Pictorul George Cătălin Petre 

-expoziție personală, Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea din Slobozia-

Descompunerea formei vizuale prin interpretări ale realului în limitele figurativului, apare la George Cătălin Petre încă de la debutul său expozițional, stilizările formelor pornind de la o temă clară și un concept bine definit, pentru care găsește soluții de exprimare moderne, ancorate situațiilor pe care le cunoaște prin experiențe directe. De-a lungul anilor, acesta a abordat mituri, contemporaneitatea imediată, socialul, structuri microscopice și vegetale, dar și detalii din subiecte apărute recurent în creația de până acum, toate având în centru omul și umanismul, ca punct generator de expresivități inedite.  Instalația și obiectul apar în mod excepțional în creația sa, pictura de șevalet rămânând cea care îi domină preocupările, dezvoltate pe linia unor formulări plastice dominate de picturalitate, unde armonia și echilibrul, simetria, dar și asimetria, culorile exuberante, dar și reducția exploziei calorice, i-au permis artistului alternanțe ce au evidențiat opinia sa implicită asupra existenței. George Cătălin Petre a apărut pe simeze ca un pictor de forță, încă de la început compozițiile aveau o expresie de plasticitate debordantă, dimensiunile mari ale acestora anunțând dorința pictorului de a se exprima direct, de a stăpâni spațiul plastic, uneori atacând gestual suprafața bidimensională și căutând să speculeze pata și tușa de culoare în contextul unor forme recognoscibile, pe care le-a personalizat stilistic, le-a condus spre strălucire și deplină unitate. Forma umană s-a detașat ca subiect și ca sugestie pentru aproape toate compozițiile, care aveau mesajul legat de condiția sau aspirația ființei spre absolut. Fantezia ori tratarea sumară, relevându-se la granița dintre analitic și sintetic, au caracterizat paradigmele mitice de la finalizarea studiilor de specialitate, care continuă să fie prezente în lucrările recente și în care iluzia dominând realitatea, invizibilul supunând vizibilul,  subconștientul potențând conștientul, impun o altfel de reflexivitate a artistului asupra umanului, în general. Cercetând increatul și ineditul cu mijloacele fizice ale picturii, George Cătălin Petre descoperă și magicul, lăsând pentru moment în urmă miticul care l-a consacrat. Realitatea imediată a fost anulată, sublimarea lumii interioare și a visului, relevându-se pe suprafața tabloului sub forma poeticului, atât prin abordarea plastică, cât și prin cea conceptuală, prezentându-ne imagini contemplative asupra destinului uman și asupra eternului feminin. O parte din seria de tablouri create în ultimul timp sunt femei  bust, în atitudini variate, artistul lăsându-ne să observăm pendularea sa între zonele abstract-expresioniste, definite de tușe ritmice și spații plate de culoare, într- o abordare modernă alăturată uneia avangardiste, formulând armonii și semnificații, dezvoltate plastic sub aura lirismului. Acestea au fost reunite sub titlul de „Transfigurare”, în care George Cătălin Petre implică labirintul subconștient și senzitivul, apariția unei realități iluzorii, dobândită din traiectoriile transcendenței, în care desprinderea de sine, chiar îndumnezeirea și purificarea, sunt cauzele acestei noi experiențe a spiritului, ducând la autocunoaștere deplină a ființei. Senzualitatea și erosul sunt și acestea afirmate pregnant prin comentariile vizuale care incubă pasiunea, visul, confesiunea, iubirea. Toate aceste elemente  provin din vechile sale „Umbre”, reprezentări ale omului, imagini ale lumii trecătoare și schimbătoare, iluzii ale clipei și efemerului, tăcerii și întunericului. Artistul pornește aici de la alegoria lui Platon referitoare la „mitul peșterii” evidențiind, prin mijloacele sale stilistice, realitatea aparentă sub care se ascunde ignoranța omului limitat, valorile derutante, caracterizând contemporaneitatea, aparențele care nu corespund credințelor noastre, în ultimă instanță, realității. Ordonate pe trasee verticale, siluetele ascendente, orientate spre centrul compozițional, realizează un echilibru, rezultat nu numai din dispunerea lor simetrică, ci și din modalitatea de susținere cromatică prin pensulații de o maximă picturalitate. Conținutul filosofic al lucrărilor lui George Cătălin Petre continuă cu ideea de multiplicare a eului în „Omul pasăre”, una dintre cele mai interesante abordări conceptuale ale artistului, evocând  alegoria libertății și tinereții nestăvilite, sufletul neîngrădit, care căută binele și adevărul. În acest caz, conținutul vizual se barocizează, imaginea devenind o zonă de câmp vizual impregnat de dramatism, implicarea calorică denotând o tensiunea ivită din culorile ținute sub controlul rafinamentului delicat. Accesul omului la lumea sensibilă și la dimensiunea visului din seriile de lucrări amintite se transformă în cadre imagistice relaționate cu cosmosul imediat al timpului nostru, unde George Cătălin Petre scoate în evidență caracterul dramatic al omului, idee menținută și de asimetriile structurale, de înscrierea subiectului în spațiul tridimensional și de încadrarea într-o structură piramidală. Omul pasăre continuă firul ideatic al „Condiției umane”, o reiterare a observației directe a artistului asupra unor situații actuale ale existenței din societățile care încă nu și-au stabilizat valorile. Pictura lui George Cătălin Petre  ne vorbește despre confruntare spiritului uman cu lumea dură, cu nonvalorile, dar și despre dorința lui de a se regăsi în aparența existențială și în stările iluzorii.

