Silviu Ioan Soare şi Victor Grigore vor  expune la Muzeul Judeţean Ialomiţa

Plastica mică realizată de Silviu Ioan Soare reuneşte lucrări de ceramică sculpturală şi papier mấché, în care artistul a căutat să diversifice forma de expresie şi să jongleze cu posibilităţile volumului, într-o arie de interpretare de la monolit la nud, de la reprezentări abstracte la moduli, de la portret la evocarea unor alegorii religioase, care să indice un anumit mesaj simbolic, sugerat în tridimensional.

Corpul feminin, mai bine zis torsul, este văzut ca un reflex al purităţii şi frumuseţii. Această temă este un pretext pentru artistul care cercetează posibilităţile plastice ale liniei şi materialului, poliaxialitatea şi raccourciurile. Păstrând o viziune care are în vedere linia figurativului, aşa cum observăm în compoziţia „Aedon”, apropiată de estetica sculptorilor din Antichitatea clasică, artistul nu devine preocupat numai de detaliul drapajului, lasând materialul să pară că flutură în bătaia vântului, ci şi de  atmosfera generală a lucrării pentru care a găsit o modalitatea de prezentare adecvată punerii în evidenţă a fragmentului anatomic, prin suspendarea lui pe soclu cu ajutorul unei tije metalice. Arderea în cuptor cu lemne a fost folosită nu numai în această lucrare, ci şi pentru compoziţia „După-amiaza”,  un tors în care elemente ale trupului femeii sunt aşezate în cadrele unor unghiuri alternând cu rotungimi ale formei. Ca material dominant, Silviu Soare foloseşte gresia, regăsită în seria de himere, interpretări suprarealiste ale unor fantasme ivite din visele sale şi din încercările de descoperire ale materialului.

Din punct de vedere tehnic, cea mai complexă lucrare din expoziţie, este „Adam”. Multiplele arderi, creând efecte de picturalitate pe suprafaţa sculpturii, au fost combinate cu experimente de expresie, iar modelarea la mână, a permis o alternare a plinului cu golul, a unor sinuozităţi cu suprafeţe circulare şi netede, până în punctul de echilibrare deplină a compoziţiei.

Spectaculoasă este „Hanukiya”, un omagiu adus de artist celor opt zile ale sărbătorii evreieşti Hanuka. Lucrarea arsă în cuptor electric, este o menoră cu nouă braţe, componenta centrală, numită shamash, fiind folosită pentru lumânarea care le aprinde pe celelate opt. Silviu Ioan Soare interprezează în notă personală acest simbol ebraic, reprezentându-l în dimensiuni mai elaborate, astfel încât să poată fi aşezat într-un spaţiu generos.

În ceea ce priveşte redarea ideii de frumuseţe feminină, seria de lucrări „Carolina şi alte eternităţi”, relevă consecinţa ludică a expresiilor ivite din alăturarea liniilor unduioase şi a volumelor rotunde, specifice modelului. Construite din papier mâché, asupra acestor sculpturi planează un erotism care nu are nimic lasciv, din contră, armonia, staticul şi senzaţia de pictural a suprafeţei, se află în zona de preponderenţă a graţiei, a sintezei şi sugestiei plastice.

Eternul feminin este evocat de Victor Grigore în toate lucrările sale de până acum, indiferent dacă este vorba de acuarelă, desen, pastel sau pictură în ulei. Oricare ar fi tehnica încercată, artistul găseşte motive de a specula griurile colorate şi neutre, evidenţiind capacitatea lor de a împrumuta tonul elementelor din jur, fie că se rezumă la pasta aşezată în straturi suprapuse, fie că analizează în transparenţe delicate de apă ori în consistenţa onctuoasă a cretei, atitudini şi psihologii. Portretul şi nudul constituie cele două subiecte care sunt constante în reprezentările sale, nota sugestivă a unui gest sau a unei trăiri completând partea de plasticitate, aflată de fiecare dată în zona picturalului.

În crochiuri, Victor Grigore surprinde în trăsături rapide şi succinte liniile corpului uman, observând particularităţile formelor şi conturând proporţii, segmente anatomice specifice modelului, după cum se opreşte şi asupra caracteristicilor faciale definitorii pentru chipul reprezentat. Abordând portretul cu aceeaşi dezinvoltură şi siguranţă a execuţiei, străbătută de diverse emoţii şi comportamente citite în starea de visare, de bucurie sau de aşteptare, artistul lasă loc unui spaţiu amplu de intepretări ale  comportamentelor interioare feminine, atât în desen, cât şi în acuarelă. Pigmentul pastelului, permiţând o bogată descriere vizuală a temei, o expresivitate relaţionată cu alternanţa, asonanţa, armonia şi unitatea de ansamblu a imaginii, îi permite artistului să vibreze cromatica prin modelarea unei scrieri pe care o alătură petelor de culoare. Mai evidentă în tehnica uleiului, explorarea proporţiilor corpului şi a diferitelor stări în care elementele şi nuanţele se înlănţuie, rămânând într-un registru de evocare apropiat de dimensiunea poeticului, diversifică analiza cromatică a lucrărilor, lăsând sinteza să se observe la nivel compoziţional.

