Expoziția „Urban”, Centrul Artelor Vizuale, Căminul Artei-parter

Dragoș Lupu, Petre Chirea, Constatin Tanislav, Evanghelia Taka, Petronela Berlea, Cătălina Folea, Cristina Taraș, Mirela Iordache, Loredana Dragne

Orașul incubează în sine o întreagă civilizație, arătând prin arhitecturile lui, treptele istoriei și evoluția gustului și  a gândirii artistice a unei comunității în datele apogeului ei ori în momentele decadenței sale, alăturând stiluri, idei, tendințe. Proiectul „Urban”, curatat de  Dragoș Lupu, arată influența citadinului asupra  demersului plastic al unor artiști, care au receptat tema în datele ei cele mai diverse, de la imaginea romantică, la cea dramatică, de la sentimentul recuperării, la cel al conservării. Reflex al socialului, urbanul devine motiv de observație estetică, de reactualizare a unor probleme asupra cărora trebuie să mai stăruim. Dragoș Lupu alătură modernul și clasicul, văzute prin ochiul alpinistului urban, care percepe imaginea Atheneului Român, reașezată într-un spațiu și într-un timp nedefinite, prin reprezentarea incompletă a ansamblului arhitectonic, datorită vederii de sus. Desenul riguros, permite o vizualizare clară a clădirii, neutralizată de cerul grizat, punând în evidență plastica fațadelor. Cealaltă compoziție evocă un detaliu dintr-o stradă mărginită de  blocuri ridicate la începutul secolului al XX-lea și dominată de aglomerația specifică vremurilor actuale. Aici tușele redau freamătul unei zile obișnuite, imaginea fiind admirabil structurată printr-o atenție sporită acordată echilibrului elementelor și planurilor geometrice. Alpinistul utilitar, apropiat stilistic realismului fotografic, se concentrează asupra muncii sale, dar privirea nu neglijează perspectivele asupra orașului. Studiat în datele proporțiilor corpului uman, în mișcarea specifică muncii sale, acesta este o analiză expresivă a formelor și a consecințelor estetice implicate în concept. La Constantin Tanislav observăm o ușoară îndepărtare de figurativ și apropierea de abstractizarea formei, printr-o mai mare libertate de expresie, concentrată pe trăirea interioară. Acesta pornește de la conceptul deconstructivismului, realizând un joc de structuri abstracte, punctate de câte un element recognoscibil, fiind interesant de potențele cromatice în ceea ce privește abordarea urbanului. Punctul de plecare a lui Constantin Tanislav se află de această dată în clădirile capitalei, expertizate tehnic, pe care se află bulina roșie, artistul realizând expertizarea plastică a unor fragmente vizuale ale arhitecturilor privite din exterior, dar face un recurs și la ruine, ca simbol al habitatului și existenței, evocând umbra, ființa umană, degradarea, în ultimă instanță nepăsarea contemporaneității și neputința omului de a redeveni. Întreaga operă de până acum a artistului Petre Chirea este dedicată orașului, ca entitate ce comprimă civilizația și gândirea omului din diferite perioade istorice. Proiectul „Manuscriptum”, care va fi expus în 2020 la Nὒrnberg, este inspirat dintr-un caiet descoperit la Sibiu, conținând cea mai veche relicvă de limbă germană de pe teritoriul României. Petre Chirea l-a tradus în expresie plastică, aducând pe simeze o mică parte din acest ansamblu. Într-un stil expresionist-abstract, cu o aplicare gestuală a culorilor, plasticianul experimentează în planul câmpului imagistic, folosind arta aplicată, colaj, obiect, vorbind, în același timp, despre bucuria omului de a descoperi misterele vechilor orașe, viața lor nevăzută, particularitățile pe care ochiul artistului nu le percepe decât la o privire atentă și curioasă,  din dorința de a se cunoaște pe sine și de  a-și înțelege propria istorie. Raportul interior/exterior îl întâlnim în lucrările Cristinei Taraș, care, în cele două naturi statice cu flori, așezate pe pervazul ferestrei atelierului, de la care artista meditează asupra orașului, făcând o paralelă între urban și rural, realizează o inversiune a două spații existențiale. Dacă în mediul pastoral, vegetația este omniprezentă ca element firesc al peisajului, citadinul a determinat-o pe Cristina Taraș să introducă natura în ambianța camerei, prilej de a opune închisul și deschisul cromatic, lumina și umbra, în datele figurativului, caracterizat de un desen incisiv, corect, expresiv, de mare forță plastică, dispus în preceptele unui stil modern.  