Ana Amelia Dincă

Pictorul Valentin Tănase

Universul suprarealist în care ne introduce pictura lui Valentin Tănase izvorăște din imagini recognoscibile, pe care le asociază, explorând spațiul memoriei și irepetabilitatea clipei, descoperite în seducția mării și în  spectacolul fascinant al valurilor, legănându-se surdinizat. Atemporalitatea peisajelor și compozițiilor sale evocând vârstele omului, începând de la naștere și ajungând la deplina înțelepciune, nu este o simplă problemă de sugestie, ci este rezultatul unor acumulări existențiale din zona lecturii, a artei ori a trăirilor sale directe. Pentru Valentin Tănase pictura este spațiul călătoriei către sine, drumul spre  autocunoaștere și spre iluminarea interioară. Lumea mundană și cea spirituală conlucrează pentru sufletul său, care și-a statornicit căutările în spațiul iubirii și al timpului, al istoriei și al evadării din nebuloasele contemporaneității. Permanenta tendință de a accede spre absolut se desfășoară prin aplecarea asupra unor teme precum geneza, călătoria, iubirea, timpul, muzica, așezate stilistic în doctrina academică a scolii europene de pictură și cuprinzând datele desenului clasic, al structurilor compoziționale baroce, al efectelor de trompe - l - oeil și al raccourci-urilor spectaculoase, fără a ignora o zonă personală de oniric,  în ceea ce privește implicarea elementelor selectate și combinate de artist. Nudul, clepsidra, ceasul, caii, marea, păsările, labirintul, turnul și cupola, obiectul antic, tot felul de simboluri ce ne-ar duce cu gândul la spații esoterice, la sugestii din cultura scrisă și vizuală a lumii, evocă deplina intensitate afectivă a artistului în raport cu timpul personal, dar și cu timpul cosmic.  O pictură aristocratică, prin reperele  statornicite în principii solide de școală, prin soluțiile compoziționale erudite, ce apar firești în evoluția sa, Valentin Tănase propune în fiecare tablou subtilități ideatice și ipoteze, despre modul cum omul ar trebui să viseze și să își caute utopica fericire.  Bărbatul, femeia și copilul sunt redați în imaginare compoziții sferice, ca un reflex al continuității și unității lumii,  sugerând perfecțiunea și ordinea lucrurilor. Siluetele feminine elegante, tinerele grațioase cântând la vioară sau la pian, ajung să se identifice, în cele din urmă, cu sunetul mării sau cu momentele ei de liniște nedisimulată, aceste personaje asemănătoare muzelor, devenind liantul osmotic dintre apă și pământ și cuprinzând teluricul, eterul și lichidul vital al existenței, cu forțele lor invizibile.  În discursul lui Valentin Tănase, femeia poate fi o insulă, un izvor, apoi o corabie, ea măsoară clipele și este templul, începutul și sfârșitul, eternitatea și efemerul,  fiind evocată întotdeauna drept un ideal de frumusețe armonică,  având atributele romantismului, sensibilității și senzualității, și fiind receptată de artist într-o aură pozitivă și în sensul realismului fotografic din punct de vedere al reperelor stilului. Sculpturalitatea formelor ei anatomice, monumentalitatea, delicatele expresii ale rotunjimilor trupului, ne amintesc de Valentin Tănase sculptorul, de capacitatea acestuia de a se exprima în pictură cu datele iluzorii ale tridimensionalului. Muzica nu poate fi separată de frumos și nici de frumusețe, ea este asemenea unei femei care te învăluie cu farmecul ei devastator. Tocmai de aceea, sonoritățile picturale ale lui Valentin Tănase sunt  sinonime nu numai cu realitatea și naturalul, ci și cu osmoza care înglobează transformările materiei, din această panoplie nelipsind nici raportul cu divinitatea. În contextul corelării sunetului cu marea, apare și ideea contemplării, a melancoliei, a nostalgiei și visării, stări descrise în peisajele marine, unde corăbii alunecă ori par încremenite peste valurile inducând tensiuni prin pensulația ce urmează curbele meandrate ale mișcării apei, sugerând astfel ritmurile vieții. Uneori motivul cabalin îl înlocuiește pe cel acvatic, acest substitut devenind un reflex al subconștientului și al dorințelor nestăvilite de cunoaștere ale omului.  Mulțimea gândurilor, traseele labirintice, învăluind mintea  acestuia, cu potențe de cuprindere a misterelor universului, sunt descoperite în compoziții suprarealiste, în care Valentin Tănase păstrează aproape de sine necunoscutele și întrebările ființei. Legătura artistului cu clasicitatea din diferitele ei timpuri este vizibilă în aplicarea unor principii compoziționale, ținute sub control cu măiestrie. Austeritatea desenului este anvelopată în note romantice și într- un discurs plastic impregnat de adnotări filosofice, viziunea devenind monumentală prin însuși umanismul operei sale, evocând respectul pentru valorile spirituale ale trecutului. Ne atrag atenția multe elemente structurale din lucrările artistului, însă construcția piramidală renascentistă și proiecțiile perspectivale, amintind plafoanele baroce cu spectacolul lor dinamic, vorbesc despre virtuozitatea tehnică la care a ajuns pictorul Valentin Tănase.

