Pictorul Mihai Cismaru( 1943- 2003)

-corespondențele artistului cu el însuși-

Pictor de excepție, încă de la debut, Mihai Cismaru este receptat ca fiind unul dintre cei mai buni elevi ai maestrului Corneliu Baba, finalizând studiile academice de specialitate ca șef de promoție, în anul 1970. Curtat de colecționarii români, acesta pare că se desfășoară într-un teritoriu vizual modernist, de sinteză a datelor imaginii receptate în plein-air sau în aranjamentele statice de atelier, însă codul de descifrare se află în antiteză cu marile explozii de viziune, opera sa putând fi citită în noțiunile acalmiei și simplității monumentale, aflându-se astfel în descendența prestigioasei estetici a picturii românești interbelice, pentru care a optat, în cele din urmă. Sumbru, potolit, moderat, continuator al rețetelor de școală, aflate sub aura convențiilor moderne, mai libere, de  realizare a compoziției, Mihai Cismaru captează sub aura picturii sale, dorința de absolut, stări emoționale revărsate asupra lumii văzute și o mare putere de înțelegere a materiei statice. Ceea ce îl distinge în contextul breslei sale, este capacitatea de a regândi universul imediat în constituentele unei  personale fizionomii cromatice a tabloului. Empatia stabilită între artist și motivul vizual, care aparent, se poate afla la îndemâna oricui, devine una dintre cele mai interesante povești de existență artistică a plasticianului. Expansiunea culorii, organicitatea ei într-o comunicare continuă cu subiectul ales, apoi cu artistul, care își cufundă trăirile în abisul terestru, în lumina și umbra caselor modeste și al vechilor noastre mănăstiri, devenite sub penelul său cetăți ideale, unde spiritul se eliberează sub cupola filosofiilor și credințelor lumi, vorbesc despre recompunerea concomitentă a spațiului și timpului. Mihai Cismaru, cel care, identificându-se  cu o lumea neînțeleasă și încărcată de labirinturi, își consumă nelimitat vocația de a trăi  în consonanță cu potențele culorii. Aceasta este aplicată în 3-4 scheme compoziționale, inspirate din realitate și cuprinzând esența unor imagini rustice, a unor cadre citadine, a unor obiecte și flori, a câtorva autoportrete, lăsând astfel compoziția să îți afișeze funcțiile picturale și principiile structurale, ceea ce culminează cu armonia exemplară,  punct focal al demersului său, lizibil în formele figurative generale și clare, recognoscibile,  pe al căror schelet, tușe aplicate dinamic, analizează farmecul deplin și ascuns al naturii. Un instrument muzical, un vas, o casă veche, o barcă, o margine de pădure, sunt pretextul pensulațiilor ritmice juxtapuse, aplicate uneori imperceptibil, alteori pregnant, artistul folosind pământuri și aristocrate nuanțe de griuri și tonuri stinse, dramatice, ce statornicesc în spiritul picturii noastre, nelimitatele expresivități căutate de un artist de talent, ce poate regândi, cu mijloace simple, cele mai cunoscute forme de apropiere de o entitate superioară, amintind prin aceasta, trecerea clipelor și perisabilitatea existenței. Căutând lumina și umbra, creând contraste de închis și deschis, uneori de clarobscur, Mihai Cismaru neutralizează subiectele prin distingerea unor planuri simple, delimitate sau pierdute  în conture diluate,  cu treceri rafinate, imperceptibile de la a o zonă la alta. Aceste efecte de estompare ale granițelor bruște între elemente, se alătură petelor de culoare învecinate liniilor, eclerajelor cărora le găsește corespondent în brunuri, gestului dezinvolt, cu trasee drepte, căruia îi alătură un traiect meandrat și tensional. Alteori, zonele sunt separate tranșant, printr-o urmă mai amplă de nuanță închisă, ce traversează echilibrul tabloului, restructurându-l din mai multe direcții, pe registre de suprafață plană și pe dispuneri de adâncime, dar păstrând neștirbită armonia plastică. Mihai Cismaru este un pictor ideal, în măsura în care și-a stabilit prin arta sa, corespondențele ideatice cu el însuși, izvorâte din energiile benefice ale naturii sau din cele captate de obiectele avute la îndemână și care l-au ajutat, la modul mistic, să traverseze derapantul teritoriu al contradicțiilor sale interioare.

Ana Amelia Dincă