Ocolind partea provocatoare a imaginii şi fiind departe de latura erotică, dar păstrând o apropiere de senzualitatea nedisimulată a formelor feminine, Victor Grigore schimbă registrul plasticităţii când se ocupă de relaţia dintre ecleraje şi umbre, aşezate pe planurile moi şi rotunde ale trupurilor şi evidenţiind latura descriptivă a tonalităţilor, eul liric, sentimentul de admiraţie faţă de o creaţie biologică evocată de-a lungul timpului de mai toate epocile artistice. Maniera senzuală, cu forme conturate incisiv, o remarcăm în acuarele, lucrate în tehnica umed pe uscat, în straturi transparente şi glasiuri, care lasă lumina să cadă aproape în mod natural asupra chipului şi nudului, deopotrivă. În ipostaze pe care le vedem la modelele din şcolile de artă, personajele stau ghemuite, sunt redate din trei sferturi sau din spate, raccourciurile lăsând la vedere aptitudinile de desenator ale lui Victor Grigore, pentru care, şi în acest caz, preocuparea estetică este statornicită de potenţele culorii.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă   

   

Vitalie Butescu la Casino-ul din Sinaia

Pictura lui Vitalie Butescu face o anumită fuziune cu subiectivitatea emoţiei transpusă sub impedimentul unui ataşament faţă de concepte estetice mai degrabă aparţinând Orientului, decât ţinuturilor noastre balcanice, în ceea ce priveşte sentimentul său de raportare la temă. Liniştea şi tăcerea, emoţia intensă şi contemplarea, efemerul şi eternul, singurătatea şi dezolarea, domină arhitecturile din alte vremuri, dar şi întinderile necuprinse ale pământului presărate cu ape şi vegetaţie, dar şi florile şi fructele din simple şi expresive. O formă de exprimare coborâtă din evocarea veridică a unor trăiri sincere, în relaţie directă cu motivul pictural, determinat de dragostea artistului pentru plein-air, dezvăluie o abordare asaltată de toate ingredientele plasticităţii, în sensul valorilor impuse de linia modernă a viziunii.

Implicând prin această atitudine acţiunea luminii, care face ca tuşele să vibreze, Vitalie Butescu însufleţeşte claviatura  nuanţelor, exprimând metamorfozele atmosferei în continuă schimbare prin aşezarea cu pensula a unor reflexii colorate, ce transmit privitorului impresia devenită expresie sub presiunea redării momentului, niciodată repetabil. Dialogul maselor cromatice şi logica internă a compoziţiei, ţesută pe un schelet bine articulat al desenului, determină o explicitare mai accentuată a elementelor aflate în plină pagină, dar şi abrevieri ale subiectului, prin sugestii formale determinate de senzaţiile coloristice, extrase de Vitalie Butescu din generoasa imagistică a naturii.

Peisajele de la Goleşti exaltă beatitudinea unor clipe efemere ale specificului zonei, demonstrând că Vitalie Butescu este un artist cu o aplecare spre latura de senzualitate a culorii, în special spre lumina discret nuanţată, care îl face pe artist, prin diversificarea spectrului tonal, să fie un pictor al atmosferei, al senzaţiei optice, al eclerajelor colorate. Iradierea diafană a ambianţei aerului, cu autoritate asupra întregii structuri a imaginii, trasparenţele suprapunerilor pastelate ale culorilor, tonul vaporos şi învăluitor al mediului,  devin însăşi definiţia momentelor efemere ale zilei, pe care Vitalie Butescu le rearanjează în mai multe variante, unificate de temă, dar diversificate de circumstanţele cadrului climateric influenţând şi modificând interpretarea pictorului. Balcicul, Veneţia, Delta sau Dunărea sunt abordate în diferintele lor efecte eterate de nuanţele de pe paletă, cu degradeuri subtile, surprinse în plină zi, dimineaţa sau seara, la intervale care îi permit  artistului să grizeze, să lumineze sau să creeze suprafeţe difuze. 

Cu ajutorul acestor componente, Vitalie Butescu şi-a conturat o linie vizuală prezentă în lucrări realizate recent, dar şi în compoziţii din anii precedenţi, care se înscriu într-o anumită preferinţă estetică pentru tipul de expresie modernă, punând în evidenţă calităţile sale de colorist rafinat, de desenator, având capacitatea de a reda ineditul unui colţ de natură, al unei construcţii vechi sau pitorescul unor ansambluri peisagistice, înglobând elementele naturii şi ale arhitecturii citadine sau rurale. Splendoarea tuşei devenită subiect plastic şi potenţele ei de a face imaginea fermecătoare prin imprimarea unui cadru ambiental stăpânit de un calm desăvârşit, permit desenului să ocupe un loc secund în favoarea picturalităţii, dar pregnant ataşat pastei, care îl urmează descriind geometrii spaţiale şi anvelopând porţiuni ample ale compoziţiei. Imagini foarte bine echilibrate şi armonizate, având de multe ori simetrii, dar şi asimetrii potrivite astfel încât limpezimea mesajului vizual să fie descifrabil. Catedrala de la Curtea de Argeş, Biserica Rusă şi Biserica din Goleşti, Hanul lui Manuc, cetatea Viscri, castelele Bran şi Peleş ori cel al Reginei Maria de la Balcic sunt organizate pe orizontală şi pe verticală, în planuri perspectivale şi structuri conturând o arhitectură şi o geografie inedită a locurilor pictate, aşezarea centrală a unor elemente pentru echilibrul static şi dislocarea acestuia prin deplasarea registrelor cu ajutorul unor unghiuri care dramatizează lucrarea, îl fac pe artist un veşnic cercetător al compoziţiei.