Ana Amelia Dincă

Expoziție Mihai Marcu - „Vestale și Jertfe”- omagiu eroilor neamului

- Galeria „Cuhnie”, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului-

„Vestale și Jertfe” este un ansamblu sculptural de apogeu al maestrului Mihai Marcu. Acesta înglobează preocupările tematice prezente în opera sa de până acum: religia, istoria și mitologia, însă ceea ce aduce la un numitor comun conceptul expoziției este puterea de sacrificiu și spiritualizarea personajelor, asociate cu devotamentul soldaților români în Primul Război Mondial. În civilizația romană, vestalele erau zeițe care întrețineau focul sacru în templul zeiței Vesta,fiind ele însele porți către lumile zeilor și având statut sacru. În număr de șapte (cifră magică și simbol biblic), acestea au fost așezate în centrul Cuhniei, ca într-o groapă comună, rememorând mormintele tinerilor căzuți pe front. De jur împrejur, în structuri axiale, preotese filiforme, asemenea unor bocitoare care –și plâng apropiații, veghează și fac dramatică scena morții, explicită și evocatoare. Ideea proiectului a fost esențializată stilistic, polisarea perfectă a marmurei, alternând cu estetica nefinisării, amintind de corpurile mutilate ale luptătorilor, concretizează în material definitiv, o amintire din copilăria artistului, care locuia lângă cimitirul satului și vedea ritualul legat de tradiția înmormântării și obiceiurile de perpetuare a memoriei celor dispăruți, amintiri rămase în subconștientul său și retrăite de această dată în contextul Centenarului Marii Uniri, prin materializarea în marmură a unui sentiment al dramaticului, ce aparține însăși ființei trecătoare a artistului. O abordare gravă și o corelare deplină a ideii cu spațiul expozițional. Dacă „Vestale și Jertfe” se raportează la modul simbolic la trecutul istoric, portretele bust ale Reginei Maria și Regelui Ferdinand sunt evocate în atitudine impozantă, purtând pe cap coroana și amintind astfel momentele oficiale, de exercițiu deplin al regalității lor. Expoziția cuprinde și sculpturi în piatră, marmură, bronz, lemn, din diferite perioade de creație ale maestrului, în care capacitatea sa de a lucra cu ușurință în materiale diverse, de a stăpâni forma și de a conduce ideea  la esență, ne demonstrează performanțele care îl definesc ca sculptor. Nu lipsește nici proiectul de monument public, statuia ecvestă fiind tema favorită, în care îl regăsim pe Mihai Marcu în ipostaza sa de unul dintre cei mai buni plasticieni  în zona sculpturii de evocare a unor personalități istorice.

