Ceramica lui Ilie Rusu

În creaţia artistică, de multe ori tehnica rămâne în urma plasticităţii şi primează sentimentul interior în raport cu motivul. La Ilie Rusu laboratorul este admirabil ţinut sub control, el conturează ansamblul şi îl îmbracă fără a ascunde ideea, apropiindu-l de zona creaţiei paravizuale.  

Lucrarea „Zidul”, realizată din porţelan, este o reîntoarcere la semnificaţiile arhetipurilor. Forma acestuia imită o structură de chirpici în care au fost inserate păsări poposind aici spre odihnă şi arhaizându-se prin sugestia plastică a pământului primordial prelucrat cu paie pentru folosinţa umană. Această temă îi dă posibilitatea lui Ilie Rusu să folosească elementul aviar în două direcţii. Una, care ţine de natura firească a vieţuirii într-un cadru rustic, cealaltă, de schimbarea contextului şi adaptabilitatea elementului la metehnele societăţii de acum, prin tranformarea păsărilor şi a cuibului lor în aliment conservabil şi vandabil. O notă de pitoresc, alături de una de dezumanizare, arată derapajele existenţiale şi sociale la care este supus însuşi artistul. Acesta punctează uneori, prin reprezentarea unor cuiburi de păsări de sine stătătoare, întoarcerea omului la semnificaţia originară a existenţei.

Folosindu-se de imagini convenţionale, uşor de detectat în arealul vizual actual, Ilie Rusu îşi continuă discursul prin regândirea unor obiecte produse de tehnologia contemporaneităţii, aşezate în diferite contexte şi adecvate actualităţii. Foloseşte imagini stereotip fără să înlăture elementele cotidiene, poeticul naturii sau reminiscenţele credinţei, stare rămasă în structura  genetică a fiinţei secolului XXI prin descendenţa sa biblică.

Ambalaje pentru decor, perne, conserve, resturi menajere, în general obiecte ale societăţii de consum cu o elaborată abordare tehnică şi estetică, de la artă la utilitar, de la tendinţe Art e povera, Pop art şi cinetice, îi îmbracă într-o formă conceptuală receptarea vizibilului.

Îngerii, reduşi la esenţă prin reprezentarea aripilor multiplicate ca produs de serie, ca o marfă supusă distribuţiei, cu discrete diferenţieri de o rafinată plasticitate, definesc universul artistic al lui Ilie Rusu, care îşi află sursele în experimentele anilor 1960. Acesta le adaptează unor situaţii contemporane sau mai bine zis sunt elementele experienţei sale sociale.

Calităţile dinamice ale cojilor de ouă aranjate în cofraj, animate mecanic cu un sistem motorizat sau aripile de înger aşezate pe umeraş, devenite în viziunea artistului un uzual element de vestimentaţie şi un motiv artistic repetabil, supus şi el noilor tehnologii cotidiene, ne arată că pentru Ilie Rusu esenţial este procesul de elaborare şi tehnica din subsidiar, în care implică mişcarea, cinetizând o parte dintre creaţiile sale.

Ilie Rusu s-a născut în 1956 în comuna Feleacu, judeţul Cluj şi este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”. Conferenţiar univ.dr. la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, acesta este un tehnician important din ceramica noastră.

Ana Amelia Dincă

Spectacolul de culise

-despre grafica lui Ion Atanasiu Delamare-

Ion Atanasiu Delamare este un vizionar romantic într-o lume dură şi nesigură, în care şi-a permis să viseze, lăsându-şi arta pradă fantasmagoniei ivită din chipul unor pustietăţi metafizice, populate de fiinţe dezorientate, vieţuind într-un spaţiu atemporal în care plasticianul a ales să-şi anunţe estetica.

În această lume imaginară, fabulosul devine tangent cu latura eminamente umanistă a cosmosului, în care trăirea eliberată de ultimul semn impur se arată în lumina sa pozitivă şi ingenuă.

Relaţionată cu fabulosul subconştient al eu-lui, evocarea plastică a artistului se va focaliza pe apariţiile ciudate ale unor fiinţe şi păsări, obiecte inventate sau cunoscute de noi, semne cu o simbolistică profundă, ce redau sub forma unei ambianţe de carnaval, jocul omului în circumstanţele unui univers oniric, ce denotă o bucurie a vieţii, în contextul unei permanente reverberaţii a sufletului.