Nota de modernitate caracteristică picturii sale este impusă de juxtapunerea tonurilor, de tuşa divizată care evocă impresii efemere asupra clipelor trecătoare, ambianţă în concordanţă cu mobilitatea maselor de aer continuu ritmate de cromatisme surdinizate, însă pline de lumină. Astfel se întâmplă şi în tablourile reprezentând căpiţe de fân şi crânguri, ce sporesc pitorescul rural al acestui ansamblu de lucrări, care conţin inclusiv pridvoare împodobite cu muşcate, lăsând spiritul de observaţie al artistului să pătrundă dincolo de forma exterioară, ajungând la esenţa definitorie a lucrurilor.

În naturile statice, îndepărtarea de caracterul realist se produce parţial, artistul jucându-se cu dinamica trăsăturilor de pensulă, mai ales în planul inferior al lucrării, ocupând trei sferturi din pictura devenită o frumoasă îmbinare între caracterul decorativ al ştergarului, ca motiv iniţial, pe care este plasat un singur vas cu fructe sau flori. Una dintre compoziţiile de acest gen ies din tiparul cromatic şi compoziţional obişnuit, esenţializând în planuri sintetice şi contrastante câmpuri de roşu şi galben, lipsite de vivacitatea divizionismului plastic, lucrarea apropiindu-se de o sinteză deplină. Variaţiunile pe tema unui subiect aparent obişnuit, dar care oferă infinite modalităţi de multiplicare prin capacitatea artistului de a se reinventa, îl distingem în seria de nuferi, unde observăm pete de culoare aproape abstractizate, într-un gestualism venit din freamătul ascuns al creatorului. Câteva portrete surprind în trăsături generale, dar tratate cu atenţie pentru a sugera caracterul personajului, sentimentele interioare ale modelelor, descoperite pe figură şi interpretate simbolic.

Cu toată atitudinea ludică pe care Vitalie Butescu şi-o asumă indiferent de subiect, el nu înlătură rigurozitatea morfologică, vizibilă în creaţia sa, aşa cum o percepem pe simezele galeriilor de artă.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă  

Lucian Liciu şi geometriile sale evazive

Există o serie de lucrări în creaţia lui Lucian Liciu ecranate în prim plan cu forme geometrice de mici dimensiuni, evocând pătratul sau cercul, al căror centru este marcat de un punct de culoare, diferit din punct de vedere tonal de matca sa înconjurătoare. Această modalitate de a crea un registru ca un văl care separă două lumi, apare la intervale de timp variate în pictura sa. Atunci când artistul simte nevoia de a face o mutaţie estetică în abordarea curentă a compoziţiei, se produce de obicei  o ritmare a suprafeţei, o tensiune, paradoxal statică, prin scoaterea în evidenţă a unor elemente de limbaj plastic şi a unor mijloace de expresie, care atrag atenţia şi incită la o insistenţă a privirii.  Principiile probate de Seurat sau Signac nu au relevanţă în pictura de acest gen a lui Lucian Liciu. Punctele sale, care creează prim planul unor compoziţii, nu înseamnă pointilism. Ele sunt de fapt stratul din registrul apropiat al unor  picturi realizate intermitent în intervalul anilor 2000-2002, 20013, 2014, 2017. Divizionismul este acceptat de Lucian Liciu ca un mod personal de expresivizare al imaginii prin care evidenţiază forţa culorii şi formei, plăcerea de a specula posibilităţile pensulei de a exprima prin noi semne stilizate, o lume în pragul suprarealismului, cu impact direct asupra privitorului. Punctele, încadrate în pătrate sau cercuri, sunt distanţate, ele neconstituind un contur, ci devenind o pată de culoare, creând o atmosferă, un derapaj decorativ al picturalului, descifrat în spatele acestor scriituri expresive. Liciu îşi descompune planurile vizuale şi perspectivele folosind acest tip de structură a imaginii încorsetată în teme consacrate precum peisajul francez şi bucureştean, dar şi nudul. Artistul se află dincoace de citadin şi carnal, fiind detaşat prin vălul impus de decorativul geometric al prim-planului, adică al geometricului suprapus picturalului şi, în acelaşi timp, implicat prin prezenţă în arhitectura propriu-zisă a oraşului sau în ambianţa modelului care pozează. Întreaga ambianţă pliată pe tema peisajului sau nudului, este diversificată de artist prin alternarea planurilor, registrelor, discursului plastic,  transformat într-o tehnică proprie, alăturând punctul unei scurte tuşe picturale încadrată într-o formă circulară sau cubică. Descompunând imaginea în mici fragmente de culoare, pictorul lasă subiectul  să se desfăşoare liber şi compulsiv sub perdeaua punctată, geometrizată şi inundată de urma pensulei. Unificarea punctului cu demersul figurativ interpretat, ne vorbeşte despre căutările lui Lucian Liciu,  despre latura simbolică a demersului său vizual.

