sâmbătă, 9 august 2014

                    Portretul individual şi autoportretul în
                              viziunea lui  Vasile Aionesei


Îţi trimit portretul pentru a fi întotdeauna cu tine, chiar şi atunci când moartea ne va distruge.
                                                          Erasmus din Rotherdam

Citatul de mai sus[1] este o dedicaţie către Thomas Morus, pe dipticul Petrus Aegidius-Erasmus de Quentin Metzys şi este însăşi crezul pentru care Vasile Aionesei doreşte să puncteze în creaţia sa tematica portretului ca fiind una dintre modalităţile de a eterniza fiinţa prin reiterarea ei într-o modalitate de evocare de factură modernă. Descoperind însăşi profunzimile şi latura spirituală a individualităţii, artistul face din această paradigmă a personalităţii un loc comun pentru trăsăturile stilistice ale compoziţiei, cât şi pentru cele particulare ale modelului.
L-am văzut de multe ori pe artist imortalizând în imediata noastră apropiere, psihologiile unor cunoscuţi ai locului, la diferite manifestări culturale, petrecute la Muzeul Judeţean Ialomiţa sau la Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea. În asemenea momente, modelele nu pozează, astfel încât artistul trebuie să se concentreze asupra firescului mişcărilor şi, chiar dacă tipologiile erau surprinse în contururi dematerializate, întotdeauna desenele erau de o monumentală simplitate.
Execuţia, pe de parte rapidă şi în egală măsură corectă, evoca ceea ce era definitoriu pentru model, artistul punând în joc tot talentul luat de la natură şi toate mijloacele plastice însuşite, spre admiraţia celor de faţă.  Însuşi marele Leonardo da Vinci spunea că „înaintea unui portret chiar părinţii şi prietenii trebuie să rămână uimiţi de ceea ce pictorul a putut să vadă în model”. Prin remarca sa obiectivă, reputatul artist renascentist punea în discuţie secretele pe care portretul le aduce pe suprafaţa bidimensională, inclusiv în faţa  acelui privitor pentru care fiinţa portretizată era lipsită de mistere. Vasile Aionesei, prin rigurozitatea desenului şi acuitatea observaţiei, problematizează definiţia vizibilă şi invizibilă a caracterului subiectului său. Faima de portretist pe care o are astăzi era dobândită prin nativitate şi încă din vremea copilăriei chipul uman era fascinaţia sa permanentă. Capacitatea de a gândi spaţial, memoria vizuală şi abilităţile tehnice, care îi permiteau să rezolve uşor problemele de plasticitate a formei, îl detaşau de colegii săi, atrăgând atenţia profesorilor din satul natal, Gândinţi. Situat lângă Roman, unde se varsă Moldova în Siret, locul acesta se pare că a fost cu noroc pentru Vasile Aionesei şi nu pentru faptul că s-a născut acolo, ci datorită unei întâmplări din al doilea război mondial, când prăbuşirea avionului nemţesc, în pădurea din apropierea casei, a adus cu sine şi câteva reviste colorate pe care tatăl, Gheorghe, le-a găsit şi le-a ascuns în pod, unde băiatul lui se urca spre documentare pentru zeci şi zeci de desene, care urmau să apară pe hârtie. Viaţa familiei nu era una dintre cele mai uşoare şi de aceea caietele pentru schiţele tânărului artist erau procurate de la prăvălia satului în schimbul câtorva ouă pe care Vasile le lua din cuibare fără ştirea părinţilor. Faptul că îşi confecţiona singur jucăriile pe care le vedea la ceilalţi copii, era măsura capacităţilor plasticianului de adaptare a imaginii volumului vizualizat la materialele avute la dispoziţie, dar şi un rezultat al simţul spaţialităii şi al dexterităţii exersate permanent.
Din amintirile adolescenţei, una ne-a atras atenţia în mod deosebit. Că Aionesei era devotat picturii şi desenului nu era o noutate. Dar insistenţa asupra  portretului şi specularea oricărui moment pentru exercitatea nobilei pasiuni de a surprinde trăiri efemere, ni se pare fundamental pentru preocuparea ce avea să urmeze decenii la rând. La un moment dat,  întâlnind un pictor din Roman, care făcea portrete vara în staţiuni, l-a rugat să-l lase să–i facă un portret cu instrumentele lui. Personajul care din portretist a devenit portretizat a afirmat că limbajul plastic al artistului nostru semăna cu cel al lui Ştefan Luchian.
Peste ani, când Vasile Aionesei a devenit student, profesorul Gheorghe Şaru a constatat aceleaşi similitudini. Văzuse în copilărie, la biblioteca din Roman, albume cu primul pictor modern din plastica românească şi de aceea, în istoria artei recente, Vasile Aionesei pare un conservator al modernismului, însă puţini ştiu că şi experimentul artistic a constituit la un moment dat contextul de desfăşurare al obţiunilor vizuale. Astfel că, boala mamei care era un necaz abătut asupra familiei, avea un revers mulţumitor pentru imaginaţia micului artist. Păstrând sticlele de medicamente şi împodobindu-le cu hârtie colorată, modelată după motivele tradiţionale legate de obiceiurile anului nou, artistul realiza simbolurile animaliere ale ursului şi caprei sau ale măştilor cu chipuri ciudate, care luau naştere pe gâtul micilor recipiente. Acele capete fantastice erau continuate cu o vestimentaţie exotică inspirată din ancestralele ţinuturi ale Moldovei. Vrând dinadins să devină pictor, Aionesei a fost susţinut de mama sa în dorinţa de a urma Liceul de Artă de la Roman.
Dar,  nefiind acceptat aici pentru că tatăl său nu era înscris la întovărăşire, pictorul s-a văzut nevoit să meargă la un liceu de cultură generală. Mai târziu, la Şcoala Populară de Artă din Roman, a început să expună alături de colegi, manifestările fiind comentate de Valentin Ciucă. Acesta se afla la Piatra Neamţ în vremea aceea şi venea la Roman pentru a deschide expoziţiile tinerilor pictori printre care se afla şi portretistul nostru. Încă de atunci, acesta şi-a construit opera cu răbdare şi discreţie, punându-şi în joc întreaga experienţă plastică, în cadrul căreia tema portretului i-a dominat existenţa  artistică şi asta tocmai pentru că domnia sa ştie că, un plastician care nu poate să facă portret, nu este cu adevărat împlinit. Deşi nu s-a păstrat nici un portret din acei ani, avem convingerea că persistenţa asupra trăsăturilor fizionomice în scopul recunoaşterii modelului, erau păstrate cu sfinţenie la graniţa dintre forma conturată generic şi liniile definitorii care alcătuiesc domeniul de identitate caracterorologică.
Devenind student la Secţia de pictură a Institului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Aionesei s-a familiarizat cu portretistica unor nume sonore ale artei din a doua jumătate a secolului XX şi cu problematica destul de complicată a întrebărilor născute în faţa abordărilor lui Traian Brădean, Marius Cilievici sau Corneliu Baba. În această perioadă, preocuparea pentru sfera lăuntrică a fiinţei şi pentru aspectele fizionomice aparente se distingeu ca două componente inseparabile  legate de viaţa interioară şi de cea exterioară a modelului. Percepţia pe figură a stărilor de melancolie, a atitudinilor de revoltă sau de contemplare obiectivă a lumii, nu fac decât să rezolve în planul propriei obţiuni plastice, principiile de construire ale chipului. Stările de zbucium sau de fericire, care se întrevăd pe diferitele fizionomii, sunt  de un expresionism tensionat al liniei drepte sau modulate, a cărei forţă depinde de momentul de inspiraţie al artistului. Între artiştii afirmaţi în fenomenul plastic ialomiţean, Vasile Aionesei s-a impus câştigându-şi notorietatea de portretist, dar s-a făcut remarcat şi prin spiritul său discret şi modest care îl defineşte ca identitate creatoare.
Trăind oarecum izolat de contextul avangardelor actuale, nu numai ca modalitate de abordare stilistică, din respect pentru principiile ancestrale ale istoriei artei, ci şi ca existenţă fizică prin nenorocul de a trăi într-o provincie artistică, Vasile Aionesei a ştiut de la început că miza sa este una strict estetică. De la academism la modernism, de la culoarea locală la structura ei analitică, artistul străbate fără constrângerile inerente unor precepte postmoderne o întreagă gamă de atitudini portretistice. Luminozitatea şi proporţia componentelor faciale, dar şi abaterile de la acestea în dorinţa de redare a asemănărilor naturale ale personajului desenat, îl fac pe graficin, când un artist strict academic, când un gestual fără reţineri în linia care identifică trăsăturile personalităţilor reprezentate.
Poetul Gheorghe Dobre, scriitorul Şerban Codrin, Silvian Ciupercă, artistul Nicolae Rotaru, prozatorii Nicolae Stan şi Ion Neşu, publicistul Ion Alecu, Mircea Dinescu, Jean Cheptea, Vişinescu, scriitorul Constantin Ţoiu, Dan Elias, Anghel Papacioc, Florin Ciocea, poetul Costel Bunoaica, Aurel Sefciuc, Aura Aionesei, Cristi Aionesei, fratele pictorului, Aionesei Gheorghe, academicianul Viorel Barbu, dr. Vasile Pâslaru etc.
 În ulei, artistul contrapunctează la nivel cromatic zeci de tuşe mărunţite, alungite uneori  sau trasate puternic cu penelul. În desenele în creion sau cărbune, Vasile Aionesei nu este un portretist de factură eliptică. Însă sintetismul liniilor care alternează cu detalii, asupra cărora artistul insistă din dorinţa de a dezvălui caracterele în deplinătatea totalizatoare a psihologiei, compun structuri puternice de definire a expresiei chipului. Tocmai datorită satisfacţiei date de producerea asemănării, portretul a devenit acel gen artistic care place şi celui instruit în ale artei, dar şi publicului admirator.