Arta lui Ion Atanasiu Delamare surprinde prin disponbilităţile lirice, lumea lui este şi nu este, se iveşte şi dispare în fragmentele compoziţionale tensionate, dinamice, zbuciumate.

Uneori întreg câmpul imagistic anunţă o eliberare a omului din corsetul restricţiilor pentru o scurtă reîntoarcere la spiritul ludic, deşi anxietatea se relevă în comportamente difuze, inexplicabile.

Suprarealismul se suprapune adesea expresionismului, comicul se alătură tensiunii dramatice, iar artistul ne avertizează că lumea în care trăim este una a dezintegrării relaţiilor interumane, din această perspectivă având o conexiune directă cu opera lui Kafka.

Adevărata comunitate a fiinţelor atanasiene poartă în sine discrete accente burleşti, ivite din matca unor linii expresive, ce conturează chipurile împietrite ale personajelor, a căror nelinişte este trădată de gestica dinamică şi de iluzia că noi înşine suntem rătăciţii acestei lumi. Observaţia definitorie pentru acest orizont plastic o face criticul Gheorghe Vida, spunând că Ion Atanasiu aduce în prim plan o umanitate modelată de un sentiment tragic, compusă din personaje articulate inextricabil într-un mediu derizoriu.

Şi Luiza Barcan a surprins metamorfozele din care este plăsmuită neliniştea sufletelor atanasiene, vorbind despre ele ca despre o lume carnaval, tragic-carnaval, tragi-comică, de tot râsu-pânsu. Acestea sunt de fapt chiar limitele fiinţei pe care graficianul le parcurge în fiecare lucrare, de la starea de refulare la extaz, de la desen la gravură, în situaţia raportării şi extinderii viziunii sale estetice asupra capacităţilor volitive ale omului, în paroxismul unor situaţii supuse perisabilităţii şi trecerii timpului.

Personajele îşi afirmă dedublarea în figuri ce privesc cu uimire ambientul singurătăţii lor, de multe ori apariţiile iluzorii, discrete, ale ciudatelor fiinţe,  se apropie de domeniul neobişnuitului. Grimasele, tristeţea, veselia, împăcarea cu sine, devenirea şi pustietatea înlocuită uneori de sugestiile unor elemente umane, fac din această lume un reflex al trăirilor noastre subconştiente.           

Biografia artistică a lui Ion Atanasiu Delamare este rezultatul unor pasionante lecturi literare şi a unei îndelugate experienţe de grafician, care

l-a proiectat ca artist în zona unei originalităţi cu surse în şcoala românească de grafică.

Desenatorul Ion Atanasiu se înscrie în ereditatea lui Vasile Kazar, adăugând, ca o notă personală, imaterialităţii şi narativului, o consistenţă a culorilor luminoase şi o jovialitate cu accente bonome ale chipurilor. Studiind cu Ioan Untch, a cărei artă era supusă mai degrabă raţiunii decât subconştientului, artistul a asimilat din rigoarea acestuia echilibrările compoziţionale, siguranţa desenului, iar de la Kazar a preluat noua modalitate de figurare a spaţiului. Peste acestea, a suprapus de-a lungul anilor, propria sensibilitate şi viziune. 

Creaţia sa de până acum poate fi definită ca unitară din punct de vedere stilistic şi tematic.

Hârtia, specifică imprimării tehnicilor de gravare, dar şi sticla care, cu preţiozitatea şi elegantele sale trasparenţe şi reflexe, sunt utilizate de plastician ca suporturi pentru formele, culorile şi liniile desfăşurate ritmic pe întreaga lor suprafaţă.  Intersectându-se cu structura discursul imagistic, acestea lasă echilibrului dintre plin şi gol o mai mare expresivitate în dezinvoltura şi libertatea exprimării, în potenţialul ludic şi în descrierea expresiei umane.

La Ion Atanasiu Delamare, grafica, prin laviurile delicate, are o exaltare lirică remarcabilă, iar gravura, o profundă sobrietate prin cromatica reţinută şi incizarea în placa de metal.