Apare aici ideea de multiplicare a spațiului, de eliberare a eului care iese în afara dimensiunii sale, totul fiind evocat într-o notă de concret și firesc, în griuri foarte delicate, relevând printr-o cromatică esențializată, frumusețea aflată dincoace de cotidian, imaginea însăși devenind o fereastră spre alte spații imaginare ale urbanului.  Materialele diverse, structurate în spațiul parietal și tridimensional, compun instalația Evangheliei Taka, parte dintr-un proiect, reiterând aspecte legate de perioada copilăriei. Astfel, din arealul picturii figurative, simbolice, aceasta se oprește în zona experimentului, ansamblul expus atrăgând atenția prin nonconformismul său. Zidul devine reflexul citadinului uitat, în măsura în care artista întărește ideea de oraș vetust, prin dărâmăturile evocate de grămada de cărămizi, amestecate cu jucării, patine și alte elemente amintind de anii copilăriei. Granița dintre lumi vizibile și invizibile, timpul pe care îl detectăm în cromatica peretelui colorat astfel încât să ne permită să ne imaginăm deceniile care au perimat interiorul camerei, al unei case și poate, un întreg oraș, unde oamenii și-au trăit bucuriile și tristețile.  Evanghelia Taka ne arată fațada tragică a urbanului, unde spațiul  interior, separat de cel exterior, se extinde conceptual la bariera sufletului introvertit, forțat să existe într-o lume fără repere. Orașul Cătălinei Folea este unul imaginar, ideal, aparținând reveriei,  atitudinea sa fiind mai degrabă  romantică, decât una de revoltă. Una dintre compoziții reiterează un spațiu metafizic, cu geometrii ce structurează câmpul bidimensional al pânzei. Cealaltă aduce în discuție efectele futuriste, formele rotunde, care populează lucrarea sub forma unor globuri plutitoare, ritmate cu ajutorul tușelor de culoare, tensionate prin repetiție. Culorile puternice, radiind lumină, un fel de mecanisme geometrice, inducând mișcarea interioară a materiei, au muzicalitatea lor, dispersându-se în întreg spațiul pictat.  Impresia de static, dar și de clipă în derulare, sunt susținute de incandescențe cromatice, zone luminoase și de greutate tonală, spațiile aceleiași imagini exaltându-se reciproc.  Texturile diferite și variatele structuri pe care le vedem la Mirela Iordache,  creează o dinamică, un ritm, o mișcare, iar crăpăturile evocate amintesc pământul arid al spațiilor întinse. Artista pornește de la conceptul entropiei, preluat din termodinamică, aplicate sub forma expresiei plastice. Culori extrem de rafinate, valorații și treceri ușoare de la lumină la umbră, transpun în câmpul imagistic un discurs abstract, determinat de sensibilitatea pictoriței la detaliul expresiei vizuale. Spațiul este nonconformist, deschis spre intuiție și trăire interioară, fiind un reflex al nuanțelor și contradicțiilor urbanului actual. Loredana Dragne a realizat o serie de lucrări dedicate motocicliștilor, ca un omagiu adus acestora, în urma unei întâmplări, care a marcat-o și i-a influențat viziunea artistică, pentru moment. Instalația expusă în cadrul proiectului Urban, conține două lucrări parietale și un ready- made, constituit dintr-un ansamblu de cauciucuri. Partea conceptuală a instalației este explicită prin inscripțiile celor două compoziții parietale, prin care Loredana Dragne ne atenționează asupra dreptului motocicliștilor de a circula în siguranță, alături de ceilalți participanți la trafic, în orașul supraaglomerat al secolului XXI. Prezența artistei pe simeze se desfășoară în accente de alb, negru și gri, într-o atitudine de revoltă față de contemporaneitatea citadină. O tânără redată din spate, constituie subiectul lucrărilor Petronelei Berlea. Acestea au expresia realismului, prezentând dualitatea dintre finețea corpului feminin și partea dură a orașului, contrastul fiind obținut prin folosirea unor fotografii realizate  de artistă, care au fost transpuse pe pânză, evocând structuri fotografice vechi, prin intermediul unor segmente de corp și studii de drapaj, ajungând la efecte deosebite prin utilizarea unor pete de rugină și mucegai, creând astfel  impresia de perete scorojit. Compozițiile Petronelei Berlea întruchipează principiile clasice de a picta, bazate pe un desen corect, pe rafinament coloristic, evidențiind preceptele de școala însușite. Contraste pline de mister, transfigurarea unei tehnici pe alt suport, explorând capacitățile expresive ale motivului, studiul luminii, atmosfera sumbră și dramatismul mesajului, lasă la vedere o pictoriță preocupată de a reda maximum de plasticitate, prin puține, dar abordate în desăvârșirea lor.  