Ana Amelia Dincă

Alex Ivanov, un fel de alchimist

Legătura lui Alex Ivanov cu natura imanentă a omului religios și a celui înstrăinat de Dumnezeu se desfășoară  pe parcursul evoluției sale artistice, în funcție de experiențele existențiale lămurite și nelămurite, împărtășite nouă prin interogări vizuale, semne și simboluri, în care pare un alchimist al destinului uman, supus multiplelor necunoscute. Închegarea formei umane este de o coerență vizuală exemplară, aceasta fiind rezultatul științei de a da vigoare elementelor de limbaj plastic abordate analitic, aplicate a plat, dar și prin iluzia volumetriei. Reprezentările în care penița conturează formele sunt mai apropiate exprimării detaliului, redării unor filigranări de rafinată execuție, comparativ cu lucrările unde picturalitatea laviului obținută din pata diluată a tușului, așezată a la prima, mai gestual, dar atent, lasă amprente de modulare a negrului, griului, și uneori, a policromiei. Alex Ivanov desenează o serie de închipuiri vecine cu alegoria, formulând astfel metafore vizuale, având sensuri subtile, în vizorul său aflându-se și drama și parodia, cu aceeași intensitate de implicare a sugestiei și a maximei expresii în forma generală a lucrării. Artistul pornește de la un subiect pe care îl dezvoltă în mai multe compoziții, în cicluri ideatice, în variante  finalizate prin  contextualizări filosofice ale omului, în funcție de conținutul textelor pe care le ilustrează ori depinzând de neliniștile subconștientului său, care îi cere să își concretizeze concluziile asupra vieții noastre, materializată în drame, bucurii mărunte și experiențe culturale, toate acestea conturând personajul modest, discret și fabulos, care este Alex Ivanov. Tehnicile utilizate de artist sunt diverse. Laviul cu diferențieri valorice, cu pete de griuri luminoase, se alătură  închisurilor, imprimând un maximum efect de plasticitate lucrărilor, culorile acrilice așezate în nuanțe puține, dar în imagini încărcate de frumusețe, desenul în peniță cu ajutorul căruia analizează amănuntul, gravura în aquaforte și gravura monotip, în această varietate a modalităților de lucru, integrându-se și uleiul pe carton și pânză, dar și metodele mixte de atacare a suprafeței. Sinteză conceptuală a graficii, sculptura în bronz patinat, avându-l în centru pe omul biblic, prin intermediul căruia comentează dilemele contemporaneități,  îl apropie pe Alex Ivanov de o mărturisire directă asupra fațetelor destinului, aflat în umbră și nelâsându-se deslușit de ochiul scrutător al artistului. În tridimensional, acesta nu mai este interesat de clișeele unei redări stricte, ci de starea de spirit, de impresia asupra adevărurilor existenței. Sentimentul inutilității omului, aruncat într-o societate fără repere, prezența eului liric captiv în subiectivitatea lumii, sunt caracteristici ale sculpturilor sale, care preiau temele esențiale ale graficii, cum ar fi căutarea fericii („Fumătorul de opiu”) și neajunsurile insului de astăzi („Omul cu pâinea”), suprapuse condiției artistului. Personajele privesc în sus, fiind în căutarea unei realității spirituale salvatoare, modelajul remarcându-se prin tectonica suprafeței, cu ușoare reliefuri și adâncituri.  Zbuciumul din bronzuri se oglindește în grafica, unde există întotdeauna o tensionare a spațiului plastic, nu numai prin stăpânirea meșteșugului, ci prin problemele conceptuale aduse în discuție. Puritatea liniei devenind o scriitură, un gest controlat, conturează subiectul într-o construcție monolitică, închegată, în sensul sudurii mijloacelor de expresie. Caracterul de textură al unor lucrări, născut din consistența elementelor de limbaj plastic, lasă deseori la vedere, mai multe centre de interes ale aceleiași compoziții, ale cărei forme se învolburează, se aplatizează și se tridimensionalizează, ascunzând și relevând geometrii, în conture bine articulate, vorbindu-ne despre omul căzut în păcat și încearcând să se salveze, astfel că, lupta dintre bine și rău apare definită prin  simboluri zoomorfe și antropomorfe, prin evocarea nudului feminin, făcând referiri explicite la ispită. Seismograf al liniilor, Alex Ivanov așează ființa umană în zone alăturate suprarealismului. De multe ori, capetele bărbaților sunt susținute de trunchiurile unor arbori, iar păsările exprimând puterea gândului, transformarea și regenerarea („Oglinda cu ticăloși”, „Excesiv”, „Amintiri din salonul 156”, „Azilul de păsări”), populează provocator câmpul imaginii. Remarcăm modul diferit de abordare a structurii aviare, care de la meticulozitatea redării în desen, atinge uneori cote ale abstractizării („Pasărea zmeu”, „Sperietoarea de ciori”). Peștele, figurat singur sau introdus în osmozele compozițiilor, completează schema simbolică a propunerilor plastice, unde, alăturat chipului uman, rămâne dominanta figurativă  a lucrărilor. Portretul și corpul uman, în special nudul feminin sau trupul arborificat, depind de contextul de amplasare în compoziție, noi semnificații ale mesajului artistic al lui Alex Ivanov, putând fi astfel descifrate ori supuse întrebărilor. Noțiunile selectate și înscrierea lor în spațiul bidimensional, implicând tridimensionalul prin puterea lor de a defini volume perceptibile, denotă o disciplinare a câmpului vizual până la limita rigorii, corespondența dintre diferitele planuri ale lucrării, armonizând ansamblul lucrărilor și echilibrându-le. Alex Ivanov este un reputat ilustrator, comentariile plastice la texte literare (Magda Mirea - „Ceva nu e”, Aurel Ivan - „Arlechin de iarbă”, Octavian Mihalcea - „Umbra de fier” etc.),  definind viziunea și concepția sa despre lume. Apropierea de peisaj este una legată de sentimentele directe ale artistului asupra momentelor naturii, surprinsă în griuri colorate și, indiferent de tehnica folosită aici, Alex Ivanov reafirmă expresia deplinului exercițiu în zona creației. Studii și desene, crochiuri și gravuri, picturi și sculpturi alcătuiesc spațiul de desfășurare al  lui Alex Ivanov, un artist de forță, cu o creație monumentală din punct de vedere al tangențelor pe care aceasta o are cu spiritul uman și pe care o descoperim în creuzetele cărților ilustrate, pe orice suprafața bidimensională din opera sa ori  în figurinele sculptate, denotând talentul său egal cu cel din gravură sau cu cel scriitoricesc. 