A nu se înţelege prin aceasta că Vasile Aionesei este un artist întru totul mimetic. Întotdeauna personajele desenate, dematerializate şi simbolice, există în sine ca portrete individuale. Numai accidental artistul a relatat o istorie a familiei sale prin pictarea celor doi copii, Aura şi Cristi, într-o singură compoziţie. Aceştia au candoarea specifică vârstei, puritate în priviri şi prospeţime sufletească.  Într-un tablou vedem figura doamnei Rodica, soţia artistului. Concepută în aceeaşi notă a chipului de sine stătător, dar înt-o atitudine maiestuoasă de portret de aparat, lucrarea impresionează prin acalmia unei apăsătoare stări de aşteptare. Dimensiunea psihologică se relevă la nivelul atitudinii, a rotirii capului în poziţie de trei sferturi, lucrarea păstrând dimensiunea monumentală a formei şi a trăsăturilor puternice de creion. Privirea înglobează drama şi bucuria modelului, deplina încărcătură emoţională care distribuie pe figură reflexele de lumină şi umbră, lăsând o anumită libertate câtorva suprafeţe, care nu fac decât să întregească atmosfera de mister a distinsei doamne.
Lumea interioară a sufletului ascuns fără vreo glorie precisă, întrevăzută în imediata existenţă, îşi regăseşte orizontul misticii interioare în expresivitatea chipului, chiar în trăsătura sa cea mai  personală citită într-o arcuire subtilă a sprâncenelor.
În egală măsură artistul lucrează în ulei, iar culoarea o  aşează în pete sintetice, imaginea finală transformându-se într-o metaforă a omului, într-un element de sacralitate al fiinţei corporale în care sufletul sălăşluieşte şi defineşte singura garanţie a emoţiilor transparente în zâmbetul sau seriozitatea chipului. Portretele lui Vasile Aionesei sunt un elogiu adus prietenilor pe care i-a cunoscut îndeaproape sau anonimilor, pe care i-a văzut o singură dată cu ochiul său ager şi cu mintea atotcuprizătoare, reţinându-le trăsăturile definitorii. Unele portrete au un pronunţat caracter protocolar.   
Autoportretele lui Vasile Aionesei constituie capitolul de forţă al creaţiei sale. Acestea ne-au atras atenţia nu numai datorită prezenţei lor într-un parcurs istoric, în care precedentul fusese deja creat în istoria olandeză a picturii prin Rembrandt van Rijn, dar însăşi etape esenţiale ale artei româneşti moderne au dat tonul unui drum al autoportretului prin Ştefan Luchian sau Theodor Pallady care, reprezentându-se cu pensula în mână ca în vremuri mult mai îndepărtate zugravul de subţire Pârvu Mutu, au deschis calea lui Corneliu Baba care este exemplul absolut al artei de autodefinire vizuală în plastica noastră. Având această strălucită descendenţă, Vasile Aionesei îşi evocă sentimentele şi trăirile personale prin atitudinea de introspecţie asupra propriei fiinţe. Într-o serie de autoportrete, care lasă trecerea timpului ca o victorie să îşi spună cuvântul asupra fizionomiei, tuşa păstrează nealterată dorinţa de perpetuă contemplare asupra sinelui.  Rămânând de fiecare dată aceeaşi, blândeţea chipului este redată uneori extrem de liber şi firesc pentru un artist care, de data aceasta, priveşte nu tocmai detaşat universul  existenţial.  Profunzimea privirii directe, care dezvăluie neliniştile interioare şi pierderea insesizabilă a timpului artistic, se dezvăluie în acurateţea liniei cu diferite intensităţi de trasare. Prin aceasta, îndepărtându-se de academism, dar rămânând în limitele lui prin accentul pus pe forma recognoscibilă şi pe diferitele nuanţări locale, artistul concretizează o friză de autoportrete.
Reprezentarea din 1982, bust, din trei sferturi, cu bărbia sprijinită de mâna cu degetele răsfirate, ţine de imaginarul livresc al artistului. Ochii privesc atent spectatorul într-o atitudine de comunicare directă. Acoperământul de cap stabileşte o anumită verticalitate a modelului, iar pata cromatică, de un roşu intens, se transformă în centrul de interes al compoziţiei. Vesta de culoare închisă, realizată în aceeaşi modalitate de evocare a unei pete sintetice de culoare, contrastează cu fondul ocru-verde, caracteristic mai multor  lucrări din seria aceasta. Într-un autoportret din 1997, Vasile Aionesei îndreaptă către noi penelul abia sugerat printr-o discretă trăsătură neagră de culoare. Corpul artistului este întors către chevaletul invizibil, a cărui prezenţă se simte dincolo de spaţiul tabloului. Aflându-se în atelier, în momentul cel mai intim de comunicare cu subiectul, pictorul ne dezvăluie factura lăuntrică a fiinţei sale creatoare şi transmite un mesaj direct, acela de rămânere în ascundere a pânzei ce  are să se ivească. Învăluit de acest mister, cu privirea pătrunzătoare a ochilor de nuanţă gri-albastru, care are corespondent în cromatica vestimentaţiei, cu sprâncenele arcuite, descriind forme unghiulare, cu acoperământul de cap de culoare roşie, artistul dezvoltă un comentariu cromatic şi formal asupra propriei exteriorităţi fizice.
În anul 2000, Vasile Aionesei realizează un autoportret în care linia penelului se afirmă ca centru de interes şi drept fundamentalul element de relevanţă al personalităţii sale. Degetele răsfirate, conturate poliaxial, ne arată că artistul rămâne în registrul aceleaşi sintaxe. Halatul verde, valorat în funcţie de lumină, bluza albă, nuanţată cu părul, relatează aluziv poezia chipului, care abia începe să fie brăzdat de povara anilor. Artistul se află în deplinătate forţei creatoare şi ne mărturiseşte acest lucru prin intermediul uneltei sale, tocmai îmbibată în culoarea de pe planşetă. Gata de a ataca pânza, plasticianul mai priveşte încă o dată spre noi. De data aceasta, capul descoperit, cu părul cărunt, realizat din tuşe expresive încununează fruntea înaltă, înseninată de frontalitatea privirii şi de efectele pensulaţiei, care sublimează realitatea. La o simplă privire se poate remarca destul de uşor faptul că orientarea artistului rămâne mereu aceeaşi, către chevaletul de dincolo de tablou. El ascunde, dar dezvăluie în acelaşi timp, un context simbolic al afirmării de sine, intuind că arta sa există dincolo de aspectele vizibile. Dacă în cazul portretelor există o schematizare determinată nu numai de abordarea stilistică, ci inclusiv de cea a tehnicii în creion, în autoportrete intervine în forţă materialitatea culorilor în ulei.  
Din când în când, Vasile Aionesei abordează aquarella. În compoziţia din anul 1995, în alb şi albastru, redând tensiunile propriului chipul în compoziţia aflată astăzi în patrimoniul Muzeului Dunării de Jos din Călăraşi, plasticianul demonstrează încă o dată că tehnicile nu prezintă nici un mister pentru mâna sa exersată. Psihologia care transpare în privirea atentă, mult prea pătrunzătoare în sufletul privitorului, rămâne dominanta autoportretelor,  care instalează în operă un soi de pornire lăuntrică spre energiile din universul apropiat. Cele patru studii din 1988, aşezate pe un singur suport, dezvăluie o narativitate a mişcării capului, diferită doar printr-o subtilă redefinire a chipului. Artistul suspendă pentru moment mobilitatea propriei fiinţe şi creează  atitudini contemplative la fel ca în parcursul unei pelicule cinematografice. Fondul liber, aerisit de vreo intenţie a elementelor care să creeze o arhitectură sau vreo scenografie, însuşi corporalitatea artistului formând un fel de construcţie monumentală, proiectează o nostalgie a vidului care urmează să se umple de atmosfera eterică a spiritului. Autoportretul din 1990 este evocat în raccourci, de jos în sus, trupul şi chipul artistului privindu-ne detaşat şi sigur în atitudinea sa distantă, relevată de alegerea poziţiei perspectivale. Semnat  în registrul inferior al planşei, în dreapta, pe verticală, compoziţia iese de sub incidenţa celorlalte abordări.     
Creaţia apare atunci când talentul şi trăira spirituală pe care o ai dau frâu liber ideilor, sentimentelor şi acestea se exteriorizează în imagini, spunea pictorul Vasile Aionesei, care s-a născut în data de 22 martie 1949. Desăvârşirea studiilor la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, în 1980, la clasa profesorilor Gheorghe Şaru şi Constantin Crăciun, i-a dat artistului o direcţie de rememorare a modernismului, stil care i-a călăuzit drumul artistic.  Colegii de la clasa de pictură pe care o urma Vasile Aionesei vor deveni reputaţi artişti: Ionescu Corneliu, Daradici, Luiza Patriciu, Amanoil Abraham din Siria,  Estuardo Barioss din Guatemala, iar printre colegii de generaţie se numărau Marcel Chiţac, Corneliu Ratcu, Marcel Aciocoiţei.
Foarte tânăr fiind, la numai 16 ani, elevul de atunci şi-a deschis două expoziţii personale la Roman şi Piatra Neamţ, iar la distanţă de câţiva ani buni, în 1995, la Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea din Slobozia. Începând cu anul 1980, Vasile Aionesei participă la toate expoziţiile de grup din judeţul Ialomiţa, iar din anul 2002 a activat în cadrul manifestărilor Flialei U.A.P.Slobozia-Ialomiţa. Cu lucrări în România şi străinătate, artistul abordează deopotrivă portretul şi autoportretul, icoana, sculptura în lemn şi piatră, pastel, aqurella, pictura de biserică şi cea monumentală. Aceste preocupări se datorau faptului că actul de creaţie este divin pentru artistul care practică o artă realistă într-o notă figurativă[2]. Fiind cucerit de arta lui Leonardo, Rembrandt şi Velasquez, care au fost de neegalat la nivelul tehnicilor, dar şi la nivelul capacităţii de a capta imaginea, plasticianul a încercat să asimileze ceea ce a fost mai bun de la înaintaşii săi. Prin preferinţa pentru subiectul antropomorf, Vasile Aionesei încearcă să stabilească un echilibru între raţional şi sentiment. Şi nu întâmplător, pentru că Vasile Aionesei vede în fiecare formă o fiinţă cu însuşiri apropiate omului şi deopotrivă în relaţie cu influenţa corpurilor cosmice[3]. Experimentele artei sec.XX nu au schimbat aproape deloc problematica portretului rămas în planul figurativului la artiştii care şi-au asumat învăţătura academică, rămânând conservatori. De aceea, desenul, care operează cu elemente de limbaj plastic convenţionale în scopul creării formei, îi permite artistului să facă recognoscibil fiecare personaj reprezentat[4].


