Pictoriţa Anouk Ragot şi povestea ei

-la Elite Prof Art Gallery-

Anouk Ragot pictează ceea ce simte în urma selecţiei din orizontul său de cunoaştere a unor cadre formale, care corespund percepţiei directe despre ceea ce înseamnă feminitatea, visarea, nostalgia, iubirea, atitudinea tandră, animalitatea ascunsă a fiinţei noastre, reprezetate printr-un colorit apropiat ludicului şi sentimentului sincer faţă de existenţă. Aceste elemente încorporează eul ascuns al pictoriţei, fiind variat redefinit prin structuri vizuale recognoscibile, precum formele rotunde ale corpului feminin şi prin intermediul chipului unei fete cu gesturi când reţinute şi foarte feminine, când străbătute de o notă expansivă specifică tinereţii.    

Gândurile şi sentimentele lui Anouk Ragot sunt reprezentate într-o manieră spontană, relevând interioritatea trăirilor sale directe. Aceste emoţii sunt evocate prin culori diferite, foarte vii care, alăturate fiind şi tratate în acorduri, orientând imaginaţia spre zona interpretărilor libere, nonconformiste, induc o nelinişte întrezărită în câmpul abstracţiei cromatice. Culorile dispuse cu intensitatea gestului creator, în contraste pronunţate, aşezate în corsetul unei forme figurative, descriind corpul feminin, un personaj, o atitudine a acestuia, un peisaj ori o metamorfoză coloristică, ne permit să observăm preocuparea artistei pentru tratarea expresivă a materiei. Gestualitatea pensulaţiei nu este caracterizată prin omogenitate, semn că Anouk Ragot cercetează modul cum îşi poate transpune tensiunile spirituale şi momentele sale de acalmie pe suprafaţa bidimensională, potenţând tonalităţile în urma unor contradicţii determinate de discrepanţele contemporaneităţii, implicând întrebări corelative asupra existenţei, apărute în mentalul artistei. Întreaga încărcătură energetică a talourilor este în acord cu tinereţea sa, ceea ce se observă în detaliile tensionale ale tuşelor dispuse cu ritmicitate şi nerv, evocând dorinţa de exteriorizare. Putem vorbi în cazul picturii lui Anouk Ragot de acel „color field painting” care presupune inserarea acţiunii cromatice într-o formă, prin intermediul unei idei estetice unificatoare a spaţiului imaginii, susţinător al sentimentului de comunicare directă a artistei cu universul culorilor şi implicit, cu lumea în care trăieşte. Uneori, stilul său de a reacţiona la frumos prin intermediul actului creator este condus până în pragul abstracţiei lirice.

Un comportament plastic apropiat de nonfigurativ, permiţând transpunerea sentimentelor într-un mod subiectiv, supus contemplării, accentuând astfel gândirea auctorială, care îi permite artistei să îşi ia liberatatatea de a înlătura tiparele şi conformismul, lăsând culoarea pură şi strălucitoare să exprime starea sa de spirit, la un moment dat. Explicând  inexplicabilul din fiinţa sa, substituindu-l cu atitudinea ludică de recompunere a motivului pictural şi cu intensitatea emoţiei care înlătură raţionalul, lăsând sentimentele să primeze, artista ne împărtăşeşte căutările şi modul de încercare al regăsirii de sine. Absorbită de zbuciumul cotidian, Anouk Ragot nu lasă contemporaneitatea să o domine, încercând să îşi redefinească entitatea prin intermediul picturii, definindu-şi pasiunile şi dorinţele, ştiind că nici o decizie nu poate fi definitivă.

Artista a studiat proporţiile corpului uman la Royal College of Art din Londra şi apoi la Beaux- Arts în Paris. Descrise prin folosirea tehnicii uleiului sau rezumându-se la detalii ori componente destul de elaborate, care să nu permită o totală derogare de la realitatea formei, nudurile realizate de Anouk Ragot dezvăluie tinereţea veşnică  în viziunea sa şi „contrastul dintre forţa şi vulnerabilitatea femeii”. Antinomia a fost remarcată în urma observării modelului viu, cele două moduri de a preciza esenţa eternului feminin înlăturând această incongruenţă, devenită specifică. Treptat, artista a trecut de la regulile desenului anatomic la analiza cromatică a epidermei pe a cărei suprafaţă a etalat într-un soi de melanj stilistic eclerajul rezultat din onctuozitatea pastei eviscerate cu cuţitul de paletă, relevând astfel tinereţea şi frumuseţea care vin din interior, din trăirea  extatică, ce ascunde senzualitatea sub efectele plasticităţii.

Substanţa picturală din imaginile create de Anouk Ragot pare o materie cosmică indetectabilă, dar însufleţită. Aspectele unor metamorfoze ivite din pasta suculentă şi vivantă, lasă entităţile nonfigurative să epateze prin alăturări de roşu, galben şi albastru, constituind zone cromatice distinct vibrate printr-o utilizare dinamică a cuţitului şi pensulei pe orizontală şi verticală, contrapunând pe alocuri o direcţie oblică sau concentrică a maselor de culoare. Acestea ascund misterele feminităţii lăsând la vedere  nenumăratele ipostazieri ale atitudinii femeii de astăzi care se acceptă şi se răsfaţă, este capricioasă, subiectivă, dar şi raţională, dorind să schimbe lumea, fără a se identifica neapărat cu ea.   

Această femeie tânără este chiar Anouk Ragot, iar tablourile ei pline de lumină şi culoare vorbesc despre dragostea de viaţă şi de frumos. Artista, aşa cum transpare din modul său de a crea, înlătură stereotipurile, afişând o atitudine  exuberantă anunţată ostentativ de creaţiile proprii.

Expoziţia „Povestea mea” cuprinde două coordonate tehnice. Prima, pictura în ulei pe pânză, a doua, pastelul. Aceasta din urmă tendinţă o avateajează pe artista care, folosind contrastele de închis-deschis, evocă un anumit tenebrosism specific imaginii clasice, dar aminteşte şi de frumuseţea feminină din arta sfârsitului de secol al XIX-lea, prin atitudinea de reprezentare a personajelor şi prin suavitatea chipurilor. Lumina şi fericirea de pe figuri caracterizează desenele în pastel semnate de Anouk Ragot, lucrări distincte în cadrul creaţiei sale, care sunt amintiri de la vârsta de 17 ani. Chiar dacă pastelul nu permite amestecuri asemeni altor culori, alăturările şi suprapunerile pe care le realizează plasticiana, conferă compoziţiilor un efect de sobrietate şi un plus de frumuseţe prin alternanţa formelor de expresie.