În lucrarea „Port din Franţa” suprafaţa tabloului este presărată cu pătrate albe, roşii şi bleu, în centrul cărora se află puncte albe şi negre. De dimensiuni mici, aceste forme geometrice descriu plastic naraţiunea cadrului reprezentat, amplificând pitorescul oraşului peste care se aşează ca o protecţie.

În „Pesaj în Bucureşti”, ritmica este acerbă, apărând în concordanţă cu tuşele din al doilea plan, creând o unitate structurală, într-o notă suprarealistă, planând peste suportul bidimensional. Prin intermediul acestui pasaj decorativ, compoziţiile lui Lucian Liciu sunt echilibrate o dată în plus, rezonanţele expresiei lor fiind delicate prin cromatică, aşezarea elementelor pe verticală, caracterizând seria de lucrări de acest gen.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă      

reflexii dunarene

Reflexii dunărene

Anul 1984 a reunit la Călăraşi în cadrul unei tabere de creaţie, câţiva studenţi la arte frumoase care au pictat peisaje reprezentând braţul Borcea ori au realizat schiţe sau acuarele inspirate din motivele vizuale oferite de fluviul Dunărea. Felicia Manea, Elena Constantinescu, Bartha Shandor, Cătălin Bălescu, Ţimtariu Lucian, Adrian Benea, Simona Sas, Montsch Christa Ilse, Jianu Laurenţiu, Şerban Radu, Florica Nedelcu  evocă natura zonei în viziuni individuale, dar cu accent pe culoare şi pe suprafeţele sintetice de redare a elementelor compoziţionale, cu sugestii de evocare a formelor rezultate din trăsături succinte de penel. Griuri rafinate, diferite tonuri de verde delicat şi nuanţe de albastru potolite domină simeza foaierului Consiliului Judeţean Călăraşi, unde s-a deschis pe 29 iunie 2017, expoziţia „Reflexii dunărene”, organizată de Muzeul Dunării de Jos cu ocazia Zilei Internaţionale a Dunării. Nici eclerajul specific zonei nu a fost negligat de tinerii artişti, care au surprins atmosfera locului în diferite momente ale zilei. Bărcile ancorate la malul apei, casele care mărginesc Borcea, portul cu utilaje creând verticale ce întretaie planul liniştit al cerului, peşti şi vegetaţia luxuriantă, definesc deopotrivă tablourile, dar şi realitatea care a stat la baza sursei de inspiraţie a plasticienilor. Managerul instituţiei, dr. Valentin Parnic şi conservatorul de artă, pictor Victor Grigore, au reuşit să readucă în atenţia publicului o mica parte din valorosul patrimoniu artistic al muzeului.

Ana Amelia Dinca

     

Pictorul Vasile Chinschi ( 1 ianuarie, 1939- 28 decembrie, 2004 )

-„orice lucrare o începi sentimental şi o termini cerebral”-

Trăirea profundă şi raţiunea nu se pot disemina în opera lui Vasile Chinschi. Acestea formează un tot unitar, aşa cum straturile senzoriale se suprapun peste constituentele cauzale ale demersului său, astfel apropierea de artă înseamnă, de fapt, acceptarea şi înţelegerea lui Dumnezeu. Spiritul obiectiv, duplicitar senzitivului, domină entitatea creatoare a pictorului, care şi-a formulat o realitate venită din gândirea personală şi din trăirea experienţelor plastice diverse şi revelatoare. Acestea i-au permis transformarea elementelor vizuale din universul recognoscibil şi din imaginaţie, în structuri artistice apropiate unei sensibilităţi mai degrabă orientale prin substaţa lor meditativă.

Alexandra Titu, Corneliu Ostahie, Paul Cornel Chitic, Ion Murgeanu  sunt nume ale căror referinţe de specialitate definesc ceea ce a însemnat acest pictor în contextul artei timpului său.

Menţiunea lui Vasile Florea în cartea „Arta românească modernă şi contemporană” (editura Meridiane, Bucureşti, 1982) este succintă, evocând, în mare parte, chintesenţa spiritului creator al lui Vasile Chinschi din acel moment, pe care autorul îl vedea  în relaţie cu lumea satului,  vorbind despre „ştiinţa compoziţiei clasice, echilibrate, şi cu o grijă pentru detalii”.  Tabloul „Familie”, care exemplifica scurta exegeză, reprezintă un portret de grup format din cinci personaje, având nelipsite detalii de natură statică şi  trimiteri stilistice spre perioada sa geometrică, evocând o preocupare complexă pentru structurarea imaginii pe mai multe planuri în perspectivă, dar şi o gândire cromatică bazată pe complemetarele accentuate de roşu/ verde sau mai diluatele ocru/ albastru.

Vasile Chinschi era de părere că artistul, publicul şi criticul formează unitatea necesară care încununează finalitarea operei ca autocunoaştere şi confirmare a gândirii de esenţă  divină şi filosofică a creatorului.

