Sorin Ilfoveanu: „Artei îi place să se ascundă”

Un proiect vizual abia șoptit, dar de mare forță plastică, în desene și pictură, în puritatea gândului de a atinge neantul și haosul materiei, prin reluarea sistematică, aparent a acelorași și totuși distincte intervenții plastice, ce mângâie suportul de lucru, prin linii unduioase, în trasee largi și gesturi sigure, susținând desenul sintetic, uneori eliptic, care se revitalizează în pictură și redevine un alt tip de eseu vizual, cu aceleași mijloace estetice, sub forma unei noi expresii ipotetice asupra raportului avut de artist cu restituirea entității sale infraliminale. Sorin Ilfoveanu are felul său de a se defini prin personajele părând automimetice și prin paradisul peisagistic regăsit în circumstanțele imaginarului său, a cărui specificitate este inițiată de contactul cu realitatea mediului său existențial. Liniile foarte puține și tușele ritmice, dar potolite, redau distinct ideile susținute de granițele unui stil deja conturat, ajuns la o concentrare asupra mesajului, prin simplificarea expresiei plastice. Astfel,  povestea neștiută din spatele imaginii se circumscrie clarității formelor, reprezentând de obicei un personaj purtând adesea ofrande sau fiind într-o acțiune de recuperare a binelui. Alteori, un cuplu, alături de care apar anumite simboluri, precum pâinea, florile, păsările și animale ale pământului sunt puse în evidență prin stilizări și valorații, printr-o cromatică distinctă de ocru, roșu, verde, maro și violet.  Mult îndrăgitele peisaje de la Rădești, mistificate prin paradisul specific marginilor de lume, apoi ontologia omului creștin, cu daruri aduse zilei, ocupând monumental câmpul vizual, evidențiază calitatea pensulației, a petei de culoare, fiind și o frumoasă amintire a maestrului său, Corneliu Baba, „care te învăța ce este pictura, nu cum să pictezi”. Estetica picturii catalane a constituit unul dintre izvoarele stilului său, prin configurația geometrică și a suprafețelor sintetice, prin tonalitățile distincte și prin suplețea formelor, coborând până spre subtile accente propriu-zis bizantine, de configurație a chipurilor efilate. Inclusiv particularitatea icoanelor pe sticlă este  cea care și-a lăsat amprenta asupra lucrărilor artistului, prin desenul simplu, sugestiv și scheletul grafic, la care se adaugă puterea expresivă a covoarelor țărănești, mai ales prin ornamentica vegetală, zoomorfă și antropomorfă, trecută într-un registru compozițional și de interpretare personal. Parcurgând principiile unei viziuni inconfundabile, aceste zone de influență nu au rămas în matca incipientă a documentării, Sorin Ilfoveanu devenind posesorul datelor unui spirit individual în ceea ce privește spectrul de definire al omului statornicit în puritate și solaritate, dar și în partea lui de ascundere. Prin intensitatea tonală contrastantă, însă calmă în expresie, ori prin accentele liniei continue și de forță, descriind câteodată curbe ample, semeni unor arcuri cuprinzând tainele întregii lumi, Sorin Ilfoveanu evocă figuri blajine, pline de bunătate și liniștite. Înfruntându-și senin destinul, oricare ar fi acela,  chipurile par protagonistele unei pribegii în care întâmplări neașteptate, se derulează asemeni vieții nemărturisite a unor asceți. Izolate conceptual de orizontul materialității, de filosofia palpabilului, având pe fizionomie amprenta unei fericiri taciturne, acestea sunt lipsite de patimile sufletești, dar nu sunt ocolite de tangența cu răul, lupta, suferința, nedreptatea, care întăresc virtuțile omului. Cu toate acestea, de la o lucrare la alta, ele renunță la autocompătimire, având o atitudine transfiguratoare în mesajul transmis, prin gestul susținut și evocator al artistului. Un univers mistic transpare aici, făcând legătura ideatică și îndepărtată în acest moment al creației, cu punctul de influență inițial, cel al picturii catalane și al icoanei pe sticlă.  

Ana Amelia Dincă