În pictura în ulei, este evidentă revolta pictoriţei împotriva energiilor negative care vin dinspre exterior. Strigătul sălbatic, mâinile barând spaţiul dintre ea şi lume, vorbele abia şoptite, tăcerea, aşteptarea, îndoiala devin specifice lui Anouk, a cărei pictură este feminină, delicată în conţinut, dar de o mare forţă prin tonalităţile vii şi sălbatice. După modul cum au fost selectate şi expuse, lucrările par prin conţinutul lor că relaţionează conştientul cu subconştientul, sensibilitatea cu puterea de expresie, vizibile în tema sa predilectă, nudul feminin, ipostaziat distinct în fiecare lucrare. Născut din materia cromatică, în proporţionate conture imaginare, corpul femeii este supus unei contemplaţii. „Doubting”, „Versus”, „Tandem” insinuează formulări vizuale încărcate de vitalitate şi armonie.  

Peisajele marine sau citadine sunt redate în nuanţe intense, dominate de lumină prin folosirea albului în cantităţi importante, dar şi a alăturărilor de roşu, galben şi albastru. Reflectând spre privitor căldură şi un anumit ritm prin reptitivitatea tuşelor de diferite mărimi, aceste aspecte aduc la un loc natura şi spaţiul creat de om, remarcându-se prin expresivitatea oferită de zonele sintetice de culoare, implicând sentimentul de linişte, calm, rafinament şi de numeroasele trăsături de penel distribuite aleatoriu pe pânză, dând senzaţia de mişcare a apei şi creând spaţii şi efecte plăcute ochiului.   

Portretele au o funcţie asertivă la Anouk Ragot. Evocate în situaţii intenţionând să transmită un mesaj, devenind descriptive nu prin trăsăturile de caracter, ci prin cele cromatice, acestea sunt prezentate frontal sau din profil şi sunt incluse, de fiecare dată, în compoziţi diferite ca structură.

În „Eden” abstracţia florală este condusă la extrema nonfigurativului, iar

„Calea noastră”, o compoziţie plină de culoare, în care sugestia porţii de flori deschide un spaţiu infinit spre care se îndreaptă cuplul, ne vorbeşte despre optimismul artistei şi visele acesteia legate de fericire.

Anouk Ragot este la prima expoziţie personală şi intenţionează să îşi perfecţioneze modul de exprimare în pastel, acuarela, cărbune şi ulei,  în dorinţa de a-şi traspune trăirile şi de a împărtăşi prin artă extazul tinereţii sale.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Vasile Mureşan Murivale sau „Madonin-ul” de la km 0

La Centrul Cultural European şi de Tineret UNESCO „Nicolae Bălcescu” este deschisă în perioada 3-20 aprilie 2017, expoziţia personală de pictură „Madone cu pruncul”, teme după maeştri, semnată de Vasile Mureşan Murivale, organizată şi prezentată de doamna Mimi Necula.

Pentru Murivale spiritualitatea înseamnă libertatea de a porni de la un dat vizual, în acest caz, Madonna cu Pruncul, pe care îl supune misticismului imaginar, transformându-l într-o frumoasă poveste expoziţională. Murivale este un personaj aparte în contextul artei bucureştene de acum. Modul său de a fiinţa, vizibil prin diferite medii de socializare şi prin galerii de artă, devine implicit felul său de a gândi şi crea.

Murivale este mai degrabă un ateu, dar numai atuci când pictează, însă acest lucru nu înseamnă o îndepărtare a fiinţei sale de ideea de bine, adevăr şi frumos, care ar coincide cu puterea de maximă spiritualizare a eului. Făcând oamenilor poze cu Dumnezeu, cultivând stânjenei în cinstea madonnelor scrijelite pe zidurile de la km 0 şi desenând caldarâmuri şi tomberoane, apoi anemone pe cisme de cauciuc, pictorul nu uită să schimbe priviri cu van Gogh, unul din câinii săi inteligenti, în timp ce, cu tristeţe, plantează un trandafir pe care îl cheamă Cornel, după numele prietenului dispărut. Dar, Murivale, mai ales, pictează şi iar pictează, arătându-ne caracterul său nonconformist de a exista.  Divinitatea vine spre el şi se arată prin trei semne, însă Madonna cu Pruncul cunoaşte infinit mai multe aspecte şi interpretări pe care Murivale  le speculează cu instrumentele estetice ale concepţiei sale despre artă, făcând din această tematică religioasă un subiect laicizant, iar din Madonna o asemuire sentimentală cu însăşi mama venerată a artistului, fiinţa feminină căreia Murivale îi poartă o iubire singulară şi nemărginită. Seria de madonne cu pruncul a fost pictată începând cu anul 1997 , înscriindu-se în evoluţia firească a operei artistului care a căutat şi a descoperit, s-a întrebat fără să îşi răspundă încă, dacă gestul său de a picta pe un suport neconvenţional pentru o temă biblică, este o nefinalizată şi eternă rugăciune, deconstruind şi pozitivând  spiritul său ateu, tragic, minimalist.

Factura citaţionistă din  maeştri artei europene, în principal din Leonardo, Michelangelo, Rafael, fără a exclude o privire atentă a artistului spre Renaşterea nordică, nu înlătură nota de personalizare prin tipul de suport, efecte plastice amintind vechi picturi peste care  timpul şi-a pus amprenta, lăsând interpretarea prin esenţializare şi stilizare să imprime imaginii grafiate cu pensula, o expresivizare maximă. 

Gestul matern implicând tandreţe şi dragoste, îmbrăţişarea redând intiminatea apropierii dintre mamă şi fiu, evocă perfecţiunea iubirii absolute, descifrată în frumuseţea privirii pruncului ocrotit de carapacea fizică şi energetică a mamei.

Tonalităţile sunt reduse la sugestii de impact, care să surprindă mesajul cu ajutorul roşului carmin, albastrului deschis, ocrurilor şi ocrului-verde, dominante neutralizând liniatura care descrie corpul Madonnei şi al Pruncului.

Amintind arta de catacombă, cu figuri când inudate de lumina divină, când pătrunse de un spirit dramatic şi misterios, aceste scrijeliri cu tentă arhaică obţinute prin folosirea tehnicii sgraffito, realizate pe folii de plastic şi expuse, unele, ca nişte tablouri, altele, ca maramele ce încadrează portretele prin drapajul înconjurând în cădere liberă chipurile, Murivale surprinde încă o dată prin ingeniozitatea demersului său. Crearea efectului de tencuială sub imaginea figurativă, lăsând la vedere stratul de fond şi evidenţind ipostazele „Madonnei cu Pruncul” lasă la vedere culorile suprapuse în straturi, delicat nuanţate, care să nu concureze cu desenul subiectului reprezentat.

Umbrelele aşezate pavimentar sunt construite din pânze triunghiulare concepute iniţial sub forma unor steaguri, apoi unite ca semn dumnezeiesc şi simbol al perfecţiunii. Sugerând curcubeul ca interfaţă a divinităţii prin tonurile utilizate, Murivale, prin acest proiect, se întoarce la afectivitatea de care omul va avea întotdeauna nevoie, nefiind de acord cu teoriile artei contemporane, care încearcă, reuşind de multe ori, să înlăture sentimentul. 