Lumea angoasată, dominată de aspectele ei burleşti şi devoţiunea artistului pentru jocul copilăresc al oamenilor, dar şi pentru comuniunea umană aflată sub masca dramelor ascunse de codificările eului poetic, permit exaltarea delirantă a personajelor, unele în atitudini convulsivante, altele în pragul melancoliei, aspecte întâlnite mai ales în gravură, căci în desene şi în pictura pe sticlă, artistul lasă loc domeniului senzitiv al frumuseţii şi poeticului personal.

Tentativa fiinţelor de a căuta şi a găsi lumea ideală, solidaritatea lor în refuzul vieţii zilnice şi în teama de real, devin spaimele devoratoare ale figurilor atanasiene, concentrate uneori într-o singură parte a lucrării, alteori fiind grafiate pe întreaga pagină.

 Această comedie aparentă înlătură anecdoticul la o privire atentă. Linia fină, extrem de delicată, descrie deformarea lumii, cu aluzii la dezghiocarea viselor şi la o stranie senzaţie de neobişnuit, propunând o tipologie umană specifică, ieşită din realitate, în permanentă deplasare năvalnică pe orizontală şi spre o ţintă imprecisă, dar raportată la o neliniştită contemporaneitate. Codul gestual al acestei specii umanoide se desprinde de cotidian, dar se desfăşoară fără nici un fel de agresivitate, atitudinea prietenoasă anunţată de personaje, apoi veselia, desfătarea, încântarea afişate de acestea în spaţiul pe care îl traversează, lasă un semn de întrebare asupra incertitudinilor omului actual, dezorientat şi nesigur.

Ochiul cuprinde  dintr-o singură privire spectacolul de culise creat de personajele imaginate, gramatica viziunii şi subtextul făcând o trimitere autoreflexivă spre identitatea personală a artistului Ion Atanasiu Delamare. Claritatea imaginii şi acordul între zonele albe, libere şi cele desenate, fantezia tonală în acord cu cea imaginară, stabilesc o puternică legătură a desenelor cu resorturile lăuntrice ale fiinţei sale, evocată în fiecare compoziţie în armonii contrastante, exaltate de eleganţa ductului linear, creator al unor forme şi momente artistice irepetabile.

Ana Amelia Dincă

                                       Pictoriţa Rodica Iacob

                                          

Învăluită de atmosfera fermecătoare a naturii, Rodica Iacob trasmite prin peisagistica sa un sentiment al singurătăţii materiei, uzând de expresia plastică ambiguă, dar şi o stăpânire a ei, prin forţa cromatică, decantată uneori în forme contrastante, care lasă planurile să ritmeze creând tensiuni compoziţionale. Indirect, prin absenţa omului din lucrările recente, şi neaşteptat, prin savoarea romantică a structurii formale, uneori singurătatea se anulează prin trăsăturile vizibil foviste, prin culorile dure alăturate în naturile statice cu flori, aşezate parcă în gesturi directe, sincere, spontane. Relativitatea trăirilor schimbate de la un subiect la altul ne este relevată de registrul tonal contrastant, de cromatica subiectivă aşezată în procedee plastice adecvate, trecând imperativ de la tensiuni de o puternică vibraţie a pastei la relaxarea laviurilor.

Rodica Iacob nu reprezintă cazul artistului căruia viaţa i-a fost favorabilă dezvoltării pasiunii de a-şi practica arta în urma unei experienţe academice. Iubitoare de litere, cititoare înverşunată şi scriitoare, membră activă a cenaclului „Pheonix” şi participantă consecventă la manifestările expoziţionale de artă plastică din Călăraşi, ca expozant şi privitor, aceasta

s-a aplecat asupra picturii, desenului şi acuarelei, mai ales în ultimii 10 ani,  când şi-a petrecut zeci de ore în faţa suprafeţei de reprezentare unde a consemnat cu mijloace tradiţionale sau neconvenţionale pentru astăzi, cum ar fi laviul în cafea sau culorile naturale confecţionate din plante din propria grădină, un univers vizual specific feminin.

Elemente ale orizontului existenţial legate mai ales de florile aşezate în vase de interior, plante din grădină şi copaci redaţi în diferite momente ale zilei şi în cadre diferite de peisaj, conferă o expresie pregnantă nuanţelor care se armonizează cu somptuozitatea surdinizată a desenului. Exuberanţa culorilor, uneori a liniei, unitatea cu natura detectată în fiecare lucrare, tangenţa cu stilistica modernistă, spiritul locului sau al motivului plastic surprinse în deplinătatea lor senzorială, conturează o tranfigurare a vibraţei naturii ce se pliază pe felul sensibil de a fi al pictoriţei.   

Nepoată a sculptorului George Theodorescu, intrat pentru talentul său, în graţiile lui Constantin Brâncuşi, Rodica Iacob i-a cultivat memoria preţuindu-i lucrările, scriind despre acesta şi amintindu-i numele ori de câte ori are ocazia.

Crescută într-o ambianţă elevată şi trăind într-o casă de secol al XIX-lea, realizată în spiritul neoclasic european al vremii, cu ferestre înalte dreptunghiulare, cu plan simetric, având deasupra ambelor intrări în salon  reliefuri la modă cu scene de vânătoare, aduse din Italia, şi înconjurată de mobilă neobarocă şi de sculpturile unchiului său, artista la care facem referire este o persoană romantică, sensibilă, cu putere de a înţelegere lumea din jur.

Însă florile rămân subiectul preferat al artistei şi acestea înglobează deopotrivă suferinţa şi bucuria, starea de melancolie şi exaltarea, bucuria, iubirea, drama, prin simbolistica lor afectivă redând stări divergente pe care Rodica Iacob le ilustrează recurent: „Ultimii trandafiri”, „Muşcate”, „La marginea viei”, „Lalele galbene”, „Înălţare” (fruze de viţă).

Pictura sa este ego-ul firii sale. Expresia relaxantă a naturii şi sublima ei descifrare cromatică se desfăşoară în armonii şi tonuri delicate, peste care implicarea afectivă a artistei privind cu atenţie detaliile dau măsura unei preocupări constante de a găsi soluţiile cele mai potrivite de reprezentare.

Varietatea de armonii şi nuanţe alese parcă să concorde cu trecerea timpului,  narează instantanee ale vieţii doamnei Rodica Iacob, cea care priveşte nostalgic spectacolul motivelor picturale din imediata sa apropiere.

                                                               Ana Amelia Dincă

                                           Peisajul călărăşean de loisir

                                         -despre pictorul Cornel Ursu-

Ce reprezintă peisajul călărăşean pentru Cornel Ursu? Este ecoul trăirilor  subconştiente sau un reflex al cosmosului care i se agaţă de privire în fiecare zi, în fiecare clipă a existenţei? Ori un alter ego revelator atunci când se grăbeşte alergând cu bicicleta, privind în dreapta şi în stânga răsărituri şi apusuri, arbori, flori, oameni...

Peisajul călărăşean este de fapt pentru pictor tensiune emoţională, zbucium existenţial, energii pozitive ale naturii şi frumoase forme descoperite în universul vizual pe care, într-un demers calculat, le aşează pe pânză după criterii artistice însuşite prin experienţă şi studiu, dar şi conform propriilor traiectorii afective.     

Pregătirea sa artistică s-a petrecut în anii 1986-1988 în atelierul lui Corneliu Ratcu, când a urmat cursurile Şcolii Populare de Arte din Călăraşi unde i-a avut colegi pe Mugur Coman, Radu Horvath, Florin Vâlsan, Gigel Stănescu. În cei 37 de ani dedicaţi artei, picturii de şevalet şi caricaturii, Cornel Ursu a exersat necontenit, debutul său petrecându-se în 1983, pe vremea frecventării Institutului de Învăţământ Superior din Constanţa, când a expus la facultate o serie de caricaturi ce prezentau aspecte din viaţa studenţească şi atitudini care contraveneau regimului comunist pentru că „eram student şi aveam curaj”.

Peste 29 de ani, în 2012, va deschide o nouă expoziţie personală la Liceul Tehnologic de Transporturi Auto din Călăraşi, unde va reveni în 2013, ambele expoziţii cuprinzând portrete ale colegilor profesori ce făceau parte din proiectul său „Şcoala călărăşeană”, care, în lunile iulie şi noiembrie ale anului 2013, va continua la Cuza-Vodă unde artistul predase la Şcoala de Arte şi Meserii.

Portretul este una dintre speciile picturii asupra căruia Cornel Ursu a insistat în ultimii patru ani, expoziţiile de mai sus fiind ecoul analizei psihologice a oamenilor din jur, colegi, prieteni, vecini. Cercetarea fizionomiei, asemănarea cu modelul, cunoaşte o abordare aparte în chipurile de copii redate cu inocenţa vârstei şi puritatea privirii neatinsă de zbuciumul care va avea să apară în figurile celor maturi.

Cornel Ursu nu a făcut parte din categoria artiştilor care s-au grăbit să expună dorind succesul cu orice preţ, dar în ultimul timp, dorinţa acerbă de a lucra va implica şi activitatea expoziţională din care nu va lipsi peisajul de loisir, temă preferată, unde redă cadre urbanistice de petrecere a timpului liber, de recreere a călărăşenilor, care au şi valoare de document.

Tablul „Borcea” are preţiozitatea lui intrinsecă. Pictorul îşi priveşte subiectul de pe faleza Parcului Central. „Maşina de tocat vise” a lui Ionel Cojocariu, devenită o pată roşie de culoare, rămâne ascunsă în comparaţie cu splendida pădurea maiestuoasă şi cu luciul stins al apei. Efectele imperative de lumină sunt favorizate de perspectiva din care pictorul a privit peisajul său şi de modul cum şi-a compus structura plastică a elementelor concordante realităţii.   

Aspecte pitoreşti, în rafinate accente calorice, dominând schema desenului incisiv, sunt  evocate în „Dimineaţă de vară la Cuza-Vodă” (diptic), „Spre plaja mare”, „Malul”, „Plaja mare” (diptic), „Chioşcul din Parcul Central”.

Cornel Ursu vine pe urmele lui Aurel Nicolescu (pictor de bălţi din împrejurimile Călăraşilor) în ceea ce priveşte reprezentarea unor privelişti sugestive ale oraşului de pe malul Borcei.

Seducţia zonelor exotice ale localităţii îl determină să insiste asupra unor locuri îndrăgite de concetăţenii săi, atractive prin frumuseţea naturală, dar îi place să reprezinte şi aspecte mărginaşe ale urbei, într-o îmbinare de peisaj vegetal cu elemente citadine în care primează vegetaţia. Schimbând frecvent unghiurile de abordare, după principiile perspectivei geometrice cantitative diminuante, care impun o păstrare matematică a proporţiilor, lucrările investighează norme compoziţionale, iar cromatic de la aşezarea culorii în structura rigidă a conturului trece la expresia patetică a petei de culoare 

Toate peisajele sale au o ţinută sobră, fiind dominate de un ecleraj rece şi straniu, provenit de la albastrul şi verdele luminate cu alb.

Născut pe 11 august 1957, în Dobrogea, la Dobromir-Deal şi ajuns în 1985 în Călăraşi prin repartiţie guvernamentală, la Combinatul Siderurgic, pictorul autodidact Cornel Ursu rămâne un evocator al oraşului unde trăieşte, compoziţiile sale reprezentând nu numai oglindirea unei vocaţii, dar şi un document pentru aspectele contemporane ale urbei noastre, mai ales pentru peisajele de loisir pe care aceasta le conţine.   

                                                                          Ana Amelia Dincă

        

Salonul Anual de Arte, Călăraşi, 2014, ediţia a V-a

-15 decembrie 2014-15 februarie 2015-

Salonul Anual de Arte, Călăraşi, 2014, ediţia a V-a, s-a deschis luni, 15 decembrie şi va putea fi vizitat până în data de 15 februarie 2015. În foaierul Consiliului Judeţean, unde a avut loc vernisajul, au expus 26 de plasticieni, pictori, sculptori, ceramişti, gravori, graficieni, acuarelişti, profesionişti, membri ai Uniunii Artiştilor Plastici, dar şi reprezentanţi ai fenomenului autodidact din Călăraşi, Olteniţa, Lehliu, Bucureşti şi Slobozia. Acestora li s-au alăturat câţiva ucenici, care au primit şi premiile de debut. Stiluri şi tehnici diferite, materiale clasice şi neconvenţionale au creat atmosfera artistică a Călăraşilor, aşa cum este ea în acest moment.

Sergiu Dan Androne în „Monkey Business” ne prezintă o compoziţie complexă, ritmată de repetarea aceluiaşi motiv vizual, o maimuţă redată în atitudini diferite, folosind raporturile perspectivale  şi ştiinţa proporţiilor. 

Sorin Bordei a expus un asamblaj din metal, „Ritm”, iar Mariana Gheorghe, „Metamorfoză”, o lucrare de gravură pe sticlă cu elemente vegetale, analizate într-o linie expresivă, ce conturează structurile figurative evidenţiind îndelungata sa experienţă.

În ansamblul creaţiei Mariei Bogatu Măncianu, colajul este o preocupare rară şi binevenită, care îi permite artistei ca în cadrele aceleiaşi teme, să folosească tehnici şi materiale diferite, de la reliefurile expresive ale texturilor şi ale hârtiei, la  frumoasa liniatură Artnouveau. Fervoarea cu care explorează zone diferite ale artei, cum sunt desenul, sticla, pictura, icoana pe lemn, o recomandă pe Maria Bogatu Măncianu drept o plasticiană dornică de a descoperi un instrumentar de simboluri şi de elemente care să exalte privirea şi simţurile. Cele două personaje feminine în mişcare sunt foarte graţioase, fiind înnobilate de vestimentaţia aşezată de artistă după criterii compoziţionale, cu multă plasticitate, folosind deopotrivă cromatica rece şi caldă.    

Ceramistul Ştefan Dumitrache dă viaţă lutului prin crearea unor forme de mici dimensiuni, în care raportul dintre plin şi gol, dintre lumină şi umbră expresivizează bustul de copil stilizat şi compoziţia abstractă concepută asemeni unui monolit.

Victor Grigore, portretist cu experienţă, acumulată prin lucrul susţinut în faţa şevaletului, redă structura melancolică a spiritului feminin şi expresia austeră a fiinţei ancorată în armonii cromatice, în ştiinţa abordării figurii cu rigori facialiale, dar şi cu plasticitatea rezultată din materialitatea cromatică, din aerul particular al chipurilor reprezentate. Victor Grigore este şi un foarte bun desenator, în sfera preocupărilor sale tematica nudului având un registru morfologic aflat la graniţa dintre clasic şi modern.  

Când priveşti tablourile Rodicăi Iacob te gândeşti în primul rând la florile aşezate pe hârtie în tehnica acuarelei, a culorilor naturale din plante obţinute prin experimente personale sau din laviuri produse din lichidul cafelei. Foarte expresive, dintr-o singură culoare sau prin alăturarea complementarelor, „Ultimii trandafiri” şi „Muşcatele” au o sensibilitate specific feminină şi o expresie a formelor apropiată de structura echilibrată a autoarei lor.

Florin Ioniţă a expus un ceainic realizat dintr-o singură bucată de metal bătut, Anca Silvia Măcinic sticlă gravată, cu un desen rafinat şi sigur, iar Suzana Stan un peisaj marin.

Ecaterina Mitran ne introduce în alt spaţiu spiritual cu a sa icoană pe lemn în tehnică bizantină, a cărei structură vizuală aminteşte de estetica manuscriselor medievale datorită decoraţiei ce formează un frumos chenar lucrat cu meticulozitate.

Uneori unele lucruri dobândesc o nobleţe aparte sub penelul împăstat al pictorului, aşa cum s-a întâmplat şi cu peisajul artistei Florica Nedelcu. Aceasta redă silueta masivă a unei case acoperite cu stuf, cu o arhitectură simplă, specifică locuinţelor ţărăneşti de la Dervent. Părând impozantă prin evocarea ei în plină pagină şi într-o uşoară perspectivă, cu nuanţele delicate de verde crud şi verde gălbui ale copacilor, locuinţa aceasta arhaică îşi păstrează misterul şi frumuseţea neatinsă de transformările civilizaţiei contemporane. Ştiinţa compoziţiei, apetenţa pentru desenul corect, sesizabil sub culoarea care descrie forma, dar şi acuitatea observaţiei dobândită în urma experienţei în plein-air, ne arată că avem de-a face cu o artistă pentru care natura este indisolubil relaţionată cu universul uman.    

Starea de reflecţie asupra structurilor vegetale o observăm la Marcela Smeianu în trei compoziţii de mici dimensiuni. În jurul formelor florale, contraste calorice neutralizează arhitectura fragilă a corolelor ce domină spaţiile luminoase ale suprafeţei de pictat. Subiectul plastic ocupă locul principal în abordările pictoriţei, desenul fiind necesar schiţării imaginare a compoziţiilor a căror paletă vibrantă exaltă suprafaţa imaginilor cu impact direct asupra privirii noastre.

În cazul lui Cîrstina de la Studina florile sunt transfigurate sub aspectul unor asteroizi, cu tensiuni rezultate din ritmul repetării unor forme cu o preţiozitate asemănătoare bijuteriilor. Părând energii şi structuri astrale, acestea au rafinament cromatic şi un accentuat sens decorativ ce se impune în structura compoziţională. Fervoarea tonurilor concurează cu detaliul concret, contribuind la somptuozitatea ansamblului compoziţional.

Haloul formei este redat de graficiana Maria Unţanu într-o tehnică spectaculoasă prin proprietăţile ei analitice. Având în centrul preocupărilor decantările ludice ale trăirilor feminine, artista în al său  „Dans” evocă seninătatea, valorile emoţionale, sensibilitatea. Formulări inedite se descifrează în forma de ansamblu rezultată din studiul elementelor de limbaj plastic redate cu efectele unor sugestii de tip senzorial.

Tenta expresionistă a picturii Elenei Schumacher este dominată de verde de smaragd şi crom încălzite cu galben, albastru ceruleum şi de Prusia, aşezate în tonuri delicate, pete de culoare şi forme figurative cu tentă simbolică. Transparenţele fluide evidenţiază spaţiul spiritual şi fiinţa fragilă a artistei

În acuarelel lui Dorin Manea contrastul cald-rece, culoarea locala unde câte un copac taie cu verticala trunchiului său întinderile nesfârşite ale câmpiei echilibrând compoziţia sau arhitectura unei clădiri misterioase ascunsă cu sălbăticie de corolele stufoase ale copacilor, ne arată capacitatea artistului de a sesiza planurile din natură.

Maria Ionescu, o pictoriţă cu o serioasă formaţie artistică, abordează natura statică, cele două compoziţii, „Cactuşi” şi „Muşcate”, fiind realizate în structuri cromatice, de o materialitate preţioasă ce separă ansamblurile compoziţionale în forme sintetice unite de lumină şi de tonalităţile catifelate ale culorii.

Peisajele realiste ale lui Cornel Ursu prezintă aspecte ale universului urban, apropiate de zona exoticului şi nostalgiei. „Spre plaja mare”, „Malul”, „Dimineaţă de vară la Cuza Vodă”(diptic) sunt realizate în culori reci, cu o dominantă de albastru peste care eclerajul epatant şi sidefat lasă să se înţeleagă că pictorul a surprins cu ochiul atent câteva instantanee într-o clipă trecătoare.

Silviu-Ioan Soare expune două torsuri, unul într-un contur clasic, în nota unui lirism decantat de amănunte, exprimând forţa unei zeităţi, pline de vitalitate, un bust cu forme bine conturate şi cu sugestia unui drapaj classic interpretat, evocând astfel posibilităţile expresive ale formei. Cele două torsuri, unul conceput pe verticală şi unul pe orizontală în abordări stilistice distincte şi în materiale diferite, ceramică pit-firing şi tehnică mixtă cu efecte de marmură, denotă preocuparea artistului pentru frumuseţea biologică a corpului feminin.

Discursul vizual care vizează sinteza deplină a formei  o întâlnim şi în sculptura „Fertilitate” a lui Alexandru Paraschiv. Efectul cromatic al pietrei şi structura în sine a compoziţiei de o nobilă simplitate care te îndeamnă să simţi în podul palmei rotunjimile desăvârşite, îmbietoare şi perfecţiunea detectată la nivelul polisării materiei. Însuşi cromatica naturală a pietrei conferă un plus de plasticitate sculpturii în care artistul a surprins zonele anatomice esenţiale ale femeii care sunt biologic destinate concepţiei.

Ana Maria Păpurică, un talent înnăscut, elevă a profesorului Silviu Ioan Soare, a venit în expoziţie cu un portret de adolescentă foarte expresiv în creion, lucrare care denotă capacitatea de a compune în acelaşi cadru  elemente diferite  aşezate după criterii compoziţionale.   

Ana Maria Munchiu preferă să transpună pe suprafaţa bidimensională a pânzei naturi statice în care să primeze subiectul plastic, culoarea, definind cu ajutorul acesteia, elemente a căror esenţă o redă cu un simţ dezvoltat al picturalităţii şi în nota lor simbolică.

Sorina Miruna Bordei expune un motiv animalier, iar Ştefan Bordei, un peisaj metafizic în tehnica acuarelei pe pânză, ambii făcând parte din generaţia ucenicilor care s-au alăturat expozaţilor Salonului Anual de Artă Călăraşi, 2014, ediţia aV-a. 

Ana Amelia Dincă

curatorul expoziţiei

                Profesorul Silviu- Ioan Soare si  micii artişti de la Palatul Copiilor din Călăraşi

Înainte de vacanţa de iarnă, joi, 18 decembrie 2014, în foaierul Palatului Copiilor din Călăraşi, profesorul Silviu Ioan Soare a organizat expoziţia „Crăciu şi Credinţă” în cadrul căreia au expus elevii săi de la Cercul de Pictură- Desen. Lucrările prezentate au avut ca subiect portrete de îngeri şi figuri religioase inspirate din iconografia bizantină. Tehnica folosită a fost sgrafitto şi laviu pe carton. Arina Bălan, Andrei Dragoş, Ana Maria Păpurică, Carmen Pavel, Denisa Gheorghe, Ana Maria Iuraşcu, Alicia Şerban, Maria Cucoş, Diana Balaşcă, Iasmin Hebesy, Ionelia Lazăr, Ionela Comisarof au lucrat timp de o lună pentru acest eveniment.

Profesorul Silviu Ioan Soare şi-a continuat activitatea cu câţiva elevi de la Palatul Copiilor şi în perioada vacanţei. În cadrul Muzeului Municipal Călăraşi, acesta i-a învăţat pe ucenicii săi să folosească tehnica mozaicului. Subiectele au fost legate tot de iconografia bizantină. Sfântul Gheorghe, Plângerea lui Iisus, Sfântul Andrei, Fecioara cu pruncul etc. vor fi expuse după momentul finalizării.

                                                                                             

 

Premiile Salonului Anual de Arte, Călăraşi, 2014, ediţia a V-a

-curator Ana Amelia Dincă, organizator WHIZ ART-

Premiul Salonului-Victor Grigore

Premiul „George Theodorescu”-Florin Ioniţă

Premiul pentru pictură-Maria Ionescu

Premiul pentru sculptură-Alexandru Paraschiv

Premiul pentru grafică-Maria Unţanu

Expoziţia anului 2014-Silviu Ioan Soare

Premiul pentru peisaj-Florica Nedelcu

Premiul pentru colaj-Maria Bogatu Măncianu

Premiul pentru pictură nonfigurativă-Marcela Smeianu

Premiul pentru originalitate-Cîrstina de la Studina

Premiul pentru pictură abstractă-Elena Schumacher

Premiul pentru ceramică-Ştefan Dumitrache

Premiul pentru sculptură abstractă-Laurenţiu Niţă Culiţă

Premiul pentru acuarelă-Rodica Iacob

Premiul pentru acuarelă- Dorin Manea

Premiul pentru icoană bizantină-Ecaterina Mitran

Premiul pentru gravură pe sticlă-Anca Silvia Măcinic

Premiul pentru gravură pe sticlă-Mariana Gheorghe

Premiul pentru peisaj marin- Suzana Stan

Premiul pentru peisaj realist-Cornel Ursu

Premiul pentru debut-Sergiu Dan Androne

Premiul pentru debut-Sorina Miruna Bordei

Premiul pentru debut-Ştefan Bordei

Premiul pentru debut-Ana Maria Munchiu

Premiul pentru debut-Ana Maria Păpurică