                                                                 Ana Amelia Dincă
                  



[1] Ghiţescu, Gheorghe, Antropologia artistică, vol.I, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, cap.Antropologia şi portretul, p.25.
[2] idem, Arta înseamnă meşteşug, talent, dăruire..., dialog cu artistul plastic Vasile Aionesei, în Tribuna literar artistică şi culturală, an I, iunie 2002;
[3]               idem, Vasile Aionesei-profil artistic, în Helis, p. 11
[4]               idem, Portrete de Vasile Aionesei, în Tribuna Ialomiţei, 6 iunie 2003, p.9;

joi, 7 august 2014

                      Sculptorul Grigore Patrichi Smulţi
                      (3 august, 1937- 14 decembrie, 2012)

Vă rog îninte de orice să aveţi în vedere că unui singur om nu-i este hărăzit totul, şi că nu trebuie căutat în lucrările mele cea ce nu stă în puterea talentului meu.
                                                                    Nicolas Poussin


Citatul menţionat mai sus era aşezat la loc de cinste în pliantul primei expoziţii personale a lui Grigore Patrichi. Prin acesta, tânărul licenţiat îşi lua o măsură de precauţie, atrăgând atenţia asupra faptului că sculptura nu era o treabă chiar atât de uşoară şi drumul greu pe care îl începea nu trebuia judecat în pripă. Perceput ca fiind unul dintre cei mai talentaţi artişti ai generaţiei sale, acesta încă nu îşi adăugase numelui cuvântul Smulţi, locul unde se năcuse în data de 3 august 1937, într-o familie numeroasă. Greutăţile existenţiale nu fuseseră o piedică în calea învăţăturii, căci părinţii s-au îngrijit să îi dea la şcoală pe toţi cei şapte copii. Încă din primele clase viitorul sculptor desena, mai bine zis făcea caricaturi politice inspirate din ziare şi le punea la gazeta de perete. Dar nu numai hârtia şi creionul îl fascinau pe copilul Grigore, căci ambianţa de acasă, chiar munca perpetuă pentru supravieţuire i-au dezvoltat plasticianului anumite abilităţi. Ne zicea mama-azi trebuie să facem iaz că mâine punem cânepa şi azi aşa, mâine aşa, mi-a venit ideea să modelez în clisa aceea[1].
Pentru Patrichi, se pare că modelajul era un joc frumos cu lutul şi motiv de exersare subconştientă a dexterităţilor care îi vor fi benefice mai târziu când nereuşita la Liceul de petrol din Ploieşti, putem spune, că a fost un noroc, şi nu datorită faptului că tânărul Patrichi a stat un an acasă şi a muncit la colectiv în satul natal, ci pentru că, între timp, tatăl său a aflat de existenţa unui liceu pentru cei care ştiu să deseneze. Astfel că, până în 15 septembrie, băiatul lui Patrichi din comuna Smulţi a plecat cu părintele său la Iaşi unde, deşi era zi de post, a mâncat cu noduri chiftele ca să nu-l mânie pe Dumnezeu şi să nu cumva să se opună reuşitei sale la examen. Dar totul a mers bine şi pe parcursul a două săptămâni toţi candidaţii s-au pregătit cu profesorul Nicolae Popa şi cu Mihai Cămăruţ, foarte bun acuarelist şi pedagog, care spunea cu vorbă blândă e bine măi drăguţă dar aicea şterge. Specializarea se făcea încă din primul an de liceu şi Grigore Patrichi a ales sculptura pentru că acasă stând pe malul râului, lua clisă şi o modela făcând caloian. Studiul sculpturii din perioada celor patru ani de liceu s-a desfăşurat sub îndrumarea sculptorul Eftimie Bârleanu care supraveghea cu atenţie atelierul unde lucrau numai doi elevi, Grigore Patrichi şi Mircea Spătaru. Însă studiile liceale s-au încheiat şi după doi ani de stagiu militar tânărul plastician s-a angajat bibliotecar în comuna Corni ca să îşi mai uşuteze părinţii de greutăţile cotidiene.
În acelaşi timp, acesta aştepta cu nerăbdare toamna anului 1960 pentru a da examen la Academia de Arte din Bucureşti, numai că, după mult doritul moment, aspirantul la Facultatea de sculptură a plecat la el în sat fără să aştepte rezultatul. Într-o zi, când era la cules de floarea-soarelui, fratele mai mic, George, a venit strigând în gura mare că a primit scrisoare de la facultate şi că răspunsul admiterii este favorabil. Patrichi nu plecase pe jos la Paris  ca înaintaşul său Brâncuşi, cum spune legenda, ci doar 18 km până la gară trăgând după sine valiza în care mama îi pusese cele trebuincioase, pentru a ajunge în Bucureşti să-şi continue studiile. Aşa s-a despărţit artistul de lumea copilăriei pe care o va evoca în chipurile şi în atitudinea personajelor de mai târziu. Dar în anul I de studenţie împreună cu colegii Argeş Iepure, Adina Ţuculescu, Iosefina Fekete, Cristian Breazu, Grigore Patrichi a trecut prin toate secţiile, aşa cum prevedea programa, dar la toate, desenul era materia de bază. Având îndemânare la sculptură, Smulţi optase în anul imediat următor, pentru această specialitate la clasa profesorilor Constantin Baraschi şi Andrei Sobotka, desenul desfăşurându-se sub îndrumarea monumentalistului Costin Ioanid.  
Timpul a trecut şi lucrarea finală de diplomă trebuia să fie în tonul epocii, adică de factură proletcultistă, dar Patrichi a expus alături şi portretele colegilor realizate în piatră. După absolvire, în intervalul 1966-1970, fiind repartizat profesor de desen în 2 sate, Niculeşti şi Ciocănari, artistul făcea naveta, abia în 1970 reuşind să revină în Bucureşti unde se stabilise şi unde şi-a continuat activitatea didactică.
Prima prezenţă expoziţională a fost la Bienala din 1966 din capitală,  participând apoi la toate manifestările artistice de grup anuale şi bienale, saloane oficiale şi municipale, numai cu lucrări în materiale definitive care s-au bucurat de aprecierea juriilor de selecţie. Majoritatea expoziţiilor personale au fost de desen, dar şi sculptură fiindcă nu poţi fi scuptor fără să ştii să desenezi[2].
 Expoziţiile din Bucureşti. O introspecţie în activitatea sculptorului ar pune lumină asupra implicării sale în meseria de creaţie, dacă ne este permis să numim prin cuvinte simple vocaţia de a fi sculptor. Pe strada Mihai Vodă, nr.2, la Amfora, galerie de artă din capitală care astăzi nu mai există, Patrichi îşi deschidea în 1970 prima expoziţie personală ce cuprindea sculpturi[3]  şi desene[4]. Proiecte şi lucrări definitive au făcut obiectul tuturor expoziţiilor viitoare care spre vârsta maturităţii artistului vor fi itinerate în mai multe oraşe din România (Brăila, Tecuci, Galaţi, Slobozia, Călăraşi). Ţinând cont de  detaliile intrinseci ale muncii dure cu materia scupturală, era destul de greu pentru tânărul Patrichi să deschidă curând o nouă expoziţie. Statutul de sculptor îşi intrase în drepturi şi peste trei ani, o altă prezentare de lucrări va avea loc la Galeria  Simeza. Comentariul său, Octavian Barbosa, definea scenariile de desfăşurare ale sculpturii lui Patrichi puctând sursa primitivă şi populară  a acestor sculpturi care rezulta din simplificările formale[5].  Lucrările[6] au fost comentate şi de Cristina Angelescu. Aceasta remarca faptul că eroii sculptorului nu sunt sclavii spaţiului. Ei îşi caută mişcarea spre pământ, aplecaţi, ghemuiţi[7]... Direcţia imaginativă care contura încă de la a doua expoziţie personală trăsăturile definitorii ale artei sale va persista de-a lungul timpului şi se va identifica într-o operă unitară. Discreţia şi lirismul de care vorbea Virgil Mocanu se pliau foarte bine pe echilibrul static al volumului ales-piatra poroasă...Gândite în mase primordiale asimetrice asupra cărora se intervine sumar pentru a desprinde un detaliu sau un gest semnificativ, sculpturile poartă în ele seninătatea idolilor apotropaici, sunt puternice fără agresivitate, absorbind lumina şi restituind-o îmblânzită[8].
Această lume formală pigmentată de vechi elemente magice va reveni în stilista imediat următoare a artistului când formele vor fi epurate de orice detaliu[9]. Esenţializarea elementelor în teme, materiale şi maniere diferite, stăpânirea anatomiei se articulau în jurul prezenţei umane[10]. La Galeria Orizont în 1976, lucrările expuse[11] tăieturi drepte, severe în piatra care alteori se lăsa modelată în linii curbe ce descriau ample volume sferice. Lemnul  evoca fragilitatea materialului supus cioplitului pentru a reda fluiditatea abia perceptibilă a unui tors drapat.
Estetica artei sale mergea spre ipostaze ideale şi spre sensul simbolic al lumii[12]. Liric în modernismul său unde fiinţa feminină este fragilă şi meditativă, plasticianul surprinde atât atitudinea elementului invocat în esenţa materiei cât şi alăturarea potrivită a titlului cu modeleul şi concepţia generală a imaginii. În 1979 Căminul Artei a fost gazda  lucrărilor sale care emanau linişte şi mister, individualitate şi perenitate, accentuând viziunea artistică asupra elementului antropomorf.
După o experienţă artistică destul de îndelungată, discursul vizual rămânea coerent în creaţiile[13] din expoziţia de la Căminul Artei, din 1982, ceea ce însemna o rămânere în interiorul aceleiaşi credinţe în propria lume imaginată. Există o blândeţe în exuberanţa lor reţinută, în tăcerea lor, care nu este a pietrelor, deşi din piatră sunt făcute, ci a vietăţilor ascunse în ierburi şi frunze[14]...menţiona Octavian Barbosa despre sculpturile lui Patrichi.  Modul cum pruncul îşi escaladează mama, personaje istorice cu chipuri senine, portretele unor personaje feminine, odihna şi sacrificiul fiinţei, gestul de tandreţe faţă de un element animalier, păstrau într-o viziune unitară stilul lui Patrichi. Mircea Deac a fost cel care intuise bine poziţia sculptorului în arta timpului său prin izolarea de mişcări artistice  efemere, de ideologii sau de şcoli improvizate de sculptură[15] urmând  drumul mistic al materiei, al formelor solide, bazate pe volumul bine studiat.    
Expoziţia de la Galeria Orizont din anul 1988 a fost dedicată memoriei tatălui său. Şaisprezece sculpturi[16] îl omagiau pe bătrânul Patrichi care mersese la Iaşi în vremea tinereţii sale pentru a-şi da feciorul la învăţătura artistică. Mircea Grozea, prefaţatorul catalogulului celei de a 6 a expoziţii personale a sculptorului, comenta arta sa ca având rădăcini în ethosul popular. Acesta citându-l pe Octavian Barbosa susţinea ideea că lucrările erau adevărate cuminţenii ale pământului, situând demersul artistului în direcţia unui primitivism de sorginte rustică şi apreciind perseverenţa, energia , ponderea estetică în abordările sale[17]. Pe de altă parte, era evidentă şi creaţia de monumentalist. Sculptura în plein-air realizată în numeroasele tabere unde a participat de-a lungul vremii, dar şi lucrările de mici dimensiuni, au acea tendinţă de grandios şi de solitudine ce caracterizează materia lumii. Dedicată de data aceasta mamei în vârstă de 89 de ani, expoziţia din 1993 de la  Galeria Orizont, se remarca prin expresivitatea motivului ales obţinută prin sintetizarea linilor şi topirea detaliilor[18], prin puternicul caracter monumental. Sinteza la care ajunsese volumele, ritmul planurilor şi al liniilor, tenta bizantină surdinizată sau monumentală[19] echilibra dialogul cu spaţiul şi teluricul, într-o consonanţă ideală. Compoziţiile[20] Această armonie a elansării pe verticală dar şi a  aderenţei cu lumea arthaică a pământului face o adevărată filosofie din sculptura lui Patrichi.
Începând cu anul 2001 Patrichi începe să expună şi în alte oraşe, până la această dată personalele sale având loc numai în Bucureşti.