Fiind un maestru al desenului şi compoziţiei, al rafinatelor culori calde şi al delicatelor griuri, Vasile Chinschi a fost un virtuoz al picturii figurative care, în detaliile sale, releva analiza liniei şi formei, a principiilor compoziţionale care îmbinau normele clasice cu un anumit sentiment barocizant, rezultat din scenografia elementelor aşezate teatral în câmpul imaginii. Aceste repere au impus prin însăşi definiţia lor reguli ce i-au permis artistului tendinţa spre profunzimi conceptuale relaţionate cu sacrul şi cu o anumită vocaţie a contemplării, indiferent dacă a abordat portretul, natura statică, peisajul, teme consacrate, dar devenite identitare sub penelul său. Tărâmuri paradisiace, ficţionale prin pustietăţi de parcă marginea lumii ar fi fost subiectul principal şi nu o anumită expresie căutată în tehnică şi în efecte estetice, se detaşau drept cadre văzute cu ochii minţii şi ai visării, şi nu  prin evocarea unor locuri ascunse ale civilizaţiei caracterizate prin arbori şi dealuri, lipsite de conţinutul simbolic al existenţei umane, dar încărcate de sincere sentimente de iubire ale artistului faţă de natură.  

Coleg de grupă la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti cu Letitia Oprişan, Ilie Cioartă, Matei Aurelia, Cornelia Victoria Dedu, Vasile Chinschi, la fel ca ceilalţi, şi-a asumat o estetică specială a imaginii, care l-a definit în contextul ultimelor trei decenii ale secolului XX. Pictura sa avea claritatea ideii şi mesajului, limpezimea formelor şi amprenta stării de visare. „Tot ce vedeţi dumneavoastră am vrut să fie ca într-un cristal. ”

Fermecat de maniera în care lucra maestrul Corneliu Baba, dar şi de învăţătura artistică a lui Alexandru Ciucurencu şi Dan Hatmanu, Vasile Chinschi s-a desprins de maniere, preferând să caute dialogul sinelui cu lumea şi să reprezinte sentimentele sale în raport cu aceasta, pentru că „tehnica nu contează, contează comunicarea”.

Nefinisarea în pictura lui Vasile Chinschi

Fiecare pictor îşi alege modul său de a lucra, determinat de vocaţia pe care o are pentru genurile sau speciile artistice potrivite gândirii sale. Schema principalelor linii de forţă, viziunea scenică, vitalizarea şi organicitatea suprafeţei, provocarea cromatică au constituit pentru Vasile Chinschi nesfârşita zbatere pentru idelul său estetic, aşa cum simţea şi credea artistul că trebuie să fie. Având exigente profesionale îndreptăţite, a fost atent cu prezentarea în expoziţii personale a creaţiei de pictură, introspectivă, dominată de spaţii tăcute,  cu o pronunţată adnotare elegiacă. 

Aşezată în contextul elaborat al unui desen analitic, apropiat ca esenţă estetică de efectele plastice ale litografiei, linia, cu potenţialul ei semantic şi senzorial,  construieşte la Vasile Chinschi forma, lăsând pe alocuri o cromatică atent studiată în zona contrastelor valorice extrem de rafinate.

Însă demonstraţiile sale de desenator se află sub pictură, dar şi în stratul exterior saturat cu mase de culoare estompate deseori, dezvăluind spiritul patetic al artistului în reprezentarea figurii umane şi a naturi statice, dar şi bucuria paradisiacă a peisajelor infinite, datorate unor perspective în care sufletul artistului călătorea.

Prietenul său, Ion Dumitriu l-a sfătuit să lase enclave vizuale nepictate pe suprafaţa pânzei ca să poată fi observată tehnica de lucru. Astfel, zonele desenate se alăturau spaţiilor ecranate de culoare, ceea ce impune un plus de expresivitate şi valoare celor câteva compoziţii în care etapele de realizare se pot observa cu ochiul liber. Rezultă de aici suprafeţe şi texturi diferit tratate, implicând o senzaţie optică contrastantă, determinată de alăturarea a două valori: una, ca particularitate a desenului, cealaltă, ca întindere a cromaticii. Voluptatea tactilă a griului devenit pictural prin expresivităţi de tratare cu fineţe a desenului în perimetrul nefinisat al tabloului, sporeşte capacitatea lui plastică. La fel, atmosfera încălzită prin posibilităţile pastei de a crea stări concordante cu ceea ce dorea artistul să ne transmită. Întinderea de linii şi haşuri, devenită adevărat studiu de desen în conturarea unui portret ori a unei nature statice, conţine o tensiune a scriituri determinată de câmpuri compactate de lumini şi umbre, exaltate prin aşezarea culorii în mod gradat, cu mare delicateţe, după criterii perspectivale.

Trecerile de la desen la culoare sunt surdinizate, potolite, fără să agreseze privirea, provocând-o la o rătăcire contemplativă în unghiurile acoperişurilor caselor sau în coamele modulate ale dealurilor ori în profunzimea sufletească a modelului epatând prin bucuria din privire, prin ochii trişti, prin aria atât de vastă a emoţiilor.