Ana Amelia Dincă

De Bunavestire, la Muzeul Municipal Călăraşi s-a deschis expoziţia de artă plastică „Între sacru şi profan”

Manifestarea expoziţională „Între sacru şi profan” a debutat pe 25 martie 2017, în sfânta zi a Buneivestiri, reunind trei identităţi creatoare distincte: Florian Mihăilescu, Cîrstina de la Studina şi Silviu Ioan Soare. Având fiecare dintre ei pespective diferite de tratare tehnică şi de interpretare a motivelor de inspiraţie, au reuşit să creeze împreună legătura organică dintre sfera laică şi zona ascensorială a fiinţei noastre.  

   

La Florian Mihăilescu, punerea în pagină, modul de construcţie al elementelor se constituie într-un vector tensional ce sugerează şi mişcarea şi staticul chipurilor sfinte. Conturele delicate sau riguroase, tratate  cu siguranţa artistului pentru care experienţa şi talentul sunt în continuă transformare spre noi expresivităţi rezultate din procedeele practice de a folosi linia şi culoarea, pun în evidenţă plasticitatea îngerilor redaţi de artist, cel care, prin lucrările sale, ne păzeşte de ispitele diavolului şi ne călăuzeşte pe calea pocăinţei şi rugăciunii. Acest subiect provenit din Revelaţia biblică, alături de alte personaje ale Sfintei Scripturi, sunt compuse astfel încât imaginea pare a se mula pe un zid datorită armoniei desăvârşite dintre părţile componente şi ansamblu. Preponderenţa desenului, grafierea formelor măiestrit umplute cu tonalităţi grizate, rafinat contrastante sau armonizate, este modalitatea lui Florian Mihăilescu de a-şi imagina ceea ce ştie deja, perfecţiunea lumii divine, care planează asupra spiritului său transcendent. Standardizarea iconografiei bizantine îi serveşte punct de plecare, artistul reuşind printr-o plasticizare a formulelor plastice ale manuscrisului, frescei şi icoanei de origine constantinopolitană să creeze compoziţii amprentate de singularitatea demersului său artistic. Făcând vizibil invizibilul, artistul creează dintr-un detaliu anatomic al îngerului, aripa, o compoziţie condusă la limita laicului şi a tendinţei abstracte, aripa fiind aproape volatilă şi devenind o sugestie a ideii de zbor.

Tablourile lui Cîrstina de la Studina ne îndeamnă la visare. Compoziţiile suprarealiste sau florale sunt posesoarele unei tendinţe expresioniste în ceea ce priveşte abordarea culorii. Mici pete de culoare desemnând pajişti privite de sus, animate de repetitivitatea motivului şi de neutralizarea formelor determinată de contraste calorice, calibrează aspectul general al expunerii. Un arabesc de tonalităţi disciplinat prin ritmarea semnului figurativ pe suprafaţa bidimensională, în acorduri ale zonelor de culoare, transformă subiectul vegetal în structuri metanarative. De impact este vibraţia cromatică obţinută prin varietatea alăturării nuanţelor evidenţiind predilecţia pictorului pentru caracterul ludic al actului artistic, diversificat în temele subacvatice şi selenare. Apropierea de peisajul terestru are la origini un tip de melancolie şi meditaţie metafizică aşezate în cadrele naturii locurilor unde s-a născut artistul şi unde şi-a petrecut copilăria. Fiind o caracteristică a creaţiei personale, ariditatea şi ideea de stepă revin deseori în gândurile sale,   aşternute pe pânză ori carton, cu intenţia de a împărtăşi lumii întregi, trăiri, chipuri şi stări ale tărâmului de dincolo. Pustietatea determinată de legătura dintre pământ şi cer are aceeaşi greutate conceptuală de-a lungul anilor când Cîrstina de la Studina a abordat nefiinţa ca un substrat al destinului uman prin alăturarea de spaţii unde lumini şi culori abia perceptibile fac spectacolul dramelor şi suferinţelor noastre.

Silviu Ioan Soare este preocupat de efectele picturale, atât în tehnica uleiului, cât şi în abordările acuarelei, fiind apropiat de estetica modernă a imaginii. Expunând lucrări cu flori şi peisaje, în care registrul luministic şi tonalităţile supuse eclerajului sunt priorităţi în scopul expresivizării câmpului vizual, realizând, cu ajutorul efectelor plastice, un joc al suprafeţelor şi al detaliilor şi ajutându-se de tuşa fragmentară. Casele sunt structuri arhaice, cu ziduri vechi, evocând spiritul locului, amintirea, nostalgia. Aspecte din Jirilovca sau de la periferia unui oraş, altădată străbătută de negustorii care-şi vindeau aici mărfurile ori mahalaua cu geamie, sunt în acord cu imaginile simbol ale unor comunităţi, încercând să-şi păstreze identitatea. Cartierele vechi cu aspectul lor pictogen, i-au impregnat lui Silviu Ioan Soare pasiunea de a evoca colţuri liniştite ale habitatului, cu o vigoare expresivă şi un pitoresc aparte, amintind vegetaţia bogată a sudului şi lumina incandescentă a Dobrogei în zilele toride de vară. Florile desenate în tehnica acurelei pe suprafaţă uscată, sunt rezultatul unor momente de admiraţie în faţa vegetalului. Într-un gest ludic, artistul surprinde nuanţele lor efemere, jonglând cu intensitatea culorilor, când stinse, când suculente, în game de roşu, verde, ocru şi violet, care se transformă de la sobru la opulent, lăsând contrastele să metamorfozeze spaţiul şi să exalte formele aflate la limita figurativului.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Lucian Liciu şi „Povestea nudului-Mărturisiri contemporane”

Lucian Liciu este preocupat de imaginea de ansamblu a societăţii actuale. „Povestea nudului-Mărturisiri contemporane” continuă proiectul „Points”, care s-a desfăşurat în luna ianuarie la Galeria „Artis” din Slatina, un manifest la adresa politicului care se reflectă asupra parcursului existenţial al omului. 
Expoziţia de la Căminul Artei a fost spectaculoasă prin contextul în care problematizează tematica nudului transformând actualitatea, grotescul, drama, umorul fin, sub pretextul globalizării, într-un spectacol aparent desuet, însă profund implicat în efectele devastatoare ale uniformizării nivelului de trai, ale libertinajului sexual, ale politicului, snobismului, standardelor economice. Lucian Liciu a fost extrem de inspirat când şi-a conceptualizat demersul plastic pornind de la resursele ideatice ale pamfletului arătând că globalizarea a anulat orice urmă de bun simţ a omului care a ajuns să-şi vulgarizeze propria copilărie făcând din imaculata Albă ca Zăpada subiectul unui film neortodox, desuet, degradant, ceea ce l-a determinat pe artist să îşi exprime propria revoltă în două compoziţii ample, un desen şi o pictură în ulei, unde acest personaj de basm este prezentat într-o ipostază impudică şi, putem spune fără rezerve, abjectă şi revoltătoare.