Expoziţiile din provincie. Un mare sculptor român expune la Brăila-Grigore Patrichi Smulţi. Sub această titulatură era anunţată expoziţia şi făcute invitaţiile pentru vernisajul din 18 mai 2001, la Galeriile de artă ale municipiului[21] unde era expusă o singură lucrare din marmură, restul numai sculpturi în piatră[22]. Cu ocazia acestui eveniment, Maria Stoica, critic de artă, vorbea despre autenticitatea operei lui Patrichi[23]. Făcând o introspecţie în opera artistului, aceasta observă că lucrările sculptorului s-au afirmat ca răspuns la o chemare interioară în afara căreia viaţa, cu toate ale ei,şi-ar fi pierdut sensul adevărat. În sculptură a găsit bucuria, puterea şi curajul de a continua.   
Itinerarul lui Patrichi prin ţară continua. În luna mai a anului 2002  se deschide expoziţia de la Muzeul Mixt Tecuci[24], în iulie revine la Brăila cu douăzeci de lucrări în lemn[25], în august expune la Galeria Atrium a Muzeului Judeţean de Artă Prahova din Ploieşti -compoziţiile în lemn şi desenele au fost etalate în interior, iar sculptura în piatră, în curtea muzeului[26]-. Către sfârşitul anului artistul expune[27] lucrări din piatră şi o singură compoziţie în grafit la Centrul Cultural UNECO Ionel Perlea din Slobozia, compoziţiile fiind itinerate la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi. În ultimele două oraşe menţionate se va reîntoarce în 2004.  
La vernisajul expoziţiei de sculptură şi desen de la Muzeul de Artă Vizuală, artistul, citându-l pe sculptorul Ion Vlasiu, expunea de fapt şi secretul succesului său tacit încă în contextul mai larg al unui secol de artă românească. Reputatul său înaintaş spunea lucrează până mori. Nu te uita nici înainte, nici înapoi. Lucrează ca să dai un sens prezentului , să te simţi ca un râu care curge. Ne dăm seama că Grigore Patrichi a avut un respect profund pentru antecesorii săi fie români, fie străini, fie pictori sau sculptori, pe care i-a citat mereu şi ale căror cuvinte i-au fost călăuză. Expoziţia de la Galaţi, se remarca prin bucuria artistului de a se dărui pe sine materiei[28]. Statica arhitectonică, maiestuozitatea unor personaje, modeleurile calme, fără goluri şi linii tensionate, induc în conştiinţa privitorului, elemente ale echilibrului şi al raportului dintre materie şi gândirea sculpturală[29] care se prelungea prin cei doi fii Bogdan şi Răzvan,  licenţiaţi în sculptură, care îl continuă şi îl universalizează pe tatăl lor. Artistul expusese aici, în anul 2005, 40 de lucrări în piatră, marmură şi lemn[30].

Donaţia. Există momente când artiştii trebuie să-şi înstrăineze opera din diferite motive. În cazul lui Grigore Patrichi acest lucru a fost grăbit de lipsa unui atelier, motiv pentru care plasticianul a donat în trei rânduri   peste 100 de lucrări de sculptură şi grafică Muzeul Dunării de Jos, Muzeului Brăilei, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu -Quintus”, Muzeul Judeţean Argeş, Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” Slobozia. Numele său este cunoscut publicului călărăşean care i-a  putut admira opera în cadrul expoziţiilor Ecce Homo şi Chipuri şi Nechipuri. Manifestarea din  2005 care a onorat creaţia sa din depozitele muzeului a fost un moment prielnic de a i se înmâna titlul de cetăţean de onoare al oraşului.

Patrichi graficianul. Grigore Partichi Smulţi este acel artist care escavează în etapele unei idei până când aceasta dobândeşte întreaga încărcătură emoţională transferată din propria-i structură în fiinţa materiei creatoare. Pentru a concepe un volum, plasticianul realizează mai multe schiţe premergătoare şi constatăm că acestea sunt o enclavă a feminităţii. Puternica notă de senzualitate, melancolie şi mister a personajului feminin adus în faţa privitorului ca acea măsură a frumuseţii absolute apare în viziunea sa drept un imprevizibil ecran de expresivităţi ale chipului şi trupului. Curioasa, După baie, Blonda, Confidente, Melancolie, Gest, Tors, etc. sunt ipostaze de invocare a tuturor energiilor lăuntrice de care este capabil un astfel de subiect. Compatibilitatea dintre formă şi hârtia neutră, speculată de artist astfel încât materialitatea ei şi desenul să intre în dialog indestructibil, completează formula orizontului vizual aflat sub semnul devenirii în cele 33 de schiţe unde compoziţiile se constituie din câteva linii sumare, unificatoare ale întregului. De multe ori acestea se transformă în nelinişte, scriere, dezinvoltură, trecând dincolo de puterea de conturare a gestului obişnuit. La un moment dat personajul devine volumetric semn că desenul şi-a împlinit menirea de relevare a unei viitoare sculpturi. Sunt însă şi compoziţii de o picturalitate impresionantă şi privindu-le ne dăm seama că Grigore Patrichi ar fi fost în egală măsură un pictor de talent.
Personajul masculin apare în mod excepţional în grafica sa şi nu într-o apoteoză a atributelor caracterologice, evocarea fiind legată mai mult de partea nostalgică a unei prezenţe fără rezonanţă existenţială spectaculoasă. Bunicul, Amicii, Ştrengar, Portret, sunt chipuri scoase din anonimat şi introdus într-o altă dimensiune alături de Narcis şi un Saltimbanc. 
Nici în desenul premergător şi nici în sculptură plasticianul nu a fost atras de extravaganţele expresiei plastice, ci a rămas ataşat de forma echilibrată care să exprime clar o idee. 
Patrichi sculptorul. Sculptor figurativ, Grigore Patrichi Smulţi, speculează cu atenţie fibra materiei care îl conduce spre o idee şi apoi către o formă definitivă de metamorfozare a căutărilor plastice. Acestea sunt o pledoarie pentru raţionalitatea şi echilibrul desăvârşite în materiale definitive. Piatra de Boşchioi, preferată de artist datorită calităţilor apropiate marmurei în urma unei bune finisări, este utilizată în paralel cu piatra mai moale de Podeni, ori cu marmura de Moneasa, la care se adaugă grafitul, un material industrial, folosit în mod excepţional. Disecat în aceleaşi forme clare, uşor de cuprins cu privirea, lemnul se supune criteriilor artistului de a şti cum să cuprindă pe suprafaţa sa motivul şi de a-l adapta unei structuri vizuale destinată prin dimensiunile mai reduse, spaţiului interior. Fie că este peren sau efemer, materialului nu îi este sieşi suficientă cromatica naturală a suprafeţei deja prelucrată. Atunci, toate acele lucruri făcute cu meşteşug sunt regândite şi recromatizate prin aplicarea unei substanţe apropiată efectelor plastice ale bronzului.
          Sculptura lui Grigore Patrichi Smulţi este diversificată în unitatea stilistică a operei, uneori evocând acea „fantasia” prezentă într-un număr restrâns de lucrări. „Năluca”, piesă ”aşezată” într-un orizont de aşteptare prin conceperea ei drept proiect pentru un viitor monument public este interesantă prin soluţiile găsite pentru a face vizibil invizibilul lumii, se remarcă prin rotunjimile volumelor în acord cu fluxul energiilor cosmice, relaţionare susţinută de un tip de poliaxialitate completat de culoarea neagră cu ajutorul căreia sculptorul a trasat verticale negre pe suprafaţa polisată a materiei.
          Dar printre compoziţiile mai apropiate rigorilor clasice de a gândi în piatră o anumită idee, există în creaţia lui Grigore Patrichi Smulţi, lucrări cu angulozităţi mai pronunţate, de o lizibilă alternanţă între plin şi gol, ceea ce permite balansul luminii şi umbrei pe suprafeţele supuse acţiunii dălţii. Multe din obiectele în piatră amintesc  zeităţi născându-se din monolit pentru a popula pământul transformat în locul sacru de expunere a unei trilogii asemănătoare cu relicvele arheologice ivite din vechea fiinţă a civilizaţiilor. „Zenit”, „Jurământ” şi „Cititor în stele” se integrează aceleiaşi tipologii a „Spectrului foamei”. Această sculptură este un aspect al dramelor existenţiale de care artistul este interesat, ilustrând astfel un proverb ardelenesc referitor la un personaj care era atât de flămând şi sărac încât norocul l-a părăsit inclusiv la pomană şi a murit cu lingura în brâu.
Plasticianul a ataşat preferinţelor sale pentru subiecte folclorice inclusiv simboluri biblice regăsite în Geneză. „Eva” reprezentată având capul înclinat, ceea ce evocă o dublare a vinovăţiei pentru alungarea omului din rai, este definită în forme rotunde, feminine, artistul jucându-se cu geometriile, la fel ca în „Cugetare”, replică a păcatului şi sacrificiului, căruia îi opune starea de levitaţie, elansarea preferând discursul sculptural aflat în simbioză cu lumea solului. O întoarcere la 180 de grade în ceea ce priveşte modul de eviscerare a materiei impus de textura lemnului se observă în seria de sculpturi „Chipuri şi nechipuri” din care artistul a donat instituţiei câteva lucrări. Conturată pe reprezentarea corpului uman cu accent pe gest şi pe sugerarea trăirilor interioare ale personajelor care se eliberează din statutul de a fi condamnate la nefiinţa lemnului, acesta captează încremenirea şi inocenţa, de unde abia bănuim strigătele lor surdinizate.
O direcţie interesantă a tensionărilor subconştiente ale plasticianului se poate detecta în fragmentele de creaţie unde schiţele dezvăluie proiectarea şi disecarea ideii care urmează să fie inserată în viitorul volum conceput. Majoritatea desenelor premergătoare au o constanţă stilistică însemnând robusteţe şi stabilitate ca principii regăsite în forma rezultată, de multe ori incongruentă cu fragilitatea şi personalitatea sa modestă şi generoasă, care şi-a găsit un corespondent în permanenta aspiraţie solară a individului.