Ana Amelia Dincă

Elena Constantin-portrete, flori, peisaje

Elena Constantin întrebuințează mijloacele cele mai potrivite pentru a-și exprima dragostea pentru lucrurile simple și pentru oamenii frumoși, caracterizați de o moralitate deplină și de un destin aparte, pe al căror chip se citește uneori munca grea, suferința și blazarea. Majoritatea lucrărilor sale sunt inspirate din lumea satului și a naturii, peisaje, flori și portrete, evidențiind stilul modern al picturii sale și maniera atentă și analitică în utilizarea desenului. Remarcabile sunt studiile de portrete grafiate, unde măsura talentului în reprezentarea unei fizionomii căreia îi surprinde toate datele caracterologice, ne vorbește despre o artistă posesoare a unei înzestrări native, care și-a perfecționat meșteșugul în anii de studiu în atelier și în fața modelului. Figurile de țărani ajunși la senectute sunt subiecții preferați, datorită problemelor de plasticitate pe care le impun tectonica și asperitățile carnației faciale, elaborate parcă într-un laborator de cercetare și nu pe suportul bidimensional. Accentele fizionomiei sunt obținute în cadrul rețelelor lăsate de riduri, surprinse de artistă în linii modulate și modelate, cu acuitatea unui grafician, cu atenția acordată felului în care țesătura de linii se mulează pe armătura osaturii craniului, lăsând la vedere detalii ale epidermei, unde lumina și umbra, golul și plinul stabilesc plasticități, creând atmosfera unor psihologii încărcate de melancolie și așteptare, de curăție sufletească și bunătate. Greutatea anilor și a vieții se observă în privirea aprigă, pe fețele încărcate de o anumită melancolie, sub pălăria sau broboada ce acoperă parțial podoaba capilară, lăsând la vedere o porțiune a părului împletit sau lăsat discret să se întrezărească, tratat cu particularități specifice modelului. Figurile lui Petre Țuțea și lui Nae Lăzărescu, dar și chipurile inocente ale copiilor, fac parte din preocupările căutărilor plastice  din zona portretului, aici artista intervenind cu forța de expresie a culorii, prin care redă bucuria, curiozitatea, tinerețea și speranța. În naturile statice cu flori și legume, Elena Constantin caută ineditul cromatic și structural al imaginii pe care urmează să o reprezinte. Ciulinii Bărăganului, florile de măr, mușcatele sunt neutralizate de ancadramentele ferestrelor, de detalii de arhitectură și culoare, intrând în dialog plastic armonios și echilibrat cu vasele în care sunt așezate sau amplasate lângă acestea. Decantarea materiei picturale și prezența senzorialului denotă o sensibilitate pentru vegetalul transpus în suprafețe de culoare, urmărind schema figurativă a structurii compoziționale. Dezvoltate pe verticală sau pe orizontală, în funcție de aranjamentul  obiectual alcătuit de pictoriță, naturile statice au fervoare și exaltare coloristică, modernitate a pensulației și sentimentul plăcerii artistei de a reconstrui cu mijloacele picturii, mai liric și mai viu, universul imediat apropiat sensibilității sale. În zona peisajului, remarcăm opțiunea pentru spațiile romantice, încărcate de lumină și culoare, de contraste calde și reci, de efecte perspectivale, de tușe dinamice și spontane uneori,  atingând cotele unei iubiri împărtășite nouă, în ceea ce privește orizontul sensibil al Elenei Constantin.