Reducând realitatea la o trascripţie sintetică a formei şi culoarea la o abordare sugestivă care simbolizează, analizează şi decupează situaţii din arealul imaginativ al pictorului, pliat pe contexte şi situaţii din jurul nostru, Lucian Liciu evocă imposibilitatea actualului de a depăşi banalul. Acest fapt este sugerat prin înlăturarea lascivului, ceea ce implică în final prezentarea unei situaţii, a unei satire pictate, a unei atitudini faţă de situaţii la care este martor, determinându-l să alăture estetica urâtului de senzualitate, schematismul formelor masculine de frumuseţea biologică a nudului feminine, detaliile anatomice conduse la limita grotescului de figuri schimonosite de prostie.

Personajele din desene animate accentueză sentimentul parodiei, care nu se rezumă la o „tipiţă” generică, „zâna zânelor”, şi la ei, nişte băieţi de asfalt, ci se extinde la o întreagă poveste despre nesfârşitele posibilităţi de relatare a femeii ca subiect al erotismului, dar şi al dramelor, al degradării, cum am văzut în alte lucrări din expoziţie.

Nuditatea este receptată adesea ca aparţinând imoralităţii şi inferiorităţii fiinţei, însă valenţele divine ale corpului uman cunosc o evoluţie spectaculoasă în istoria culturii, atât zeităţile, cât şi omul fiind reprezentaţi de multe ori într-o lumină favorabilă, ca un simbol al idealului de frumuseţe. 
Lucian Liciu pendulează între cele două tipuri de abordări antagonice la care a început să lucreze acum 4 ani. Celor 140 de picturi create într-un interval de timp relativ redus li se adaugă peste 1000 de desene reprezentând nuduri. La început a experimentat tehnici, apoi a ales să stilizeze corpul uman, să-l denatureze, să-l anamorfozeze şi, în acest context, să îşi creeze un stil al său.

„Povestea nudului- Mărturisiri contemporane” este o călătorie pe parcursul căreia pictorul descoperă că abordările sale sunt acompaniate de luciditatea omului contemporan căutând noi înţelesuri ale fenomenelor sociale. Lăsând pentru moment la o parte conceptul iniţial care l-a determinat să insiste asupra unei astfel de redări vizuale, nudurile pictate de Lucian Liciu nu fac parte din categoria reprezentărilor unde ochiului îi place să se piardă. Dorinţa, admiraţia, visurile erotice sunt parţial anulate. Detaliul nu mai este semnificativ. Interesul artistului pentru sinteză şi referinţele la situaţii determinate social reaşează tematica nudului într-un unghi diferit de cel provocator, obişnuit în artă în diferitele sale momente de manifestare. Un artist singular în spaţiul artei actuale, Lucian Liciu redă prin expresia lapidară a gestului artistic, complexitatea vieţii cotidiene a omului recent surprins în „Povestea nudului”, o oglindire a dezintegrării lumii noastre, care vine în continuarea manifestului „Points” de la Slatina. Practic, Lucian Liciu protestează împotriva statutului nostru existenţial prin orice modalitate de figurare vizuală aparţinând bidimensionalului şi deseori, tridimensionalului.

Alegând nudul ca principal subiect, pictorul ripostează asupra multiplelor modalităţi în care orice simbol poate cădea în desuetudine, analogiile cu situaţii din societatea contemporană făcând un pamflet din expoziţia care aruncă la fileu lipsa de repere şi căutarea identităţii. Concepută sub forma unei instalaţii, aceasta este supusă dezbaterii plastice şi sociale a pictorului, care problematizează prin atitudinea conceptuală propusă, tehnici artistice diferite şi complemetaritatea dintre frumos-urât, adevăr-neadevăr, masculin-feminin.

Pornind de la origini , de la imaginile pictate pe suporturi diferite ale lui Adam şi Evei, dar aşezaţi totuşi împreună prin modul de panotare pe doi stâlpi distanţaţi, care ofereau posibilitatea vizualizării unitare a personajelor  păcatului biblic, artistul ajunge la epoca industrializării şi  totalitarismului. Reprezentarea japonezei îmbrăcată în kimono evocată în plină pagină drept simbol al tradiţiei, nu exclude evoluţia tehnologică. Fabrica pictată în planul secundar, aproape minusculă în comparaţie cu tânăra conservatoare, pe care, se pare, că nu o deranjează nimic din ceea ce se petrece în afara cutumei, de dincoace de cuceririle ştiinţei. Şi totuşi, trebuie să suporte toate aceste schimbări, privite cu precauţia celei care nu exclude posibilitatea unor urmări devastatoare. În acelaşi ton ideatic, o lucrare avangardistă relatând lumea de la marginea spaţiul industralizat, redă o femeie blondă primitivă prin anatomia masivă. Având podoaba capilară colată din părul unei păpuşi şi fluturând în afara tabloului în direcţia opusă în care vântul îndreaptă fumul furnalului fabricii din perspectivă, aceasta ne atrage atenţia asupra inadvertenţelor şi decalajului dintre spaţii, culturi, tipuri de gândire divergente.     

Diferenţele sociale, lipsa conştiinţei, dezumanizarea, subcultura, violenţa socială şi conjugală, dramele războiului, prostituţia sunt în atenţia artistului ca actualităţi ale cotidianului, de care ne lovim, fie că vrem, fie că nu. Omagiul adus copiilor agresaţi fizic sau psihic, ucişi în timpul războiului sirian a fost punctat prin amplasarea unui pătuţ cu jucării în vitrina Galeriei „Căminul artei”. Inclusiv agresiunea sexuală şi dezintegrarea comportamentului uman sunt aduse în discuţie de artistul pentru care lesbienele şi homosexualii fac parte din aceeaşi categorie fenomenologică a globalizării, care a amplificat acum un comportament rarirism în epocile trecute. 

Hidoşenia şi caricaturalul sunt şi ele acentuate în mai multe compoziţii. Două plăci pictate, prinse în balamale, în care grandomania cunoaşte însuşiri  degradante pentru omul obişnuit, dar cu semnificaţii legate de statutul social nemeritat pentru îmbogăţiţii peste noapte, prin mijloace necinstite, atrag privirea în contextul expunerii. Pe o parte a panoului putem admira un bărbat şi o femeie purtând chiloţi de mii de euro, cu cristale Swarovschi, cu preţul afişat la vedere, „ca să se ştie valoarea lenjeriei lor”, pe partea cealaltă, cei doi, goi, scunzi, cu burţi imense, stând pe scaune într-o atitudine inadecvată bunului simţ,  sunt redaţi ca o greşeală a naturii, sub cel mai grotesc aspect.  Inclusiv categoria modestă a populaţiei este supusă impedimentelor uniformizării generale, când discutăm de imperiul sandwich-urilor şi obezităţii, indus de fenomenul McDonald’s. Globalizarea i-a îmbolvit pe mulţi, le-a distrus fiinţa, sensibiltatea, viaţa, determinându-l pe Liciu să arate, cu mijloacele picturii, răul instalat datorită transformărilor negative, de fiecare zi, ale lumii.