                                                              Ana Amelia Dincă







                                            



[1] Ribinciuc, Angela, Şi eu am plecat din sat
[2] Ribinciuc, Angela, Şi eu am plecat din sat-interviu cu sculptorul Grigore Patrichi Smulţi, în Viaţa liberă, Galaţi, An XVI, No.4754/27 ianuarie 2005;
[3] Grigore Patrichi a expus Doină, Visare, Eva, Victorie, Ofrandă, Veghe, Jurământ, Durere înăbuşită, Confidenţe, Tors, Aşteptare, Tors, Portretul Anei Ipătescu, Portret de fetiţă, Portret de cariatidă, Portret cu broboadă, Portret cu plăieş, Portret de adolescentă, Portret de cioban, Portret de copilă, în Pliantul expoziţiei; 
[4] Desenele expuse la Amfora s-au numit Pe plajă, Portret I, Gest I, Gest  II, Nud, Cuplu I, Portret II, Legendă, Ţărancă, Eva, Nud îngenunchiat, Gânditor, Portret III, Cuplu II, Ştrengar;
[5] Barbosa, Octavian, în Grigore Patrichi Smulţi-sculptură, Catalogul expoziţiei personale din 1973;
[6] In memoriam, Încăierare, Omagiu lui Vuia, Supliciu, Tors I, Tors II, Muma pădurii, Mamă şi fiu, Figură culcată, Figură şezând, Visul unei nopţi de vară, Bocitoare (din ciclul 1907), Ion Slavic, în Catalogul expoziţiei;
[7] Angelescu, Cristina, Galeria Simeza, Grigore Patrichi Smulţi-sculptură, în Săptămâna, serie nouă, din 16 martie, 1973;
[8] Mocanu, Virgil, Galerii-Simeza, în România literară, anul VI, nr.12/ 22 martie 1973;
[9] Grigorescu, Dan, Cronică plastică, în România liberă din 12 februarie 1976;
[10] Caraman, V., Galerii, în România literară, No.9, din 20 februarie 1976;
[11] Omagiu lui Brâncuşi, Pasăre de pradă, Tors I, Voievod, Independenţa, Compoziţie I, Compoziţie II, Pro-Patria, Tors II, Tors şezând, Legendă, Supliciu, Simbol, Portret I, Portret II, Ultimul zbor, Echilibru, Odihnă, Meşterul Manole, Aşteptare, Omagiu lui Picasso, Omagiu zburătorilor, Nălucă, Tors de amazoană, Tors drapat, Portret de copil;
[12] Mocanu, Virgil, Căminul Artei, în România literară, No.44/1 noiembrie 1979;
[13] Compoziţie, Gânditor, Gest I, Gest II,  Gest III, Cantorie, Omagiu lui Vlaicu, Aniversare, Veghe, Dans, Împreună, Jertfă I, Jertfă II, Jertfă III, Ascensiune, Strămoş, Tudor Vladimirescu, Nud I, Nud II, Odihnă I, Odihnă II, Portret I, Portret II, Tron matern, Omagiu Eroului necunoscut, Floae pentru calul meu şi un număr de 13 desene;
[14] Barbosa, Octavian, text în Pliantul de expoziţie Grigore Patrichi Smulţi de la Galeria Căminul Artei, Bucureşti, 1982;
[15] Deac, Mircea, text în Catalogul expoziţiei Grigore Patrichi Smulţi de la Galeria Căminul Artei, Bucureşti, 1982;
[16] Pasiune, După ploaie, Copil cu fluier, Doina, Gest I, Gest II, Gest III, Naufragiat, Eroica, Nălucă, Supliciu, Cu mama, In memoriam, Nud I, Nud II, Unire, în Catalogul expoziţiei personale de la Galeria Orizont, Bucureşti, martie, 1988;
[17] Grozea, Mircea, Catalog expoziţie personală Grigore Patrichi Smulţi, februarie, 1988;
[18] Ionescu, Radu, Cronica plastică, Grigore Patrichi, în Contemporanul, No.39/1 oct. 1993;
[19] Deac, Mircea, Vitalitatea creaţiei lui Grigore Patrichi, în Cotidianu/8 septembrie 1993;
[20] După baie, Compoziţie, Supliciu I, Supliciu II, Eva, Pasăre, Tors şezând I, Tors şezând II, Maternă I, Maternă II, Trup adolescentă, Trup adolescent, Violoncelistă, Visare, Momâie I, Momâie II, In memoriam, Tors aplecat, Reculegere I, Reculegere II, Femeie în negru, Narcis, Tors în mişcare, Tors drapat, Dante, Mişcare reţinută, Ceaslovul, Tors, Pasăre II, În echilibru, Pasăre III, Ocrotire, Pasărea nopţii, Goluri, Pasăre IV, Ghitaristă, Gest I, Gest II, Gest  III, Gest IV, Gest V;  
[21]Invitaţia expoziţiei.
[22] Ofrandă, Jurământ, Portretul eroului necunoscut, Trup, Supliciu, Echilibru, Rapsod, Eroica, Odihna, Efort, În bătaia vântului, Eva, Cititor în stele, Mioritica, Reverie; în pliantul expoziţiei.
[23] Stoica, Maria, La Brăila, Sculptură de Grigore Patrichi Smulţi, în Cotidianul din 24 mai 2001;
[24] Muzeul Mixt Tecuci, pliant de expoziţie Grigore Patrichi Smulţi;
[25] După ploaie, Somnambul, Melos, Tron Matern, Mesager, Paparuda, Portret paparudă, Disperare, Reculegere, Jertfă I, Jertfă II, Trup, Ana lui Manole I, Ana lui Manole II, Jurământ,Pasăre, Aniversare, La oglindă, Doină, Cărturar, în pliantul expoziţiei de la Brăila, iulie, 2002;
[26] Muzeul Judeţean de Artă Prahova, invitaţia şi pliantul expoziţiei sculptorului Grigore Patrichi Smulţi;
[27] Cugetare, Ofrandă, Duhovnic, Victorie, Cititor în stele, Jurământ, Supliciu, Zenit, Eva, Doină, Reculegere, Năluca, Învierea lui..., Veghe, Spectrul foamei, Reverie, Trup, Melancolie, Retro, Ana lui Manole, conform pliantului de expoziţie;
[28] Nanu Basarab, Dan, în prefaţa calagului expoziţiei de la Galaţi;
[29] Andreescu, Gheorghe, în prefaţa calagului expoziţiei de la Galaţi;
[30] El şi Ea vârsnici, El şi Ea adolescenţi, Ziua şi Noaptea, Nostagia mării, Trup I, Trup II, Eva, Narcis, Melancolie, Veghe, Extaz, Rugă, Reculegre, Ana lui Manole, După baie, Vlăstar, Chip înaripat, Chip, Gest I, Reverie, Aniversre, Supliciu I, Supliciu II, Chipuri, Ana lui Manole, Mireasa, Bacanta, martir, Dans, Două generaţii, In memoriam, Fecioara cu pruncul, Cu mama I, Cu mama II, Povară, Reculgere, Pasăre de pradă, La oglindă, Cărturar, Pasăre; desenele, fără titlu, alb-negru şi color;   