Ana Amelia Dincă    

 Metamorfoze, expoziție Iris Bianca Teodorescu-Căminul Artei-parter

-vernisaj 5 noiembrie 2018-

Iris Bianca Teodorescu este o artistă mult mai profundă decât ne arată ludicul expresionist- abstract al picturii sale recente. Discursul său vizual coboară dintr-o experiență ce atinge deseori cote ale fovismului, prin sălbăticia și gestul direct cu ajutorul căruia aplică și metamorfozează culoarea. Ideile compozițiilor  pornesc de la imagini concrete, însă observarea acestora prin intermediul culorii vine dinlăuntrul său, din gândirea care structurează masele și petele cromatice în maxime intensități, proiectându-le într-o  irealitate în care doar timpul poate fi regăsit și răstignit pentru sugestii ale increatului, persistând în zona memoriei , de unde lumea se desface în zeci de nuanțe și clipe. O pictoriță a citadinului și a grației feminine, a peisajului și a dumnezeirii detectată nu numai în lăcașurile de cult reprezentate, ci și în sfințenia lui Iisus, Iris Bianca Teodorescu revitalizează parcă spasmul începuturilor cu fiecare lucrare în care lumina pare a se dezintegra, creând construcții ale structurilor de pastă și o mișcare centrifugă acolo unde cercul descrie admirabil ritmurile universului, ciclicitatea lumii, perpetua mișcare. Pictura sa dă impresia unui parcurs liber, dar plenar, legat de oscilația unor impresii asupra sentimentelor directe, ce dobândesc forme variate, pe care le descoperim în portret, peisaj, în compozițiile cu flori și în cele expresionist-abstracte, unde tonalitățile pot fi modelate la nesfârșit, în intenția de reperare a eclerajelor, contrastelor și diversității Forma geometrică a cercului, simbol arhetipal semnificând perfecțiunea, spre care artista tinde cu fiecare treaptă spirituală, fie artistică, fie legată de cunoașterea de sine sau de apropierea față de Dumnezeu, își are izvorul în existența sa cotidiană, în roțile bicicletei care au purtat-o un timp în labirinturile orașului. De aici pornesc acele învolburări ale materiei picturale, acele fuzionări ale luminilor și umbrelor, pe care le regăsim în peisajele citadine, ample vederi stilizate în maniera care o definește pe artistă, ori evocări ale unor detalii de zid sau cadre urbanistice, într-un colorit specific, atent aplicat, exprimând forță și dorința de mărturisire a trăirilor și cercetărilor sale plastice.  În aceeași dimensiune stilistică se înscriu și portretele de tinere fete, amplificând bucuria tinereții și dorința de dăinuire a unei frumuseți  eterne. Modul gestual în care pensula descrie podoaba capilară, înfățișând forma unor spirale și a unor curbe, ori grafii în linie dreaptă sau arcuri de cerc, moderate de pete de pastă, așezate în juxtapuneri, fac să vibreze imaginea și să fie posesoarea unor seisme interioare ale materiei picturale.

