„Sentimente în culori”, expoziție semnată de Maria Iacob, la Galeriile Sabion, Calea Victoriei, nr.68-70, București

Pictura Mariei Iacob este luminoasă și caldă, plină de energie pozitivă, de bucuria de a exista, reflectând sensibilitatea artistei pentru solaritate, pentru acvatic, în nevoia de a fi în centrul unei lumii pure, lipsită de labirinturi. Încântătoarele sale peisaje venețiene, cu arhitecturi renascentiste , în fața cărora gondolele plutesc liniștite, creează privitorului stări de meditație, de pătrundere într-un tărâm al fericirii, în care ar vrea să viețuiască, în deplină armonie cu sinele. Împăstate, prin materia cromatică abundentă, aplicată uneori în relief, tablourile colorate spectaculos au câteodată  tușe prelungi,  animând suprafața picturii și accentuând orizontalitatea noastră ca ființe, aspirând spre transcendentul , pe care pictorița îl atinge prin limbajul picturii. Pigmentul tonurilor are scânteieri prețioase și puterea de a transmite, prin distribuirea echilibrată în planul pânzei, aspectele poetice, specifice lagunei venețiene. Florile, simbolul iubirii pământene, sunt surprinse în gloria lor vegetală, cu rotunjimile corolelor tratate în pensulații succesive,   în nuanțe de roșu și alb, Maria Iacob utilizând puține culori în cazul acestor naturi statice, pentru a obține plasticitatea maximă a formelor reprezentate. Un loc aparte în cadrul creației sale îl ocupă peisajele rurale, amintindu-ne de anii copilăriei, de succesiunea anotimpurilor, care corespund vârstelor omului, de exoticele așezări arhaice, ce rememorează viața grea, dar plină de farmec, a străbunilor noștri. Case așezate într-o geografie aspră, pe pantele dealurilor, înconjurate de garduri sărăcăcioase, peste care clipa a lăsat urma sa ireversibilă, se întrec în picturalitate cu maiestuoase căpițe de fân, străbătând asemenea unor personaje, imaginile unui timp apus, care totuși continuă să existe, rememorând rădăcinile ființei noastre efemere. Nici detaliile citadine nu lipsesc din orizontul de abordare al artistei. Printre două clădiri, vorbind de ancestrala istorie a locurilor, lăcașul tainic al unei mănăstiri se proiectează pe fundalul unui relief montan, făcând din lucrare un exemplu de structurare compozițională după norme de școală. Cu aceeași plăcere, Maria Iacob abordează aspectele marine, detalii de golfuri care îi permit să se desfășoare prin gesturi plastice mai libere, în care tușele când ritmice, când alungite, induc sentimentul unei zbateri tacite a materiei terestre. Într-o abordare modernă a imaginii, Maria Iacob ne face să visăm prin accentul pe care îl pune pe forța culorii, cu ajutorul căreia călătorește în spații încărcate de frumusețe,  reconstruind formele lumii noastre cu mijloacele nedisimulate ale sensibilității sale.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă