Ana nepovestită

Lucrarea în care Cîrstina de la Studina vorbește despre dreptul femeii la iubire și fericire, evocând delicatețe și senzualitate acesteia, este o compoziție pictată în spiritul expresionismului, care definește stilul său liber. Cochetă și delicată, Ana este un personaj pitoresc, plin de viață, care încearcă să își înțeleagă destinul, să se descopere pe sine, așteptând să fie acceptată, admirată, iubită. Figura ei se desfășoară pe întreaga suprafață a pânzei de mici dimensiuni, în cuprinsul căreia descoperim capul sferic, desenat în note figurative generale,  cu buzele de un roșu exotic,  sugerate de o pată intensă de culoare, vorbind despre dorințele ei ascunse. Abia perceptibil, în stânga tabloului, chipul unui bărbat indică disonanțele apărute în cuplu, nefericirea și înfrângerile existențiale, care se revarsă asupra trăirilor Anei. În conturul chipului feminin primează forța expresivă a culorii, dinamica dispunerii tonurilor, susținând perechea de complementare roșu/verde, care vorbește despre oponența masculin/ feminin. Detaliile faciale accentuate cu negru, ochii închiși în dialog cu contradicțiile interioare, pot fi asociate cu modul de dispunere al petelor de culoare, tensionate și reținute totodată, implicând stări de dezamăgire și frustrare, gânduri nevăzute, ascunse în adânc, conturând portretul ireal de frumos și magic al Anei. O compoziție armonioasă, cu încărcătură emoțională și o cromatică aplicată abstract, implică atitudinea artistului față de un fapt trăit și mărturisit. Exuberanța indusă de imagine este un reflex al bucuriei și forței femeii de  a învinge obstacole, fiind o imersiune spre spațiul ei sufletesc, spre energiile benefice interioare, evocând intensitatea trăirii și infinitatea forțelor ei pozitive. Cîrstina de la Studina nu redă cu concretețe starea lucrurilor, el implică sub forma sugestiei, o amintire  de odinioară, o neliniște, explicată cu mijloacele picturii.  Portretul Anei este figura unei tinere idealizate, pictorul făcând conexiuni stilistice cu tipul de compoziție și de aplicare al culorii, așa cum îl regăsim și în compozițiile sale, unde expansiunea tonurilor, în alternante dispuneri de pete vii, contrastante, demonstrează capacitatea oricărei forme de a se revitaliza, indiferent dacă este apropiată de realitate sau dacă se dezice de aceasta.

Ana Amelia Dincă