duminică, 3 august 2014

                            Petru Botezatu, un artist cosmopolit

Autodefinindu-şi viziunea în contextul unor „lumi multiple” relevate de imaginaţie, Petru Botezatu ne împărtăşeşte direcţia vocaţiei sale creatoare: „picturile mele pot fi percepute ca făcând parte dintr-o suprarealitate şi par fantasmagonice”. Astfel, practicând o artă cu trăsături specifice, rezultat al confruntării artistului cu experimentele plastice ale căror conţinuturi sunt asimilări, permutări, regăsiri ale gândirii personale în contact cu diferitele  experienţe tehnice, vizuale şi imaginare, definind totalitatea existenţei umane, plasticianul s-a confruntat cu un destin care l-a determinat să penduleze între mai multe spaţii geografice (România, Canada şi S.U.A) şi să  practice o pictură formată din acumulări stilistice transpuse original în compoziţii foarte diferite, uneori în mai multe maniere, motiv care ne determină să îl   evocăm în termenii omului şi pictorului cosmopolit, a cărei sursă creatoare este corelată cu modul dramatic de a contempla lumea, dar şi cu percepţia poetică asupra acesteia la un moment dat.  
Opera vastă, aparent diversă, luată ca totalitate, îl defineşte pe Petru Botezatu drept un artist practicant al tehnicii în acrilic pe pânză, al picturii religioase, adică al icoanelor canonice şi necanonice, tratate ca nişte imagini spirituale şi nu neapărat ca obiecte de cult, al frescelor de tendinţă neobizantină, al acuarelei şi desenului, ce descriu, în termenii unui vocabular plastic, ideea autoiluzionării în căutarea fericirii pierdute.
În cadrul artei sacre, remarcăm îmbogăţirea imaginilor cu ornamentaţia sculpturală având forme geometrice şi vegetale, alăturate contrastelor de culori vii, care să bucure privirea enoriaşului venit să se roage, să spere şi să se pocăiască pentru faptele sale lumeşti. Această preferinţă pentru ornament prezentă uneori şi în lucrările laice, accentuează formele, conferindu-le o frumuseţe aparte, iar eclerajul face să se topească lumina divină prin ferestrele arhitecturii, compoziţiile convenţionale şi simbolice respectând canoanele ortodoxiei şi lăsând să se întrevadă frumoasa liniatură elenistică a drapajelor, cu simplitatea ei monumentală, de un echilibru şi o armonie ce induc stări de linişte sufletească şi emoţie dramatică. Culorile terne ale frescei medievale sunt înlocuite cu nuanţe puternice, dar delicate şi luminoase, având limpezimea boltei cereşti.              Însă problematizarea identităţii  creatoare se extinde şi la suprarealismul picturii de şevalet, pe care îl identificăm ca tendinţă în ciclul de lucrări „Imaginaria”, format din trilogia „Metafore”, „Muzica sferelor” şi „Viziuni interstiţiale”, inclusiv în nenumărate desene unde acest onirism este determinat de aglutinarea de personaje, de fantasticul lumii imaginare care creează stări, atitudini, spaţii ale căror sonorităţi sunt date de mişcarea şi de dialogul personajelor cu elementele naturii, cu o cromatică ce concentrează în ea sentimente şi trăiri contradictorii.
Pomul vieţii este un simbol recurent în creaţia lui Petru Botezatu, la fel preocuparea pentru devenirea umană. Orice scenă pare a avea o continuitate în celălalt tablou, oamenii parcă îşi spun poveşti, iar caracterul esoteric predomină şi alungă subiectul în afara timpului, acolo unde este proiectat şi pitorescul vieţii de la ţară. Acesta se concentrează în seria de desene, dar şi în imaginile care au facut obiectul primei expoziţii personale din Bucureşti inspirată de folclorul şi mitologia românească, artistul integrându-se prin reluarea originală cu accente stilistice de pictură naivă, a unor motive, în substanţa autentică a culturii populare.
În alb şi negru, grafierile lui Petru Botezatu reflectă trei coordonate de abordare. Una priveşte aceeaşi notă suprarealistă în care imaginarul lasă la vedere puterea de fabulaţie a minţii, alta, în care viaţa omului de la ţară este prezentată în contextul existenţial al preocupărilor zilnice, iar cea de a treia direcţie denotă capacitatea de desprindere de figurativ şi de creare a unor forme abstracte care denunţă invizibilul. Zona graficii este completată de acuarele în care se reflectă puterea universurilor imaginare de a interfera,  însciindu-se ca abordare în aceeiaşi viziune personală a artistului. Petru Botezatu a pictat biserici toată viaţa şi influenţa stilului picturii murale este vizibilă în organizarea unor compoziţii după structura icoanelor („Marele lab”, „România mitică”, „Viaţa secretă a femeilor”, „Zeitate solară” etc.) organizate în două registere, cu gruparea personajelor în perspectivă izocefalică, pe fondul unei naraţiuni imaginare.
Petru Botezatu a abordat şi ilustraţia de carte, „Pastelurile” poetei Constanţei Buzea fiind de menţionat în acest context.
În mod excepţional, artistul intervine cu elemente noi pentru a înfrumuseţa ansamblurile concepute. Pietrele, statuetele şi colonetele fac din compoziţiile sale lucrări neconvenţionale sau care le apropie de altarele gotice. Fără a constitui o preocupare constantă, realizarea unor frize care înconjoară imaginea centrală, ramele pictate care continuă povestea din tablou, ecouri ale tapiseriei în aplicarea mijloacelor de expresie cu o cromatică ce aminteşte căldura firelor de ţesut, dar şi organizarea compoziţiei după criterii care îmbină cuceririle estetice ale istoriei artei, determină capacitatea artistului de a aplica divers şi inedit mijloacele de expresie.
Constantin Prut, Dan Grigorescu, Tudor Octavian au cuprins în cronici activitatea şi viziunea pictorului care, în intervalul 1972-1976, a putut fi remarcat, ca expozant, în sala Fondului Plastic din cadrul Filialei Artiştilor Plastici din Ploieşti, dar şi în spaţiul de expunere al Teatrului de Comedie din Bucureşti.   
Formele echilibrate ale artei sale, cu tendiţe de efilare şi tentă expresionistă rezultată din liniile şi tuşele de culoare rafinată, exaltă experimentele artistului din sfera acuarelei şi desenului, a picturii de şevalet şi a celei murale în încercarea de recuperare a imaginarului personal într-un mod analitic, dar original.

                                               Ana Amelia Dincă









sâmbătă, 26 iulie 2014

imaginaria

                                               Imaginaria
                               -despre pictorul Petru Botezatu-

Ştim cu toţii că imaginaţia este specifică creaţiei originale, lipsite de constrângerile normelor în care este îngrădită gândirea raţională. Despre acest proces cognitiv superior se poate vorbi şi în cazul lui Petru Botezatu care, combinând fragmentele lumii vizibile, cărora le conferă un sens în drumul lor de la subconştient la conştient, ajung să aibă un coeficient de originalitate atunci când artistul poposeşte pe tărâmul fantasticului inducând o viziune suprarealistă picturii sale, care se obiectivează în naraţiuni ce aşează privitorul într-o  încurcătură a descifrării. 
La nivel stilistic se întrevede experienţa  şi imaginaţia reproductivă, multe compoziţii fiind organizate după structura icoanelor, exerciţiul său în zona picturii religioase egalând impresia că artistul visează necontenit, cel puţin aşa pare atunci când îi priveşti lucrările,  diferite de fiecare dată. Nota de unitate apare la nivelul organizării compoziţiei cu elemente complexe, numeroase, structurate în urma unor acumulări care, aduse în aceeaşi matcă, devin imagini încifrate, formate din fragmente înglobate în memoria afectivă a artistului, un explorator al formei, care vizează echilibrul şi armonia, un fidel cercetător al proporţiilor, al cromaticii şi un adept al rigorilor compoziţionale. Această experienţă este determinată de analiză, sinteză, comparaţie între structurile vizuale percepute din sfera realului şi dublate de referinţe care reflectă confluenţa stilistică şi spirituală a mai multor culturi.
Elementul specific artei sale este suprarealismul înţeles nu numai din punct de vedere al libertăţii de expresie ci, mai degrabă, din perspectiva puterii de fabulaţie, de imaginaţie fără limite. Această metaforă aflată sub autoritatea visului  încorsetează în ea eliberarea eului, dorinţa lui de a se manifesta sub acţiunea insesizabilă a subconştientului, transpusă pe pânză în mod lucid, dar cu subiectivitatea celui care vizează cu ochii deschişi şi îşi închipuie privelişti siderale, decoruri şi episoade miraculoase.
Seria de lucrări „Imaginaria” ne demonstrează că Petru Botezatu este un plastician complex, cu sute de lucrări înglobând diverse specii ale picturii, în fiecare tablou registrul compoziţional fiind întotdeauna altul, abisurile subconştientului deliberând cosmogonii în scenografia stranie, suprarealistă propusă în urma analizei lumii obiective, care devine imaginea unei reflectări individuale a artistului asupra contextului său existenţial.
„Viaţa fără formă” este concepută cu rigurozitatea unui calcul matematic, atmosfera este deconcertantă, personajul masculin îşi relevă anomalia ecrescenţelor digitale, zidul separă lumile suprarealiste, cea atropomorfă de cea iluzionistă şi este străpuns de mâna unei statui construite după o mecanică a visului într-un cadru ce îşi  revendică relaţia dintre spaţiu, obiecte, fiinţe, timp.
„Exod către ultimul continent” ne intoduce într-un registru vizual total diferit unde detectăm frumoasa mişcare a liniei gotice şi graţia antică a eroinei amplasată central. Personajul colectiv înglobează caracteristicile unui grup agitat, cuprinde expresii contradictorii ale figurilor şi gesturi care denotă preocupări diverse şi o umanitate de un dinamism acerb, un studiu de mişcare şi o expresivitate în sugestia unor elemente veterotestamentare.
În „Ospăţ în Cornul abundenţei”, pictorul este atent la detalii şi îşi  gândeşte lucrarea în tonalităţi calde, transformând-o într-o feerie atunci când intră în acţiune muzica, florile, fetele frumoase, fructele şi cupele cu licori alese.
„Regresiune” are o catifelare cromatică amintind efectul tapiseriilor şi un ancadrament conţinând derularea poveştii pe care artistul doreşte să o transmită, iar „Studiu despre inconştient”, cu registrele de figuri dispuse circular într-o compoziţie închisă, marchează zona inaccesibilă a minţii şi imaginea multiplelor faţete necunoscute ale omului, diseminate sub forma unor chipuri care străbat periplul existenţial al artistului. Griul metalizat alături de verde denotă aceeaşi putere expresivă ca reţeaua de linii care marchează forţa venelor intrauterine din „Puteri generative”, un spaţiu al imaginării unde artistul dialoghează cu natura biologică, făcând o introspecţie asupra evoluţiei fiinţei şi asupra procesului de formare a acesteia, într-o abordare suprarealistă. Fătul se dezvoltă în încrengătura unui copac, având mamă natura, care apare sub forma unei femei efilate în structura arborelui, conferindu-i un flux generativ.    
În unele lucrări descifrăm o linişte deplină vizibilă în limpezimea şi grija de diseminare a elementelor care îşi aclamă forţa simbolică. Alte compoziţii sunt sinuoase, pline de contorsiuni şi zbucium la fel ca periplul existenţial al artistului care îşi imaginează lumea ca un ecou al divinităţii şi al lucrurilor frumoase, al armoniei şi al structurii indisolubile a materiei. Pictura sa, un reflex al închipuirilor, al stărilor afective şi al acumulărilor intelectuale care se proiectează în compoziţii ce abundă de forme vegetale şi făpturi redate în nota neobişnuită a celui care visează şi doreşte o lume ideală, îl face pe artist un imaginativ căruia îi place să mediteze sub cupolele largi şi pline de lumină ale bisericilor unde pictează sfinţi şi unde sufletul său se îndumnezeieşte.