Picturile de pe panourile aşezate central, pe jos, fac o trimitere stilistică spre arta lui Picasso şi Matisse. Sintetismul şi elementele fantastice aşezate în structura chipului uman, gestualismul liniei, cromatica adesea reţinută, dar uneori epatantă, aplatizarea spaţiului, spontaneitatea trăsăturii de penel, definiţia exactă a mesajului sunt situate în arealul de ultimă oră al creaţiei sale, aflată tangenţial şi în zona abordărilor citaţioniste. Un dejun pe iarba al unor tinere, amplasat în faţa Casei Poporului, nu este unul obişnuit. Femeile se află aici de o veşnicie, fiind partea invizibilă a identităţii noastre, statornicia, comuniştii venind să distrugă entitatea pe care acestea o reprezintă, fiindu-le zdrâncinată tradiţia.

Discursul artistic al lui Lucian Liciu este întrerupt câteodată de femei suave, decorate cu tatuaje, stând liniştite, adesea tolănite, având un iz oriental, privind detaşate meschinăria din jurul lor.  

Acest decor prezent la tot pasul a fost surprins de artist în textura unor materiale diferite. Pânze, panouri, textile, tablă, uşi de dulapuri, acrilic, pastel ori ulei, transmit un mesaj puternic şi se integrează în mod firesc în demersul pictorului de a analiza contemporaneitate şi de a trage un semnal de alarmă.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă  

„Points” sau „arta nu trece prin stomac” la Galeria „Artis” din Slatina

-o expoziţie manifest, o epoziţie incitantă semnată de artiştii Lucian Liciu, Nicoleta Liciu Gribincea şi copii lor, Nataşa, Hery şi Elena-

Lucian Liciu are o privire panoramică asupra evenimentelor contemporaneităţii. Pictura sa este o cameră de supraveghere îndreptată spre amănuntele de zi cu zi, care generează conflicte şi tot felul de tensiuni acuzatoare la adresa sistemului, transformate, de multe ori, în  incidente cotidiene. Influienţat de propria experienţă existenţială, artistul interacţionează fără să vrea cu evenimetele străzii şi deopotrivă cu cele politice. Regulile regimului în care trăim, aurolacii, câinii şi pisicile vagaboante, alcoolul, săracii marilor oraşe, statutul artei actuale fac obiectul unei complexe expoziţii care s-a deschis la Slatina, în ianuarie, 2017. Concepută sub forma unei ample instalaţii în care diferitele elemente ale expunerii pun probleme determinate de circumstanţele trăite pe viu de artistul care protestează cu mijloacele sale, revolta faţă de aceste derapaje ale actualului, este manifestată incluv de cei trei copii ai plasticianului, Nataşa, Hery şi Elena, şi de soţia sa, pictoriţa Nicoleta Liciu Gribincea. Pictură, desen, obiect, ready-made-uri devin armele de atac împotriva atitudinii de nepăsare a clasei politice din România începului de secol XXI.    

Deşi problemele societăţii contemporane constituie punctul de plecare al expoziţiei „Points” formând un pertinent discurs vizual, nici problemele plastice nu au fost lăsate în urmă, ele susţinând în mod admirabil conceptul de pornire. Sărăcia, dezinteresul politicienilor pentru populaţia nevoiaşă, nepăsarea generată de actualitatea cotidiană, de straturile sociale dezintegrate ale unei lumi fără repere, sunt în vizorul artistului Lucian Liciu care, făcând o incursiune în imediata apropiere socială şi vizuală, constată că dezechilibrul economic  atragând după sine diferenţele sociale ca urmare a globalizării sistemelor politice, nu mai este în centrul preocupărilor elitei conducătorilor, iar dorinţa omului de a –şi duce viaţa într-o lume perfectă a dispărut, acesta nereuşind decât să supravieţuiască de azi pe mâine şi la limita sărăciei.

Necesitatea omului de a fi o fiinţă socială şi imposibilitatea sa de a se adapta nenumăratelor constrângeri impuse de vremuri, produce derapaje în sfera pauperă a societăţii.

Câteva dintre aceste situaţii existenţiale sunt selectate de Lucian Liciu, cel cu înţelegere pentru aurolacii care trăiesc în oraşul subteran, atrăgându-ne atenţia asupra faptului că adevăraţii aurolaci sunt cei de pe afişele electorale, pentru că ei denigrează societatea şi practic ne sfidează prin hotărâri ce vizează lipsa de susţinere pentru cei fără şansă la o viaţă normală.

De aceea, în pictura lui Lucian Liciu  personajele domină simeza. Acestea au în spatele lor afişe electorale evocând inducerea în eroare, persuasiunea, propaganda. În dreptul celor 16 pânze cu aurolaci se află un cort, iar lângă acesta, sub cerul liber, cartoane, bidoane de bere, sticle goale, gunoaie, artistul dorind să sugereze produsul degradant care a ajuns omul contemporan datorită politicului. Pe cearceaful desenat sunt reprezentate personaje din timpul războaielor (conflictul este o stare permanentă în sensul de tensiune), aspecte sexuale (pornografia este o identitate şi o definire a unei stări), imagini arătând tot ce este negativ în lume. Răul despre care vorbeşte Lucian Liciu în pictura sa este ascuns. Trivialul nu este întotdeauna vizibil, de aceea artistul ne arată una dintre plăgile societăţii prin folosirea unor procedee mixte de expresivizare. Jocul cromatic care transpare în compoziţia de dimensiuni parietale cuprinde bucăţi de pânză cusută şi colorată, cu ajutorul cărora sunt acoperite organele sexuale în ideea că întotdeauna încercăm să ascundem lucrurile nocive. În relaţie ideatică cu cearceaful desenat se află maşina de cusut vopsită cu negru arătând că ea repară diferenţele, derapajele şi discrepanţele, semnificaţia obiectului fiind aceea de a acoperi răul, „coasem peste ticăloşiile nostre”, cum spune artistul şi nu mai putem repara ororile comise de noi înşine.

Instalaţia şochează prin mesaj şi prin banalitatea conferită de obiectele, care îşi construiesc lumea lor.

O altă direcţie pregnantă a comportamentului uman actual se referă la cruzimea de care dau dovadă conducătorii auto care ucid cu nepăsare zilnic zeci de câini şi pisici, care tapetează drumurile cu sângele lor nevinovat. În semn de protest, copiii artistului au realizat 200 de desene şi colaje reprezentând bietele animale suspedate asemeni unor îngeri de plafonul galeriei. Omorâte în mod gratuit, aceste fiinţe credincioase omului, nu au nici o vină că există şi că sunt victimele furiei şoferilor, demonstrând inumanitatea noastră avansată, ca popor.