Arhitecturile sunt abordate cu admirația celei care   descoperă ineditul în geometria unei ogive, în blândețea unui ancadrament semicircular sau în clădiri bântuite de amintiri, aducând în prim plan plastica fațadelor și așezându-le într-o relație indisolubilă cu străzile încărcate de povești. Liniatura și desenul splendidelor monumente religioase și de cultură selectate de artistă, sunt alăturate picturalității, ale căror accente personale le observăm și în abordarea buchetelor de flori așezate în vaze. Expoziția Metamorfoze, care tocmai s-a deschis la Căminul Artei-parter, ne face să o privim pe Iris Bianca Teodorescu, drept un artist format și cu o viziune bine argumentată.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Artistul Nicolae Zâmbroianu

Tapiseria maestrului Nicolae Zîmbroianu are aceeași aură a prețiozității, specifică vechilor țesături cusute cu fire de aur din vechiul Bizanț, numai că, estetica sa postmodernă se pliază pe experimente ale artei contemporane, așezate într-un discurs vizual în care regăsim înțelepciunea unui artist, căutător al adevărului despre starea materiei în mișcare. Această realitate este descoperită în capacitatea firului de a crea lumi, în moliciunea și mobilitatea lui de a descrie labirinturi ale sufletului, cu infinite căi de acces spre nucleele osmotice ale pământului, spre fluiditatea apei,  spre transcendența aerului și spre puterea de mistuire a focului.  Tocmai pentru redefinirea acestor componente, Nicolae Zîmbroianu osmozează materia universului cu ajutorul unui traseu de bumbac, generând și contradicții, și metamorfoze unitare ale spațiului plastic, încearcând să confere noi configurații elementelor primordiale, cu mijloacele de reprezentare ale tapiseriei. Fie că este vorba de broderie bidimensională sau de compoziții tridimensionale, de tapiserie cu toate fațetele ei tainice, artistul detectează în acestea profunzimi spirituale, conținătoare ale unei tehnici exemplare, înzestrată cu plurivalențe conceptuale, reașezate în aria unei arte de înaltă ținută estetică, cu valențe profund ontologice. Reperarea subiectului, revenirea asupra gestului repetitiv, asupra multiplicării semnelor inerente tehnicii, acesta dă naștere unui dialog între apă, foc , pământ și aer, determinând o dorința de tactilitate și o libertate a privirii de a pătrunde în neanturile de dincolo de zidul binevoitor și cald al texturii, de unde se ivește  senzualitatea feminină a firului flexibil, care se modulează printre bătăturile țesăturii, devenind oponentă durității masculine și încordării acesteia printre traseele ce analizează decisiv frământarea materialului. Lucrări, având calități formale prin ineditul discursului lor vizual, așa cum se relevă în ansamblurile expoziționale disecate de artist pe serii ideatice, dar și în compoziții care vorbesc în parte, despre trăirile, legendele și istoria omului, construiesc o operă complexă și vastă, așezată în reperele stilistice le postmodernismului.   Un artist privilegiat din perspectiva forței de creație și a talentului, a problemelor de plasticitate pe care le impune tapiseriei și broderiei, cu o putere de imaginație inedită, dar și cu surse în cultura umanității, Nicolae Zîmbroianu va rămâne un reper prin opera creată până acum, datorită problematicii plastice pe care o reformulează neîncetat, demonstrând cu fiecare lucrare, faptul că tapiseria are  firul poveștii ei inepuizabil.

Apa în tapiseria lui Nicolae Zîmbroianu

În viziunea lui Nicolae Zîmbroianu, apa este receptată ca sumă universală a principiilor cosmosului, ca esență a regenerării, ca transformare, cădere și transcendență prin recurența firului care, în fluidizarea lui, leagă și modelează lumi misterioase, născătoare de liniști și generatoare de tensiuni.  Apa este concepută drept o ofrandă, regândită cu mijloace plasticele ale tapiseriei, un fluid devenit solid în discursul artistului, care susține acest simbol al vieții și  purității, prin claritatea reprezentării explicite a temei în instalații, unde căderea liberă a firului, relaționând materia grea a pământului cu cerul dumnezeiesc, determină conotații mistice și oferă spiritului dual și avid de cunoaștere al omului,  dimensiunea reîncarnării și redevenirii sale simbolice. Variațiunile ființări apei sunt evocate de  Nicolae Zîmbroianu printr-o corelație a raportului dintre plin și gol, opunând viața, morții, printr-o înlănțuire de fire întrețesute, cu efecte de picturalitate și plasticități expresive, reflectând rațiunea de a fi a texturii. În lucrările tridimensionale, aplatizate ori volumetrice, tratate vizual în zona stilistică a instalației sau în spiritul formei pline a ronde-bossului, această substanță indispensabilă vieții este recunoscută prin curgerea firului devenită o cădere surdinizată peste armătura fizică ori imaginată a compoziției, sugerând substanța apei, îmbietoare și grea, monolitul stării ei solide de agregare. Linia șerpuitoare se alătură firelor drepte ca într-o ploaie construită din grafia traseelor lăsate în cădere liberă, expresia plastică a acestor structuri dialectice indicând  metafore, coborâtă parcă din osmozele alchimiei. Verticalizarea și creșterea, suprapunerea și dispersia, implică apariția caracterului sonor și muzicalitatea,  reinventate  de Nicolae Zâmbroianu, cel care  reperează și   ideea de reflexie, de lumină și umbră, prin închisuri și deschisuri, venite din accentele cromatice ale unor fire colorate, ceea ce conduce la  stimularea senzorială și la determinarea factorului afectiv. Vastitatea și serenitatea regăsite de artist pe întinderea suprafeței tapiseriilor sale, cu asperități și unduiri asemănătoare valurilor, cu adâncimi perspectivale de unde izvoare de fire izbucnesc molcom sau în șuvoaie, aclamă compoziții dinamice unde amintirea vegetației acvatice devine memoria unei  inimaginabile lumi paradisiace.

Focul în tapiseria lui Nicolae Zîmbroianu

Unul dintre primele lucruri create de Dumnezeu, însă receptat diferit în religiile și mitologiile lumii, focul, oponent apei, îl regăsim în câteva compoziții reprezentative ale maestrului Nicolae Zîmbroianu, fiind evocat în ipostazele sale de lumină, cădură, fulger, electricitate, chiar și timpul aflându-se sub aura sa purificatoare și nimicitoare. Combustia interioară a artistului, arzând în matca contradicțiilor sale în raport cu destinul personal, este cea care exprimă mistuirea ființei evolutive în  „Cursul vieții”, „Cuibul dorințelor”, „Vârtejul vieții” „Calea”. Alternanțe, simetrii și asimetrii, repetiții, cu un caracter narativ al distribuirii elementelor în câmpul imaginii și cu o direcție abstractă de interpretare a temelor, dar și cu varietăți stilistice în care descoperim acumulările remarcabile, se alătură coloritului variat și influorescențelor organizate într-un spectacol textil, încărcat de vitalitate și vibrant prin diversitatea lui, în contextul fiecărei lucrări. Elansate pe verticală, compozițiile lui Nicolae Zîmbroianu evocă flacăra în deplinătatea forței sale, prin reprezentarea unor învolburări grafice, așezate pe structură metalică, străbătând aerul și încorporând în nucleul lor energii și spații necesare unor imaginare experimente metafizice și ale increatului. În alte compoziții, focul mocnește, apoi se stinge prin figurarea gradată,  în deplin acord și inseparabil de trecerea timpului pe care, la nivel simbolic, o mistuie, dramantic și lent. „Clepsidra”, „Poarta timpului” , „Fereastra amintirilor”, „Univers apropiat” reexaminează tiparele cunoașterii de sine, introspecția în climatul unor ritmuri continue ale existenței și destinului. Dimensiunea calorică și lumina cosmică („Poarta soarelui”, „Izvor astral”), dar și cea artificială („Becul”), indispensabile devenirii noastre, sunt posesoarele unei game inepuizabile de expresivități. Volute, spirale, zone agitate și surdinizate, geometrii concentrate sau sintetizând spații, încorporează spasmul începuturilor lumii, primordialitatea vieții, încorporarea clipei, freamătul neîncetat și transcendent al materiei în mișcare evocând focul benefic, sacru, purificator, care în tapiseria lui Nicolae Zîmbroianu nu se dezlănțuie cu furie, ci cunoaște fațete multiple în utilizarea elementelor de limbaj plastic. Acest semn primordial apare și sub forma fulgerului prin diagonalele și traseele zigzagate, prin motivele desenate liber în câmpul ornamental, cu efecte de suprafață inducând iluzii optice.

Ana Amelia Dincă