Petru Botezatu s-a născut în anii războiului şi a  cunoscut rigorile închisorii comuniste de la Gherla la vârsta de 19 ani, nu din ipostaza de contestatar al regimului comunist, ci de pe poziţia existenţială a unui adolescent arestat împreună cu alţi 4 tineri dintr-un motiv banal şi condamnat la 12 ani  de temniţă grea în calitate de „căpitan şef  al unei organizaţii contrarevoluţionare împotriva securităţii statului”, fiind judecat la Iaşi de un tribunal militar în procesul public numit al „elevilor de liceu”. Redeschiderea dosarului a însemnat comutarea condamnării la asociere ilegală. Închisoarea i-a adus ani grei de muncă silnică, acest episod având influenţe nefaste asupra existenţei sale sociale, mai ales în perioada imediat următoare finalizării studiilor academice de specialitate, petrecută în 1967, când plasticianul a întâmpinat tot felul de piedici din partea autorităţilor, în momentul încercării de integrare în fenomenul artistic al acelor vremuri, iconologia comunistă neacceptând suprarealismul. Fiind considerat element periculos, motiv pentru care era în permanenţă supravegheat şi cenzurat, pictorul refuză asimilarea ideilor dogmatismului totalitar în viziunea sa creatoare.
Formarea sub autoritatea Academiei de Arte din Bucureşti, petrecută în intervalul 1964-1967, când a existat o oarecare liberatate pentru artiştii care îşi puteau alege subiectele, i-a asigurat o pregătire solidă la clasa maestrului Traian Brădean. „Tezele din iulie 1971” au schimbat oportunităţile viziunilor plastice care au culminat cu arta neototalitară din anii 80 şi cu exacerbarea cultului personalităţii lui Ceauşescu. Pe acest fond politic a debutat şi s-a scurs o perioadă importantă din viaţa lui Petru Botezatu, însă cei 10 ani petrecuţi la Vălenii de Munte ca profesor de desen au compensat  dorinţa sa de exprimare artistică liberă, pentru că artistul s-a dedicat studiului şi experimentelor care să îi consolideze acumulările din perioada uceniciei. În anii următori licenţierii, participarea la expoziţii de grup la  Ploieşti şi Bucureşti, nu i-a permis manifestarea personalităţii creatoare în sensul deplinei dorinţe de afirmare. Petru Botezatu făcuse închisoare şi nu era dispus să aservească directivelor de partid, ceea ce îi îngrădea originalitatea şi creativitatea în apariţia pe simeze în expoziţii de grup de caracter naţional prin atitudinea refractară a sistemului, prin eliminarea lucrărilor sau prin cenzurarea expoziţiilor personale. În 1977 renunţă la activitatea de la catedră şi se dedică imaginii sacre aproape un deceniu, ceea ce a implicat o estetică diferită, dar nu total străină cunoştinţelor sale artistice şi o altă perioadă de studii, perfecţionări, examene necesare autorizării ca pictor de icoane şi frescă. Peste doi ani Comisia de Pictură Bisericească a Patriarhiei l-a desemnat să picteze biserica din Bucea-Piatra Craiului, prima sa realizare în domeniul artei monumentale. Devenind cel mai bine plătit pictor de biserici al perioadei pentru frescele de la Ieud, Baia Mare, Maramureş, Biserica din Bobota, Capela Seminarului Teologic din Cluj, lucrări care au format un registru solid pentru recomandarea activităţii de muralist, prestigiul artistic dobândit fiind pe măsura talentului şi seriozităţii, artistului i-au fost încredinţate şi alte ansambluri parietale ale unor lăcaşuri religioase până în 1988 când s-a refugiat în Austria cu ajutorul unei vize obţinute în scopul vizitării Aşezământului Românesc de la Locurile Sfinte din Israel. În cei doi ani de şedere la Viena şi-a deschis trei expoziţii personale şi a repictat frescele istorice de la Maria Alm din Salzburg. Plecarea în Canada a însemnat o eliberare de constrângerile propriei conştiinţe, determinate de periplul existenţial de până la acel moment, dar şi un real succes, prima expoziţie deschisă la Ottawa, într-o galerie aflată vis-a-vis de Galeria Naţională, asigurându-i succesul artistic şi financiar. Petru Botezatu a expus în numeroase galerii din Montreal, Toronto şi Ottawa, achiziţiile au venit din partea colecţionarilor şi au culminat cu întrarea în proprietatea Muzeului Civilizaţiei a unei lucrări sacre expusă în regim permanent.  
Pictorul va definitiva pictura catedralei “The Holly Trinity”, din Vancouver, iar prestigiul său va ajunge până în Statele Unite al Americii, unde va decora în stil renascentist “Beeson Divinity School” de la Samford University din Bitmingham, Alabama.
Destinul său artistic a făcut ca în anii 2000 să fie rechemat în România pentru a picta  biserici, după ce în 1994 realizase frescele capelei din incinta mănăstirii Neamţ, începând apoi, în anul 2001, la Zalău, lucrul la catedrala „Sfânta Vineri”, care urmează a fi definitivată, iar din 2003 , în acelaşi oraş, a început repictarea bisericii „Adormirea Maicii Domnului”.
Petru Botezatu are un fel al său de a picta, „un stil care, pornind de la originile picturii de biserici în stil bizantin, respectând canoanele şi dogma ortodoxe, valorifică toate cuceririle artei spirituale...tinzând să dea o expresie pe măsura creştinului secolului 21, dezvoltat astfel încât să concilieze vechimea de peste două milenii a religiei creştine cu frumuseţea şi înţelepciunea formelor înnobilate de trecerea vremurilor până în timpurile moderne. Este o pictură a lumii cristice, este o viziune personală, o transpunere în termeni perceptibili pentru umanitate, a lumii biblice.”

Ana Amelia Dincă
critic de artă 







duminică, 6 iulie 2014

                       Pictorul Ion Mihalache sau stadiul de nefiinţă al lumii

              L-am cunoscut indirect pe Ion Mihalache, la recomandarea prietenei mele, Diana Brăescu şi mi-a plăcut când l-am văzut într-o fotografie cu ţigara între degete, fumul învăluindu-i chipul de personaj  hollywoodian. Mai mult decât atât, eterul acesta diavolesc se identifică cu sinele şi cu efemerul, cu nimicul acestei lumi, în esenţă. Dar Ion Mihalache vrea să alunge spiritele negative, mai ales pe cele nimicitoare construind din nou stratul osmotic al materiei în care caută echilibrul unor realităţi la care are acces prin intermediul conexiunilor subconştiente. Artistul redefineşte intransigent, direct, expresiv, labirintul cromatic aflat în structura noastră organică şi în cea cosmică, neomenească, în mişcarea şi transformarea perpetuă a unor substanţe vâscoase devenite fluidizante  sugerând străfundurile universului prin întunecimi cromatice nedesluşite, alteori reevaluându-l în zone de o deplină solaritate atunci când eclerajul apare în gloria lui creând stăluciri de emailuri şi briliante.  
Există o vreme a misterului în care omul nu se regăseşte şi nu-şi recunoaşte reperele pe care Ion Mihalache doreşte, prin pictura sa, să le identifice, apropiind distanţele dintre noi şi necunoscut. Angoasa existenţială intervine în urma unor senzaţii prin care spiritul se  închide într-o carapace protectoare, pentru ca, mai apoi, să se elibereze în izbucniri coloristice specifice expresionismul abstract, care defineşte tendinţa stilistică a artistului devenită de un lirism atroce, de o muzicalitate obţinută pe coarda subţire a viorii datorită modului cum, cu tonalităţile selectate, se joacă în câmpul pânzei determindu-ne să evadăm din  zbuciumul cotidian pentru a desluşi taine şi a contura cu ochii minţii mărturisirile sale despre ceea ce nu ştim că suntem.
De aceea pictura lui Ion Mihalache pare o călătorie a materiei  în spaţiu şi timp, are o densitate ce vine din sfera senzitivă a fiinţei sale, cea care ne şopteşte că a.d.n.-ul începuturilor are tendinţa de rotire, în permanenta sa mişcare descriind traiectorii pe care se deplasează forme în ipostaza nebuloaselor sau a unor structuri articulate a căror  genetică este lăsată în voia imaginaţiei artistului.
Aceste misterioase conglomerate sunt concepute de Ion Mihalache ca un punct culminant al originilor  prezentând lumea în stadiul ei de nefiinţă şi devenire. Neantul acesta speculativ se suprapune curiozităţii artistului de a se descoperi pe sine, de a se înţelege, de a-şi accepta sentimentele şi a le exterioriza pe pânză amplificând prin culoarea, pe care o venerează, ca pe o femeie iubită, propria prezenţa la nivel olfactiv, senzitiv, auditiv răscolind implacabil simţul ritmului, al tuşelor şi petelor cromatice elaborate, verticalizate cosmic sau dispuse în orizontalitatea acestei nebănuite lumi,  impunând demersului conceptual un caracter bivalent- rigorile compoziţionale şi cromatice asociate cu voinţa de a crea versus libertatea de exprimare. Niciuna nu se înscrie într-un raport de opoziţie, din contră, atât ideatic, dar şi practic, unitatea operei este afişată de artist şi detectabilă şi simţită de privitor.   
Ideea de fragmentare a discursului vizual  se suprapune cu dezagregarea eului care caută armonia universală. Unele pânze se cotrabalansează cu atmosfera de culoare din celelalte, părând dezvăluirile unor arderi interioare ce izbucnesc asemeni vulcanilor, dispersându-se mai apoi în tensiuni şi nelinişti nepieritoare, pe care artistul le percepe ca pe nişte forme volatile sinonime iluziilor.
Straturile non-figurative interacţionează în planurilor de culoare clădind   revolta şi dinamica eului. Acestea sunt lizibile în ritmul aşezării tonurilor şi formelor abstracte, care vorbesc despre aspiraţia noastră spre descoperirea  increatului.

                   Femeia ca ecou al Cosmosului în pictura lui Ion Mihalache

Femeia din arta lui Ion Mihalache este deopotrivă un ecou al cosmosului şi al păcatului originar. „Fascinantă şi mister de nedezlegat”, aceasta populează opera artistului în atitudinea unui element dominant şi fundamental al existenţei, asociat cu  sentimentul iubirii şi cu atributele feminităţii. Prezentând-o în ipostazele sale definitorii, adică lascivă,  ludică, lucidă, lirică, expansivă, intuitivă, romantică şi acaparatoare, femeia din desenele lui Ion Mihalache este sugestia unei naturi ascunse prin modul de reprezentare în care îi percepem forma generală, goliciunea, carnalul, structura frumos desenată şi nu detalii ale unui chip explicit. Atmosfera acestor lucrări ne indică faptul că, după toate aparenţele stilistice, în lucrările artistului, nudul feminin îşi află originea în aceleaşi surse pe care le identificăm, inclusiv în pictura sa, în zbuciumul perpetuu al propriei fiinţe aflate sub aura apăsătoare a universului.
Prin abordarea acestei teme, desenatorul Ion Mihalache devine un empatic al modului de exprimare, care în aparenţă nu îi reprimă fiinţa, lăsându-i spiritul să devină liber şi nesupus vreunei contrarietăţi interioare. Pe măsură ce lecturăm grafierile realizate în gesturi libere, peste care uneori a adăugat efectul miraculos al petei de culoare sau ritmicitatea liniei dezinvolte, constatăm că expresionismul abstract de care este ataşat în pictură este o problemă de obiectivizare şi în cazul compoziţiei cu nuduri, artistul părând a reclădi femeia după chipul şi asemănarea Cosmosului. Supralicitarea ritmului derivat din jocul liniilor şi al pensulaţiei picturale, luarea în posesie a teritoriilor subconştiente prin revolta cromatică şi liniştea desăvârşită, rivalitatea dintre zonele libere şi cele lucrate, devin un reflex al gestului domeniului afectiv. Anticipativ, dar controlând comportamentul compoziţional al petei de culoare şi al liniei, nedefinind cauza şi nici efectul întrebărilor sale, ci creând doar taine, Ion Mihalache lasă ambele limite să-i influenţeze concepţia despre femeie, această zeiţă olimpiană, văzută de artist ca unul dintre elementele vitale ale lumii.
 Necesitatea de a trasa conturul cu ajutorul liniei, de a crea picturalitate în interiorul formei şi diferite contraste plastice, sugestia unor racursiuri, utilizarea pensulaţiei, toate acestea sunt o derogare de la nevoia stringentă a artistului de a compune,  restructura şi descompune forma într-o elaborare ce cuprinde atât abordarea reducţionistă, cât şi pe cea încărcată de substanţă. Deseori griurile sunt întrerupte de câte o pată de albastru sau roşu în dorinţa artistului de a conferi o latură poetică desenului şi de a face din nudul feminin o mult mai senzuală abordare.
Gestualismul atenuează tensiunile sufleteşti şi pozitivează energiile sub efectele tonale structurate în mod raţional, conform unor principii compoziţionale, după o ştiinţă a culorilor, care determină naşterea unor soluţii, un altceva nedefinit şi necunoscut, spre care aspiră fiinţa artistului împlinindu-l şi făcându-l cu adevărat fericit. Mai mult decât atât, diseminarea materiei articulează problema nimicului în pictura lui Ion Mihalache. Cu toate acestea, artistul rămâne un personaj antimeontologic.



                                                                                       Ana Amelia Dincă
                                 Pictorul Marius Barb- Barbone

Pe Marius Barb- Barbone îl cunosc încă din vremea studenţiei. Nu îi ştiam numele, dar  îmi amintesc că avea o barcă despre care îmi imaginam că îi era necesară mai degrabă senzaţiei de plutire decât pescuitului,  din cauză că se afla la înălţime, adică pe holul etajului al treilea al Căminului de arte, unde ne învecinam şi unde posesorul ei îi făcea neâncetat reparaţii.
Îi plăceau fetele frumoase, ca oricărui pictor care are nevoie de muze. Mi se părea un personaj impozant, de prestanţa unui maestru, care îşi lua şevaletul şi se rătăcea în vremurile de demult în adâncul pădurii fermecate de la Fontainebleau.
În realitate însă, Marius Barb-Barbone este ancorat în neliniştile creatoare ale contemporaneităţii. Arta sa se reântoarce la vechea cultură a Eladei, selectând din arhetipurile acesteia simboluri conform reperelor proiectului personal. Anatomiei corpului feminin şi masculin, mărului, ordinului ionic, tanagralelor, le conferă noi expresivităţi în acril şi în tehnica uleiului pe pânză şi, fără să părăsească forma şi simbolistica selectată din ampla recuzită imagistică a Greciei antice sintetizează, găsind formule ce pendulează între figurativul interpretat  şi expresionismul abstract.
Torsul femeii, prin stilizările, când grafiate cu ajutorul pensulei, devenind scriituri controlate sau de mai mare libertate a gestului artistic, când redate ca suprafeţe ce abundă de culoare, este reprezentat sub forma unor fragmente anatomice asupra cărora acţionează urma instrumentului de pictat, în deplinătatea plasticităţii sale dătătoare de senzualitate. Prin recurenţa motivului în cadrele fizice ale aceluiaşi tablou, această stare ludică  este înlocuită cu tenta narativă a discursului vizual şi, de la delicata nuditate, abordarea lui Marius Barb este trecută în registrul unei mai pronunţate sexualităţi, coborând femeia de pe piedestalul zeităţii antice şi reaşezând-o în Hades, unde este prizoniera unui anumit libertinaj cotidian, această trecere realizând-o printr-o discretă afişare a erotismului, idealul de frumuseţe  infirmându-se şi apărând, în schimb, dezavuarea, gestul, frustrarea, falsa pudoare.
Asociată cu mărul ca simbol al păcatului originar, „femeia lui Barbone” apare în ipostaza diferitelor interpretări ideatice şi formale. Atunci când artistul speculează volumul anatomic, creând impresia de tridimensional, întâlnim imediat şi ecoul bidimensional în aplatizarea valenţelor expresive ale motivului.
Parcurgând o gamă diversă de nuanţări interpretative, această pictură este posesoarea unui substrat esoteric. Îndrăgitul stil ionic, cu ale sale coarne de berbec, se alătură simbolului falic, evocând ideea masculinizării legată de forţă, evoluţie şi impact fizic.        
La un moment dat, imaginea pictată este congruentă cu încordarea. Tensiunea este menţinută în spaţiul pictural de pensulaţia ritmică, de suprapunerea şi juxtapunerea tuşelor, creând o dinamică a suprafeţelor vibrate de scriitura analitică a pensulei sau de culoarea de intensitate maximă, de contraste puternice, de frământări şi căutări.
Dar această mişcare devine complementară cu relaxarea în proximitatea câmpurilor de culoare, iar lumina caldă sau rece crează spaţii compacte, austere, abordarea eliptică a suprafeţelor aride de orice semn vine să vizibilizeze zbaterea elementelor, acolo unde acestea simt nevoia de spaţiu şi unde artistul jonglează cu planurile liniştite şi largi.
Maxima expresie cromatică, exuberanţa tonală cu lirismul ei debordant, uşurinţa de comunicare a artistului cu materia picturală şi buna înţelegere a rigorilor ei în abordarea subiectului antropomorf omogenizează, la nivelul lecturii, mijloacele de expresie.
În anul 2000, Marius Barb-Barbone îşi disciplinează reperele compoziţionale, restrângerea cromatică şi amplificarea tuşelor sub forma unor puncte concentrate în spaţiul pictural al suprafeţelor sintetice constituie preocuparea acestei perioade alături de reinterpretarea unor desene după vasele greceşti.
În intervalul 2007-2010 metamorfozarea fiinţei umane l-a situat în proximitatea Eladei. De aici triumful feminităţii şi concretizarea viziunii pe un număr restrâns de simboluri cu ajutorul cărora şi-a construit un arsenal imagistic a cărei sintaxă este subordonată  unor norme ordonatoare ce privesc compoziţia şi conotaţiile cu aluzii la cerinţele conceptuale ale vechii culturi.
În lucrările recente, cromatica violentă ţine de o solaritate a spiritului, de o dorinţă acerbă de frumuseţe, de o răbufnire provocată în urma unei suferinţe surde, care lasă sufletul artistului să iasă în afara fiiţei, imprimând picturii sale un traseu evolutiv, conectat la principiile estetice ale expresionismului.

                                                                                            Ana Amelia Dincă