Corpul pe care îl vedem în lucrări aparține artistei care, întoarsă cu spatele la privitor, își manifestă revolta față de citadinul în care trăiește.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Țigănci, de Eugen Raportoru

Geometriile urbane statice și echilibrate, caracterizând habitatul Bucureștiului și al orașelor românești și europene, străbătute de artist, valorifică aerul pitoresc al unor arhitecturi, asupra cărora Eugen Raportoru realizează propriile interogații plastice, în griuri pigmentate cu albastru, roșu sau ocru, devenite amprente ale citadinului asupra memoriei sale artistice. Alături de acestea, substanța biologică a florilor este afișată în același registru specific pictorului, dominat de picturalitate. Însă, în ultimul timp, o schimbare a expresiei, prin introducerea unor trăsături de penel modulate, dau un ton de revigorare grafică picturii sale.  Prezența acestora se observă și în seria de țigănci, nu numai un omagiu adus de artist femeii rrome, exotică și senzuală, vulcanică și iubitoare, frumoasă și dramatică, ci constituie o mutație discretă în maniera de a lucra, în sensul unei relaxări a complexității de griuri, a petelor sintetice și ample de culoare, acestea fiind punctate de câte un accent gestual, care plasticizează expresiv imaginea. La fel ca în alte compoziții, artistul folosește puține forme sau un singur element, așezat pe întreg spațiul bidimensional. În acest caz, vorbim de un personaj feminin, transpus în variante vizuale vizând atitudini ale corpului și tonuri dispuse aplatizat, pensulații vibrante și totuși potolite, punctări realizate cu ajutorul degetelor înmuiate în culoare. În câteva lucrări, apare un fel de eboșare a subiectului, peste care succinte grafii creează maximum de expresivitate, prin eleganța unei linii gestuale abstracte și tensionale, ce implică semne indescifrabile, conferind suprafeței pictate, mișcarea dansului și a bucuriei de a trăi, care definește femeia rromă. Prin prezența roșului, ponderat aplicat, Eugen Raportoru vorbește despre puterea de regenerare a spiritului comunității din care el însuși face parte, mărturisindu-se căutarea neîncetată a esenței propriului eu și realizând portretul lăuntric al unei entități culturale, din care fac parte mama, soția, sora, izvoare ale puterii sale de a fi. Artistul aduce în fața noastră modelul de atelier, evocat aici de jovialitatea tinerelor dansându-și fericirea,  înveșmântate în fuste lungi, atingând pământul unde au plâns sub greutățile vieții nomade ori s-au bucurat dintr-un motiv mărunt, care a dat existenței lor o putere cosmică.  De-a lungul timpului, țigăncile au fost modele și pentru alți mari plasticieni, fiind evocate în amănuntele tendințelor clasice ale timpului lor, dar întotdeauna în deplină frumusețe, cu incitante trăsături anatomice, ascunse de splendide podoabe și costume specifice. Eugen Raportoru păstrează amintirea țigăncilor de altădată, însă le apropie de contemporaneitatea  artistică, integrându-le în datele stilului său, care începe să se regenereze.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Jimmy Stănescu, la Muzeul Dunării de Jos

