Pictorul Valentin Tănase

Universul suprarealist în care ne introduce pictura lui Valentin Tănase izvorăște din imagini recognoscibile, pe care le asociază, explorând spațiul memoriei și irepetabilitatea clipei, descoperite în seducția mării și în  spectacolul fascinant al valurilor, legănându-se surdinizat. Atemporalitatea peisajelor și compozițiilor sale evocând vârstele omului, începând de la naștere și ajungând la deplina înțelepciune, nu este o simplă problemă de sugestie, ci este rezultatul unor acumulări existențiale din zona lecturii, a artei ori a trăirilor sale directe. Pentru Valentin Tănase pictura este spațiul călătoriei către sine, drumul spre  autocunoaștere și spre iluminarea interioară. Lumea mundană și cea spirituală conlucrează pentru sufletul său, care și-a statornicit căutările în spațiul iubirii și al timpului, al istoriei și al evadării din nebuloasele contemporaneității. Permanenta tendință de a accede spre absolut se desfășoară prin aplecarea asupra unor teme precum geneza, călătoria, iubirea, timpul, muzica, așezate stilistic în doctrina academică a scolii europene de pictură și cuprinzând datele desenului clasic, al structurilor compoziționale baroce, al efectelor de trompe - l - oeil și al raccourci-urilor spectaculoase, fără a ignora o zonă personală de oniric,  în ceea ce privește implicarea elementelor selectate și combinate de artist. Nudul, clepsidra, ceasul, caii, marea, păsările, labirintul, turnul și cupola, obiectul antic, tot felul de simboluri ce ne-ar duce cu gândul la spații esoterice, la sugestii din cultura scrisă și vizuală a lumii, evocă deplina intensitate afectivă a artistului în raport cu timpul personal, dar și cu timpul cosmic.  O pictură aristocratică, prin reperele  statornicite în principii solide de școală, prin soluțiile compoziționale erudite, ce apar firești în evoluția sa, Valentin Tănase propune în fiecare tablou subtilități ideatice și ipoteze, despre modul cum omul ar trebui să viseze și să își caute utopica fericire.  Bărbatul, femeia și copilul sunt redați în imaginare compoziții sferice, ca un reflex al continuității și unității lumii,  sugerând perfecțiunea și ordinea lucrurilor. Siluetele feminine elegante, tinerele grațioase cântând la vioară sau la pian, ajung să se identifice, în cele din urmă, cu sunetul mării sau cu momentele ei de liniște nedisimulată, aceste personaje asemănătoare muzelor, devenind liantul osmotic dintre apă și pământ și cuprinzând teluricul, eterul și lichidul vital al existenței, cu forțele lor invizibile.  În discursul lui Valentin Tănase, femeia poate fi o insulă, un izvor, apoi o corabie, ea măsoară clipele și este templul, începutul și sfârșitul, eternitatea și efemerul,  fiind evocată întotdeauna drept un ideal de frumusețe armonică,  având atributele romantismului, sensibilității și senzualității, și fiind receptată de artist într-o aură pozitivă și în sensul realismului fotografic din punct de vedere al reperelor stilului. Sculpturalitatea formelor ei anatomice, monumentalitatea, delicatele expresii ale rotunjimilor trupului, ne amintesc de Valentin Tănase sculptorul, de capacitatea acestuia de a se exprima în pictură cu datele iluzorii ale tridimensionalului. Muzica nu poate fi separată de frumos și nici de frumusețe, ea este asemenea unei femei care te învăluie cu farmecul ei devastator. Tocmai de aceea, sonoritățile picturale ale lui Valentin Tănase sunt  sinonime nu numai cu realitatea și naturalul, ci și cu osmoza care înglobează transformările materiei, din această panoplie nelipsind nici raportul cu divinitatea. În contextul corelării sunetului cu marea, apare și ideea contemplării, a melancoliei, a nostalgiei și visării, stări descrise în peisajele marine, unde corăbii alunecă ori par încremenite peste valurile inducând tensiuni prin pensulația ce urmează curbele meandrate ale mișcării apei, sugerând astfel ritmurile vieții. Uneori motivul cabalin îl înlocuiește pe cel acvatic, acest substitut devenind un reflex al subconștientului și al dorințelor nestăvilite de cunoaștere ale omului.  Mulțimea gândurilor, traseele labirintice, învăluind mintea  acestuia, cu potențe de cuprindere a misterelor universului, sunt descoperite în compoziții suprarealiste, în care Valentin Tănase păstrează aproape de sine necunoscutele și întrebările ființei. Legătura artistului cu clasicitatea din diferitele ei timpuri este vizibilă în aplicarea unor principii compoziționale, ținute sub control cu măiestrie. Austeritatea desenului este anvelopată în note romantice și într- un discurs plastic impregnat de adnotări filosofice, viziunea devenind monumentală prin însuși umanismul operei sale, evocând respectul pentru valorile spirituale ale trecutului. Ne atrag atenția multe elemente structurale din lucrările artistului, însă construcția piramidală renascentistă și proiecțiile perspectivale, amintind plafoanele baroce cu spectacolul lor dinamic, vorbesc despre virtuozitatea tehnică la care a ajuns pictorul Valentin Tănase.

Ana Amelia Dincă