Acest tronsor important al expoziţiei reprezintat de lumea Nataşei, a lui Herry şi  a Elenei, copii artistului, radiografiază societatea contemporană cu mijloacele vizuale ale vârstei. Omagiul adus câinilor ucişi sau naturii prin reprezentarea unor copaci, a unei căsuţe de păpuşi şi a unor jucării, ne atrag atenţia că şi acestea fac parte din lumea degradată construită de om.

Decriptarea societăţii se face şi la nivelul moralei. O maşină de cusut vopsită în negru ne sugerează faptul că individul încercă să repare ororile săvârşite, impostura strecurându-se printre noi, subtilităţile prin care aceasta este înfăţişată arătându-ne  că trebuie să luăm atitudine faţă de valenţele capitalismului. Acestea au aşezat sub semnul imoralităţii şi neputinţei şi sub carapacea continuei conflictualităţi evoluţia destinului uman.

La rândul său, o artistă a socialului, Nicoleta Liciu Gribincea expune un frigider pictat cu galben, care se adaptează foarte bine contextului instalaţiei „Points”. Uşa deschisă a obiectului lasă la vedere colaje cu produse alimentare, decupate din carton, iar unele, pictate.  Punând creaţia plastică sub semnul întrebării şi concluzionând că adevărata artă nu trece prin stomac, ci depinde de modul de a vedea lucrurile, de sacrificiul pe care eşti dispus să îl faci, de condiţia artistului şi de împrejurările în care acesta se desfăşoară ca entitate, Nicoleta Liciu Gribincea ne arătă că sinuozităţile destinului artistic nu diminuează valenţele creative, ci articulează trăirea care poate deveni acută.

Fiind cu greu sau deloc acceptat de societate, artistul, a cărei menire este aceea de a de găsi calea spre fericire şi armonie şi de a reaşeza întotdeauna binele şi frumosul în lumina favorabilă care li se cuvine, va avea mereu de suferit şi îşi va accepta soarta în favoarea adevărului său pe care, cel puţin, crede că îl împărtăşeşte lumii întregi.

Ana Amelia Dincă 

       

Salonul de toamnă, Călăraşi, 2016

„Salonul de toamnă” a reunit un număr important de artişti din Călăraşi, Slobozia, Constanţa, Brăila şi Bucureşti, sălile Muzeului Municipal fiind generoase pentru acest regal al plasticii contemporane.

Pictura lui Vitalie Butescu face loc emoţiei şi atmosferei evanescente, alăturând amploarea panoramică eclerajului cald sau rece, atenuat ori spectral, în funcţie de momentele zilei. Castelul Peleş sau cel al reginei Maria de la Balcic cuprind în alcătuirea tehnică artificii plastice, obţinute din îmbinarea culorilor şi aşezarea lor cu ştiinţă în câmpul compoziţional. Argintiuri şi griuri diverse, culminând cu degradeuri tonale suprapuse, sunt rezultatul căutărilor neîncetate ale artistului de a descoperi în plein-air, ecoul contrastelor valorice şi al jocului subtil al tuşelor, care relevă frumuseţea naturii prin efectul ton în ton, prin divizionismul lăsat de urma pensulei, prin diluţii şi saturarea masei cromatice.   

Penelul lui George Savu se exaltă în faţa iluziilor vizuale sugerate de Balcic şi de Capul Caliacra. Iubitor al picturii în aer liber , acesta tratează suprafaţa compoziţională cu plăcerea celui care meditează asupra liniştii şi asupra colţurilor de lume care nu se lasă inundate de contemporaneitate.

Jocul fanteziei creatoare apare în pictura Marcelei Smeianu care, prezentă la salon cu o compoziţie inspirată de spaţiul rustic al comunei Hârsa, din judeţul Prahova, unde a participat în vara anului 2016, la Tabăra Internaţională de Pictură „Vasile Grigore”, organizată de colecţionarul Victor Adam, dând măsura capacităţii de observare şi sintetizare a imaginii figurative, care a inspirat-o. Lucrând în plein-air, a remarcat cum lumina metamorfozează culoarea creând efecte de o mai accentuată picturalitate în lucrarea sa, „Căpiţe de fân”. Pensulaţia vibrată, nuanţele de verde şi ocru, imprimă cadrului peisagistic o atmosferă nostalgică.

„Amurgul marin” al lui Cîrstina de la Studina face o introspecţie în zona spirituală a fiinţei, îndemnându-ne la meditaţie, tenta metaforică a imaginii, abordarea vibrată a treptelor cerului, care se doreşte a fi o trimitere spre vămile văzduhului, face ca lucrarea să iasă din tematica peisajului şi să se înscrie într-o direcţie filosofică. Tipul acesta de gândire suprarealistă este prezent în opera artistului într-o serie semnificativă de lucrări, abordarea plastică şi conceptuală fiind relaţionată cu o cromatică pendulând între culorile vii, puternice, ce implică legătura fizică a artistului cu spiritualitatea existenţei sale.

Apărut sub semnul inspiraţiei divine şi sub austeritatea talentului şi experienţei, „Fragmentul de frescă” al lui Florin Mihăilescu este o materializare originală a unei imagini bizantine, care îşi are originea stilistică în regulile stricte ale artei religioase. Acuarela a fost înzestrată cu rafinamentul cromatic şi estetic al celui care are dificilul exerciţiu al interpretării, al alăturării contextelor vizuale medievale şi moderne, într-un reuşit experiemnt plastic.  

Camelia Cornelia Ion, în spiritul expresionismului,  se concentrează asupra maselor de pastă care, aşezate a plat, definesc o construcţie geometrică a imaginii, planurile sintetice de tonuri rafinate creând o tensiune a suprafeţei, o dinamică impusă de structura intrinsecă a formelor stilizate  cu ajutorul cărora simbolizează un „Peisaj” şi o „Compoziţie abstractă”, accentuând cercetarea sa în domeniul culorii şi creând astfel un dialog între componentele plastice transpuse pe suprafaţa plană.

Acuarela Mariei Bogatu Măncianu are laviuri delicate, suplinite de o picturalitate desăvârşită în degradeurile care se susţin plastic în atmosfera generală a lucrării. „Toamna în parc” se dovedeşte a fi o compoziţie de mare delicateţe, transparenţele făcând-o fragilă şi preţioasă.

Pentru Daniela Mariniţă, realul este un punct de plecare, atât pentru abordările figurative, cât şi pentru cele abstracte. Tablourile de la „Salonul de toamnă” sunt determinate de influienţa universului imediat al artistei. „Mere”, „Irişi”, „Flori din grădina mea”, relevă contextul sensibil pe care Daniela Mariniţă încearcă să îl aducă pe pânză într-un desen concis peste care aplică tonalităţile cromatice cu mare delicateţe. Contrastele pun în evidenţă elementele vegetale, înlănţuirea formelor creând o unitate vizuala a compoziţiei, ce acoperă suprafaţa plană unde acordurile valorice stabilesc legături între conturele expresive.