Efectele geometrico-grafice, studiile de drapaj, repetitivitatea unor formule structurale specifice artistului, realizate prin descopmuneri armonice a căror segmentare proporţională se află în corelaţie cu perspectiva de aur, determină o autenticitate a demersului artistic definit prin forme ce capătă volum dând impresia că se desprind de suprafaţa bidimensională: portretul capătă mişcare, natura statică încremenite, peisajul impresia nesfârşitului.

Ana Amelia Dincă

„70 de fire ale viselor”

-expoziţie aniversară semnată de Nicolae Zîmbroianu, organizată

de Galeria de artă Elite Prof Art şi World Trade Center Bucureşti-

Pentru Nicolae Zîmbroianu, firul conferă compoziţiilor sale textile nu numai modulări picturale în bidimensional, ci şi o somptuozitate condusă spre monumetal şi arhitectonic în tratarea tridimensională a formei. Calitatea materiei şi valorile expresive ale contexturii sunt susţinute de rafinamentul cromatic, determinat de valorări, de tonuri potolite sau vivante, în funcţie de mesajul vizual pe care lucrarea doreşte să îl amplifice. Viziunea spaţială, prin redarea volumlui şi altoreliefului în unele dintre compoziţiile parietale, demonstrează forţa sa de creaţie, care nu se rezumă la planitatea tradiţională a tehnicii. Abordarea lui Nicolae Zîmbroianu se înscrie în demersul postmodern, prin diversitatea experimentelor sale în zona formulelor estetice de transpunere a formei, făcând conexiuni cu ronde–bosse-ul, dar păstrând principiile tehnicii artei decorative, transformând ornamentul prin stilizare, jucându-se cu detaliul, lăsând figurativul să se exprime până la limita interpretărilor abstracte şi evocând pictura prin formulările coloristice ale materialului şi prin stil.
Valenţele naraţiunii sunt exprimate într-un mod rafinat, observarea structurilor exterioare îmbinându-se armonios cu examinările personale ale fiinţei sale şi cu conflictele interioare. 
Uneori organizarea casetonată a suprafeţei conferă ritmuri geometrice, unde convenţiile de limbaj ivite din utilizarea liniaturii firului în diferite moduri de redare vin să structureze spaţiul la modul riguros. Alteori, exactitatea formulelor vizuale este înlocuită cu o plasticitate sinestezică a tisajului, trecând din vizual în tactil, din senzaţia optică, în impactul dat de asprimea firului ori de asperităţile abia perceptibile în tapiserie sau broderie. 
Asamblarea unor suprafeţe şi structuri variate în cadrul aceleiaşi lucrări denotă o evidentă picturalitate susţinută prin tehnică. Realizarea de noduri, răsucirea firului, prezenţa ciucurilor, a firelor răsfirate, a ochiurilor şi suprafeţelor plane, alternate cu reliefuri discrete sau mai pronunţate, contrapunctează împletiturile diverse, miţele ieşite din metamorfoza lucrării întretăiată de orizontale şi verticale, cu linii grafiate cu măiestrie. Traseele firelor, imprimând mişcare şi dinamism, se alătură ductului, care sugerează câmpului imaginii fluiditate sau armonie şi ordine. Spiralele rezultate din dispunerea în cercuri concentrice a liniilor materialului indică ritmul evolutiv şi expansiv al structurii subordonate plasticităţii. Rezultată din cromatica griurilor încălzite de dominanta tonalităţilor de ocru, cu accente de negru, ce contrapunctează alte delicate nuanţări creând, prin alăturare, o dinamică a suprafeţei, expresia finală a tapiseriei lui Nicolae Zîmbroianu va restitui raportul dintre stratificările materialului, montajele dintre cilindri şi planuri, tendinţa de spaţialitate.
Munca laborioasă este evidentă şi în broderia inspirată din manuscrisele medievale. Cochetăria tonurilor şi complexitatea realizării planurilor, cu acuitatea unui caligraf, tinde spre o eleganţă a cusăturii. Primează şi aici spaţiile aerate, vibrate de urma acului. Astfel figura umană laică se alătură celei mistice, prin recursul la vechea imagine a cărţilor miniate. Inclusiv piesele reprezentând cruci poartă cu ele aerul picturii bizantine, în reţinerea sobră a desenului impunând intretăierea celor două axe şi în maestuozitatea catifelată a tonurilor de roşu, carmin şi ocru.
Dorinţa lui Nicolae Zîmbroianu de a descoperi spaţiul prin potenţarea sistemului fibrilar în geometrii care se descompun, dar se reaşează în componentele instalaţiei ca preocupare structurală, lăsând la vedere alăturarea organică a unor semne prin folosirea principiile artei decorative şi prin recursul la un mod de figurare ce merge dinspre analitic spre formula eliptică a reprezentării, nu determină decât o fericită accentuare a potenţelor tehnice ale artistului, aşezate în marca atât de înşelătoare a esteticului. Aşa se întâmplă în cazul redării figurii umane. Repetitivitatea capetelor, expresie a simetriei şi tensiunii compoziţionale în apetenţa de aplecarea spre amănunt, vine să aducă în discuţie antiteza acestei reprezentări, sinteza. Sugestia elementelor faciale este realizată printr-o expresivă grafiere succintă a nasului, gurii şi ochilor. Chipurile sunt în trasformare continuă datorită puterii de modelare a firelor. Acest tip de metamorfoză este continuat prin devenirea specifică germinaţiei şi prin intermediul focului, care nu este distructiv, ci are puterea de a preface lumea, transformând-o într-un loc benefic şi pozitiv. Deasemeni, trăirile umane şi nesfârşitele faţete ale lumii se alătură semnelor sferei şi cercului, structuri ale perfecţiunii, completând registrul întrebărilor despre existenţă pe care Nicolae Zîmbroianu şi le adresează în primul rând lui. În tridimensional, recursul la simbolistica piramidei suspendate, structurată astfel încât să fie evidentă apariţia ei în urma unui calcul matematic, înglobează în viziunea filosofică a lui Nicolae Zîmbroianu spiritul raţional, care totuşi levitează în căutarea deşertăciunii. Halourile atmosferei încercând să unifice prin efectele tehnice diseminarea dintre culori şi forme, dintre eternul eter şi materia grea, palpabilă a lânii, a firelor de sisala, a lemnului şi a combinaţiilor mixte, creează o simbioză între universuri, semne, idei...Ceea ce este interesant în creaţia lui Nicolae Zîmbroianu ţine de modalităţile estetice de exprimare. Dacă doreşte să realizeze o lucrare conceptuală, o face fără probleme, iar dacă vrea să se raporteze la tradiţia figurativă, nimic nu îl împiedică să privească de la distanţă pânza de paianjăn a artei contemporane, şi să îşi exprime gândurile într-un mod original şi uneori, autentic. Munca laborioasă este evidentă şi în broderia inspirată din manuscrisele medievale. Cochetăria tonurilor şi complexitatea realizării planurilor cu acuitatea unui caligraf tinde spre o eleganţă a cusăturii. Primează şi aici spaţiile aerate, vibrate de urma acului. Astfel, figura umană laică se alătură celei mistice, prin recursul la vechea imagine a cărţilor miniate. Inclusiv piesele reprezentând cruci poartă cu ele aerul picturii bizantine în reţinerea sobră a desenului impunând intretăierea celor două axe şi în maiestuozitatea catifelată a tonurilor de roşu, carmin şi ocru.
Dorinţa lui Nicolae Zîmbroianu de a descoperi spaţiul prin potenţarea sistemului fibrilar în geometrii, care se descompun, dar se reaşează în componentele instalaţiei, ca preocupare structurală, lăsând la vedere alăturarea organică a unor semen, prin folosirea principiilor artei decorative şi prin recursul la un mod de figurare ce merge dinspre analitic spre formula eliptică a reprezentării, nu determină decât o fericită accentuare a potenţelor tehnice ale artistului, aşezate în marca atât de înşelătoare a esteticului. Aşa se întâmplă în cazul redării figurii umane. Repetitivitatea capetelor, expresie a simetriei şi tensiunii compoziţionale în  aplecarea spre amănunt, vine să aducă în discuţie antiteza acestei reprezentări, sinteza. Sugestia elementelor faciale este realizată printr-o expresivă grafiere succintă a nasului, gurii şi ochilor. Chipurile sunt în trasformare continuă, datorită puterii de modelare a firelor. Acest tip de metamorfoză este continuat prin devenirea specifică germinaţiei şi prin intermediul focului, care nu este distructiv, ci are puterea de a preface lumea, transformând-o într-un loc benefic şi pozitiv. Deasemenea, trăirile umane şi nesfârşitele faţete ale lumii se alătură semnelor sferei şi cercului, structuri ale perfecţiunii, completând registrul întrebărilor despre existenţă pe care Nicolae Zîmbroianu şi le adresează în primul rând lui.
În tridimensional, recursul la simbolistica piramidei suspendate, structurată astfel încât să fie evidentă apariţia ei în urma unui calcul matematic, înglobează în viziunea filosofică a lui Nicolae Zîmbroianu spiritul raţional, care totuşi levitează în căutarea deşertăciunii. Halourile atmosferei încercând să unifice prin efectele tehnice diseminarea dintre culori şi forme, dintre eternul eter şi materia grea, palpabilă a lânii, a firelor de sisala, a lemnului şi a combinaţiilor mixte, creează o simbioză între universuri, semne, idei...
Ceea ce este interesant în creaţia lui Nicolae Zîmbroianu ţine de modalităţile estetice de exprimare. Dacă doreşte să realizeze o lucrare conceptuală, o face fără probleme, iar dacă vrea să se raporteze la tradiţia figurativă, nimic nu îl împiedică să privească de la distanţă pânza de paianjăn a artei contemporane, şi să îşi exprime gândurile într-un mod original şi uneori, autentic.

Ana Amelia Dincă

Salonul Naţional de Plastică Mică Brăila 2017, ediţia a XVIII-a

Vernisajul Salonului Naţional de Plastică Mică, ediţia  XVIII-a, Brăila , 2017, a avut loc sâmbătă, 3 iunie, ora 12,00, la Galeriile de artă Brăila. Au fost prezenţi expozanţi, aparţinând filialelor U.A.P. din ţară, Răzvan -Constantin Caratănase, membru pentru teritoriu al Consiliului Director al U.A.P. din România, care a prezentat mesajul lui Gheorghe Dincan, vicepreşedinte pentru teritoriu al U.A.P. din România, dar şi opinia personală privind modul cum exigenţa profesională ar fi trebuit să se resimtă în naraţiunea simezei. Alături de acesta, Marius Barb Barbone, preşedintele Filialei de pictură a U.A.P. Bucureşti, a prezentat cuvântul său salutar pentru un eveniment de anvergură cum este acesta. Din altă perspectivă, criticul de artă Maria Stoica a remarcat modul cum fiinţa artistului ca entitate spirituală se relevă în fiecare lucrare expusă. Pictorul Gheorghe Mosorescu, preşedintele U.A.P., Filiala Brăila, a fost premiat cu Diploma de Excelenţă din partea U.A P. România, pentru demersul său de impact naţional şi pentru şansele oferite, în mod egal, tuturor celor care au dorit să participe la acest salon de plastică mică.

Pentru bunul mers al organizării, o contribuţie importantă a avut-o inclusiv doamna Luminiţa Alexandra Mosorescu, menţionată cu aprecierile cuvenite. 

Pe măsură ce au trecut anii, Salonul Naţional de Plastică Mică de la Brăila a devenit un eveniment de renume în arta actuală. Acest lucru ni-l mărturiseşte numărul mare de participanţi, calitatea lucrărilor şi aria vastă de acoperire stilistică şi teritorială.

Compoziţiile sunt temperate, necontaminate de problemele conceptuale avangardiste care ar putea să zdrâncine demersurile plastice ale artiştilor, aceştia păstrând măsura nuanţelor figurative şi nonfigurative, moderne şi postmoderne ale viziunii lor. Tehnicile variate cerute de ramurile şi speciile artistice abordate au exprimat forţa creatore a plasticienilor mai tineri sau mai experimentaţi, lăsând la vedere un spectacol al picturii, gravurii, graficii, sculpturii, tapiseriei, obiectului parietal sau volumului tridimensional. Conceptul sau mai obiectiva observare a realului se finalizează, în fiecare exprimare, cu interpretări care mai de care mai incitante.   

Modalităţile de exprimare consacrate susţin concepţiile personale asupra interpretării cosmosului imediat asupra exerciţiul de atelier, asupra felul de integrare în lume a fiinţei fiecărui artist, determinând  viziuni provocatoare pentru ochiul care priveşte cu plăcere bijuteriile Salonului Naţional de Plastică Mică de la Brăila, fără să fie agresat de vreo dilemă a contemporaneităţii. Ideea de frumos devine evidentă, convenţionalitatea trasmite mesaje, sugerează faptul existenţei, derivă din principii estetice, devine iluzorie, definind identitatea creatoare a fiecărui expozant prin expresii vizuale inedite. Mobilitatea spirituală, definind identităţile creatore ale salonului, se reflectă în aranjamentele structurale ale imaginilor, dând dovada profesionalismului şi potenţialului creator al artistilor români şi exteriorizând trăirile lor din zona mentalului. Legătura strânsă cu şcoala românească de artă, cu direcţiile europene ale domeniului şi, mai mult decât atât, afişând rezultatul talentului apărut la suprafaţă în urma muncii asiduie de zi cu zi, fapt detectabil inclusiv în această expoziţie, care promovează arta de mici dimensiuni, având aceleaşi conotaţii estetice, care pot conduce exerciţiul plastic la cotele sale maxime, participanţii la eveniment evocă un segment al tendinţelor manifestate în momentul actual în arta noastră. 

În invitaţia coordonatorului de proiect, Gheorgeh Mosorescu, putem citi faptul că între cei 228 de expozanţi îi regăsim pe vechii noştrii prieteni, profesori ai Universităţilor de Arte din Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Oradea. Salutăm prezenţa multor tehnici de exprimare artistică reprezentate de nume recunoscute in arta plastcă (in ordine aleatoare, aşa cum îmi vin acum în minte, nu după o listă construită): gravură - Zuzu Caratănase, pictură - Letitia Oprisan,   sculptură -  Mircea Roman, tapiserie: fire textile înfaşurate pe ştraifuri de carton - Mihai Moldovanu, volumetrie - Nicu Zimbroianu, imprimare liberă - Daniela Frumuseanu, haute-lisse - Lucia Puscasu, obiect-instalaţie - Marcela Larionescu, colaj textil cu obiecte - Hasegan Miruna, pictură - Irina Florescu, pictuă religioasă - Constantin Tudor, fotografie procesată - Teodor Radu Pantea, foto - Kalman Sztrharszky, xilogravură - Florin Pînzariu, monotipie - Gabi Marica, aqua tinta - Ibrahima Keita, sculptură - bronz - Vasile Soponariu, metal sudat - Popa Valentin, print digital - Ioana Avram, pictură pe lemn -  Relu Bitulescu, desen pe pânză -  Eugenia Dragoi-Banciu, pate de verre - Mihai Hlihor, tehnică digitală - Diana Andreescu, ceramică - Irina Ionescu si încă... Am spicuit, aleator, câteva nume pentru secţiuni  prezente în salon. Numele sunt multe, lucrările alese.

Ana Amelia Dincă