. În aceeași ținută estetică a decorativului,  unele chipuri ale lui Iisus și ale Fecioarei Maria sunt înconjurate de chenare asemănătoare vinietelor de manuscris, lucrate aproape sisific.  Blicurile, dând efecte estetice și păstrând specificitatea picturii bizantine, expresivizează la maximum câmpul imagistic, cu ajutorul armoniilor tonale bine temperate, obținute din minuția execuției, din desen și pete ample de culoare, din experiență și talent. Din punct de vedere tehnic, expunerea proiectului „Chipuri în Grădina Maicii Domnului”, se desfășoară pe trei coordonate: icoana pe lemn, pe pânză și mozaic. Toate aceste imagini implicând fațete ale divinității și energiilor pozitive, sunt sfinți intercesori și protectori ai vieții noastre spirituale, efigii reprezentându-l pe Iisus și anumite scene din viața sa, pe Fecioara Maria, îngeri, personaje biblice și reprezentări teologice, selectate de artistă în funcție de propria apartenență la anumite trăiri transcendentale. Spectaculoase sunt imaginile evocând-o pe „Maica Domnului - Rugul aprins” și „Iisus la slavă”, „Inălțarea Domnului” și „Izvorul tămăduirii”, unde, în abordări mai complexe, Alexandrina Stroe, reperează datele unei picturi canonice, realizată la mare artă. Pe lângă pleiada de sfinți protectori (Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Prorooc Ioan Botezătorul, Sfântul Sava, Sfântul Mucenic Gheorghe, Sfântul Mucenic Dimitrie, Ilie, Andrei, Sfânta Muceniță Hristina, Alexandru, Vasile cel Mare, Nectarie, Spiridon, Mina, Iustina și Ciprian), sunt de remarcat și dipticurile, admirabil executate: „Buna Vestire”, „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”,  au caracteristicile unui desen exact și riguros, susținut de culoarea cerută de normele stilului, pe un fond bizantin, tratat cu foiță de aur, ocru sau albastru. În ceea ce privește mozaicul, Alexandrina Stroe a fost fascinată de  frumusețea celor mai vechi compoziții păstrate din Mesopotamia și Egiptul Antic, de cele din Bizanț și Islam, care în amalgamul de piese colorate, scoici și fildeșuri, decorând pavimente și suprafețe murale, artista a descoperit fascinanta iluzie a frumosului. Redarea unor simboluri zooomorfe și fitomorfe, a unor figuri religioase, impunând armonia integrală a suprafeței, susținută de culori delicate, nuanțe extrem de fine, ce neutralizează subiectul așezat central, ne arată o artistă preocupată de variate încercări tehnice, punând în evidență căutările permanente de descoperire a noului. Mielul Mistic, vița de vie, peștele, păunul, Sfântul Duh, Sfântul Arhanghel Gavril, Sfânta împărăteasă Elena, sunt conturate în notele unor adevărate bijuterii, prin structurarea suprafeței cu ajutorul unor tesserae tăiate foarte mărunt și care reușesc prin frumusețea lor, să strălucească asemenea unor nestemate. Si în acest caz, forma figurativă este cea care dă măsura sensibilității și răbdării artistei de a căuta armonii depline și de a conferi un pronunțat caracter pictural lucrărilor sale, plăcute ochiului și sufletului.

Ana Amelia Dincă

 Radu Ionel, expoziție de pictură, la Galeriile U.A.P. Brăila

-artistul expune alături de ceramistul Silviu Ioan Soare-

În expresia abstractă a pictorului Radu Ionel descoperim trăirea directă a unui artist marcat de mai multe perioade de creație, diseminate de pendularea viziunii sale între figurativ și nonfigurativ. Seria de compoziții expuse acum, evocă un moment de neliniște, pe care îl descoperim în tensiunile materiei picturale, așezate în note tonale dramatice, din adâncul cărora licărește lumina, speranța și puterea de reinventare și adaptare a ființei la contorsiunile parcursului ei. Aici nu există calcule geometrice, ci profunzimi aflate în pragul unei filosofări asupra timpului, debutând cu pensulații ce modulează plasticitatea câmpului vizual,  permițând gândirii sale artistice, o mare libertate de osmozare a spațiului pânzei, unde explozia de nuanțe, creează unitatea necesară unei armonioase plasticități. Aceasta se alătură nenumăratelor implozii cromatice, mocnind în spiritul neliniștit al artistului sub forma unor răsărituri și apusuri, a unor stări apoteotice, acalmii și furtuni, aflate sub semnul elementelor primordiale. Mecanica maselor cromatice, modificabile permanent, conține ordinea intrinsecă a unei naturi imaginate, asemănătoare unei erupții subterane. Varietățile de abordare structurală a spațiului bidimensional, merg de la forme neidentificate, așezate  transversal și longitudinal în trasee și pete ample, urmând datele unei dinamici doar aparent accidentale, tratarea picturală fiind asociată  mental cu motivul peisagistic, izvorât din teluric și transcendent. Inclusiv intensitatea dinamicii este concepută dual, de la liniște deplină, la stări apocaliptice, artistul creând jocuri atmosferice, trăiri, emoții, sentimente, într-o abordare armonioasă, cu scânteieri de galben/ocru, albastru și roșu, remodelând frământarea culorii, care trasează lumi interioare, sub forma unor sugestii exterioare.

Ana Amelia Dincă