Silviu Ioan Soare selectează din mediul înconjurător florile, care rezonează cel mai bine cu preferinţa sa de a reda natura sub diferite aspecte cromatice. Acestea devin formă stilizată prin accentuarea subiectului plastic, ceea ce îl apropie pe artist de şcoala interbelică de pictură românească, dar şi de maniera ciucurentistă de a transforma un simbol figurativ într-o sinteză vizuală. Ocrul, galbenul, verdele şi roşul sunt prezente în „Garoafe”, „Flori” şi „Natură statică”, unde plasticianul punctează caracterele specifice influorescenţelor evocate, în a căror forţă de sugestie distingem detalii ce aparţin lumii frumosului. Trei dintre ucenicii săi, Ana Maria Păpurică, Carmen Pavel şi Alessia Nica expun lucrări originale, care lasă la vedere preferinţa stilistică a fiecărei expozante.

Vibraţia valorică şi coloristică, griurile distinse, le întâlnim în „Aşteptarea” lui Victor Grigore, un portret de adolescentă realizat după criterii compoziţionale şi în nota celui care are drept temă preferată portretul. Suprapunerea straturilor de culoare şi dirijarea mijloacelor de expresie în sensul maximei relatări a sentimentului exprimat, decupajul structurilor imagistice în care linia şi culoarea joacă rolul determinant, fac din travaliul artistului un reper vizual asupra căruia ochiul privitorului zăboveşte cu plăcere. Eleva sa, Ştefania Barcaru, expune un peisaj expresionist, având contraste de închis şi deschis, luminişuri şi zone întunecoase caracteristice pădurilor.

Corneliu Ratcu s-a apropiat în ultimii ani de o spiritualitate marcantă. Stilul său este purificat de  elemente detaliate înscriindu-se în linia simbolismului religios. „Cina cea de taină”, „Filoxenia lui Avraam”, interacţionează cu „Dublul autoportret”, în jurul lor coagulându-se o întreagă filosofie existenţială.        

Lucrările lui Dorin Manea, „Autoportret”, „Irişi”, „Delta” şi „În port” sunt realizate cu aceeaşi permanentă dragoste pentru tehnica acuarelei, specie a graficii ce impune siguranţă în execuţie, artistul reuşind de fiecare dată să surprindă aspecte inedite ale naturii pe care le abordează cu multă sensibilitate. Vederile panoranice, dar şi detaliile denotă o catifelată transparenţă a laviurilor şi un desen concis, susţinând experienţa îndelungată şi pasiunea pentru acuarelă. Nepotul său, Vlad Boţi, a prezentat două desene expresive, dovedind că înzetrarea genetică şi talentul nu ţin cont de vârstă.

Acelaşi Dorin Manea a avut amabilitatea de a aduce din colecţia personală, o acuarelă de calitate „Margine de dumbravă”, semnată de Niţă Anghelescu, datată 1941. Bursier al statului român la Paris în domeniul picturii, Niţă Anghelescu s-a dedicat  arheologiei în ultima parte a vieţii, fiind întemeietorul Muzeului regional Călăraşi şi un nume cunoscut de localnici. Pe altă traiectorie stilistică se află Niculae Dumitru care ne-a familiarizat cu desenul în creion. Prezent la toate expoziţiile noastre cu o tematică diferită, cu atenţie sporită asupra urbanului şi asupra arhitecturilor sale, acesta s-a oprit acum la portret. Chipurilor de copii pe care le-am văzut la precedentele prezenţe la saloane, li se adaugă de data aceasta studiile „Cap de copil” şi „Fată afgană lângă Peshavar”, unde se foloseşte cu precădere de linie, punct şi haşură. Încercând să surprindă întreaga încărcătură fizionomică şi emoţională, Neculae Dumitru reuşeşte să susţină prin demersul său, poezia şi delicateţea proprie chipurilor inocente.

Un portret reprezentând femeia interbelică este aşezat pe pânză de Rodica Iacob, cea care reiterează numele artistei poloneze Tamara de Lempicka, prin studiul realizat după unul dintre tablourile acesteia. De-a lungul anilor, doamna Iacob a adus pe simezele călărăşene peisaje şi naturi statice, portretul fiind o preocupare recentă, anunţând dezvoltatul simţ de observare a modelului, înzestrat cu atributele feminităţii, aşa cum le valorificase autoarea originalului.

Florile sunt un reper pentru Elisa Ene, un dialog între diferitele structuri ale naturii, legile materialităţii fiind tratate cu atenţie, în spirit analitic. Emblemă a trăirilor sale, tablourile de mici dimensiuni au fragilitatea proprie creatorei lor.

Alături de pictură şi grafică, „Salonul de toamnă” a prezentat publicului şi două lucrări de gravură pe sticlă. Mariana Gheorghe în „Tradiţii marocane” şi „Pulbere de stele” utilizează tehnici multiple. Strălucirea materialului, sticla fiind spectaculoasă prin însăşi structura ei, şi scriitura lăsată de instrumentul de gravat evidenţiind linia sigură, alături de motivele decorative distribuite proporţional, unifică detaliile cu ansamblul.

O secvenţă atemporală a habitatului sudic scoate la iveală Petronela Milea. Vechiul teatru orăşenesc, astăzi dispărut, şi un drumeag din Cuza-Vodă  sunt pline de lirism comunicând privitorului energii pozitive şi liniştea specifică ţinuturilor solare ale câmpiei.

Sursa de inspiraţie a lui Cornel Ursu este citadinul, mai ales clădirile cu valoare de simbol pentru oraşul de pe malul Borcei. Muzeul Dunării de Jos şi Muzeul Municipal Călăraşi  vin în continuarea unor aspecte ale urbei pictate de artist în ultimii ani. Acesta cuprinde în tablourile sale punctele de reper ale unei aşezări, care prin oamenii de artă şi litere care au trăit sau au trecut pe aici, şi asupra chipurilor cărora chiar Cornel Ursu insistă în portrete realiste,  devine un topos prin care pictorul îşi exprimă apartenenţa la orizontul cultural în care îşi desfăşoară activitatea.

În aceeaşi notă a tematicii peisajului se înscrie şi pictura lui Jimmy Stănescu. Vederile dinspre Borcea sunt bazate pe desenul care descrie forma, pe planurile succedându-se într-o perspectivă percepută în datele ei matematice.

La Marian Allain Toma înfăţişarea şesului concordă cu domeniul său de raportare la realitate, iar portretul este abordat în tenta bucuriei de a trăi.

Aceeaşi responsabilitate pentru vederea în spaţiu o întâlnim şi la Florica Nedelcu. „Peisaj de la Dervent” se constituie într-o evocare document a arhitecturii mănăstirii de aici încadrată în ambientul naturii mirifice, valorea istorică a locului fiind alăturată celei spirituale, pictoriţa rezonând cu spaţiul sacru şi cu divinitatea, o astfel de redare fiind în deplină comuniune cu trăirile sale religioase.

Mihai Filip Stăncescu expune fotografie, iar conexiunile cu filosofia Extremului Orient implică starea de Zen, de linişte, datorită atmosferei pe care aceasta o presupune. La polul opus, Suzana Stan ne delectează cu sfera subacvatică într-o miniatură unde albastrul este dominant. 

Şapte pictoriţe de la Constanţa au fost prezente la „Salonul de toamnă” cu lucrări interesante prin diversitatea abordării şi viziunii, prin personalitatea artistică ascunsă în spatele fiecărei pânze care ne vorbeşte despre nivelul de experienţă şi puterea de transfigurare a oricărui motiv plastic.

Spaţii şi elemente vegetale, o cromatică rafinată într-o ritmicitate echilibrată a planurilor definesc pictura  Laurei Macri, o rafinată coloristă, interesată de plasarea motivului discret sugerat, într-un context care să îl neutralizeze, punându-l astfel în evidenţă. Zone sintetice de culoare se contrapun analizei grafice creând un spaţiu plastic generos, care dă voie ochiului să insiste sau să se relaxeze în geometriile plate ale formelor.

Putem vorbi de o picturalitatea alăturată scriiturii grafice în „Peisajul dobrogean” al Ioanei Maier unde lumina impusă de căldura galbenului aminteşte atmosfera plină de afectivitate şi căldură a Dobrogei în zilele însorite. Arhitecturile desenate cu negru sunt proiectate într-un ecleraj debordant, lucrarea atrăgând atenţia prin delicata îmbinare dintre citadinul redat prin scriitura schematică a desenului şi pictural impus de cromatica vivantă.  

Liz Mirtoncsak cercetează ansamblurile controlate de mase cromatice susţinând prin acestea tendinţa de ascensiune în organizarea traseelor coloristice dispuse în registrul vertical al tabloului expus. Sentimentele trăite de artistă la un moment dat în faţa unei pete de culoare care devine traseu de energii care străbate lucrarea de jos în sus, înscriindu-se pe o direcţie ce vizează legătura dintre terestru şi cosmic.

În mai agitata pictură a Iulianei Alina Mara, concepută pe tonuri de albastru, elementele de limbaj plastic se exaltă reciproc în dinamica hazardului cromatic şi liniar din centrul lucrărilor, conferind ansamblului o ritmicitate aflată sub eticheta deplinei expresivităţi. Ştiind să puncteze centrele de interes în funcţie de preferinţa cromatică, pictoriţa redă anumite structuri care fac trimiteri către formele naturale a căror chintesenţă nu poate fi observată decât la microscop.  

Mihaela Roca recompune într-o nouă structură ideea de vatră, simbol arhetipal, aşezând pasta în contraste puternice, astfel încât, privirea să detecteze sugestia unei flăcări care mogneşte, ajungând la limita abstractizării, într-o alternanţă de rece –cald ce denotă o prelungire a realului în planul bidimensional al pânzei. 

Sabina Voinea în „tomitanele” sale compoziţii face recurs la greceasca aşezare Tomis, amintindu-ne prin sugestia unei amfore şi prin mai târzia arhitectură constănţeană, de misterul şi frumuseţea vechiului oraş, motiv de inspiraţie pentru artista care interpretează în manieră modernă elementele lumii vizibile aparţinând spaţiului său existenţial .

Comorile mării sunt reaşezate pe pânză de Teodora Cotan dintr-o perspectivă unde abundă forţa culorii, într-o interesantă alăturare a figurativului şi nonfigurativului. Sistemul de semne folosit este unul recognoscibil, pliat pe sentimentele sale asupra unui colţ de natură subacvatică evocat în nuanţe puternice, tonalităţi evidenţiind un demers plastic bine articulat ca viziune.

Ana Amelia Dincă,

curatorul expoziţiei

Camelia Ion la o nouă expoziţie, la Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea din Slobozia

Camelia Ion a iubit mereu culoarea şi expresia formei abstracte însă deseori a abordat şi figurativul în compoziţiile cu flori şi portrete. Expunerile pictoriţei se înscriu în modul personal de a recepta senzaţiile din mediul apropiat, insistenţa cu care urmăreşte expresia coloristică fiind posesoarea unui lirism cu rostiri evocatoare ale expresivităţii şi echilibrului compoziţional. Morfologiile interpretate şi tehnica artistică lasă la vedere sobrietatea şi degajarea expresiei plastice, armoniile muzicale, jocul dintre eclerajul estompat şi cel exuberant, implicând nota modernă a stilului său. Sensibilitatea şi sugestiile lumii primordiale se împletesc cu efectele juxtapunerilor, cu masa de culoare aşezată raţional sau în funcţie de gestul recuperator al unor mijloace plastice reconstruite în sintezele propriei sale experienţe. Camelia Ion aduce sub ochii noştri o stare, nu o lume, un suflu romantic , nu o realitate, o altă închipuire a tonurilor şi a imaginilor, aşa cum le trăieşte în faţa şervaletului. Decupajele coloristice vizibile cu ochiul liber sau metamorfozele formale apropiate de interpretări abstracte imaginează planuri şi unghiuri cu ajutorul cărora Camelia Ion subtituie reperele clasice pentru a lăsa loc tendinţelor libere de abordare a subiectului plastic.  În afară de studiile de drapaj, portretele exotice şi naturile statice cu flori constituie o nouă aplecare a artistei spre picturalitate, prin tuşa recuperatoare a formei şi prin suprafeţe sintetice plate ori nuanţate după criterii artistice. Paleta de culorii vii ce caracterizează chipurile africane este utilizată cu prudenţă, structurile care definesc influienţele tribale, precum elementele de vestimentaţie şi podoabele demonstrează capacitatea Cameliei Ion de a observa amănuntul şi de a - l analiza în termenii impuşi de tehnica picturii. Naturile statice cu flori fac o legătură directă cu tradiţia modernă a artei româneşti prin stilistică, dar aminteşte şi de cultura de atelier, aflată la mare preţ şi în activitatea de creaţie a artistei, care, nefiind exclusivistă în tratarea unei teme, aceasta reuşeşte să-şi reaşeze discursul vizual pe linia abordărilor diverse şi în zona unei dinamici ivită din formă, fie ea la limita figurativului sau aflată în segmentul plastic al patei de culoare. Nuanţele de luminozitate se întrevăd în planurile ce leagă spaţialitatea compoziţiilor, eclerajul închis şi deschis creând un joc  în logica internă a lucrărilor sale recente.     

Ana Amelia Dincă