Recenta expoziție personală a lui Jimmy Stănescu, de la Muzeul Dunării de Jos din Călărași, continuă tematica lucrărilor expuse la începutul anului, la Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia, cu o nouă atitudine față de personajul abordat satiric, cu note spre caricatural, dar și cu preocuparea pentru portret, ceea ce nu înseamnă că peisajul sau acrilicul pe pânză au fost uitate, artistul continuând astfel seria compozițiilor, care evocă aptitudinile sale pentru frumos. Jimmy Stănescu știe să observe amănuntele unui cadru natural sau al unei psihologii, redând atât identitatea motivelor picturale sau desenate, dar impunând și partea personală de abordare plastică.  În peisaj, căutând partea exotică a mediului înconjurător, reface drumurile străbătute cu piciorul, aparținând geografiei Câmpiei Bărăbanului, arealului Borcei, orașului Călărași, unde s-a născut și unde trăiește, fiind foarte atașat de imaginea apei, de transformările cerului, de detaliile cu bărci, aflate în imediata sa apropiere și observate în diferite momente ale zilei, apoi redate în armonii potolite. Seara, lăsând în urmă drumurile pe care le străbate peste zi, Jimmy Stănescu, aflat în apropierea unui aranjament de atelier, natura statică cu flori, schimbă subiectul pânzelor sale, oprindu-se asupra florilor, asupra coloritului divers și fascinant. Însă, pentru a-și completa subiectele, acesta exersează tehnica desenului, insistând asupra unor crochiuri înfățișând nudul feminin, fiind atent la proporția anatomică și încercând o încadrare într-o compoziție, care să fie armonioasă. Tonurile saturate, suprapunerile succesive, denotă un spirit particular, aflat sub semnul albastrului și galbenului, albul trasând accente de respirație ale tablourilor.  Dacă în pictura de șevalet, Jimmy Stănescu este apropiat de culorile reci, de contrastul complemetarelor și de expresia maximă a formelor, în desenul în cărbune descrie cu precizie portrete de personalități din lumea teatrului , filmului și din ambianța prietenilor apropiați, dând măsura capacităților sale de a observa amănunte ale trăirilor directe ale modelelor, evocate cu mare talent. Jimmy Stănescu rămâne un personaj fascinant al artei locale, prin talent, bunătate și frumusețe interioară nedisimulată, un spirit liber în preferințele sale vizuale și un romantic incurabil.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Muzeul Dunării de Jos, expoziție Cristi Șișman

Cristi Șișman locuiește în Austria și s-a reîntors la Călărași pentru a-și deschide o expoziție personală la Muzeul Dunării de Jos. Acesta pictează de un an, astfel că, abordările sale sunt diverse, și tematic, și plastic, accentul căzând pe trăirea umană, pe emoție, pe atitudinea directă în fața problemelor vieții. Portretul intuit în variatele ipostaze ale fericii și durerii, afișat în plină pagină sau introdus într- o compoziție mai amplă, denotă preocuparea pentru aspectele faciale, pentru sentimentul interior, care îl vizează pe cel exterior, reconstituind complexitatea psihologică a ființei, într-o lume zbuciumată și nesigură. Încercând să descopere potențele decorativului, dar și forța picturalității, Cristi Șișman, se reinventează de fiecare dată, iar noi descoperim un pictor care, instinctual, știe să aplice culoarea a plat, dar să se și joace cu ritmica tușelor juxtapuse, structurate în compoziții cu suprafețe ample de respiro, cu spații ce permit neutralizarea subiectului, într-o descriere sintetică, de o claritate ușor de interpretat.  Nu numai portretul și personajul în stările de meditație acaparează atenția pictorului, ci și timpul, care se distanțează de artist, de noi toți, acesta fiind sugerat în colajele încărcate de elemente simbolice, dar și în tablourile în care vârstele omului negociază trecerea clipelor cu o forță superioară, de la care așteaptă mântuire. Una dintre lucrările remarcabile din expoziție este un peisaj marin, intitulat „Corabie”, o evocare în delicate griuri colorate, conduse spre nuanțe terne, a unui cadru imagistic, care ne îndeamnă la meditație. Amintind Clasicismul secolului al XVII-lea francez, compoziția vorbește despre talentul lui Cristi Șișman, un personaj intuind legile nescrise ale picturii. Arta sa înseamnă și colaj, evaluat în expresia unei avangarde moderne, în cadrul căreia primează conceptul și redarea directă a unor idei. La șevalet, folosind culoarea în trăsături minimale, succinte și eliptice, dar și în analize expresive, artistul își resetează discursul vizual într-o  exprimare emfatică, neechivocă și retorică, în raport cu modul personal de percepere al realității. De origine română, dar cetățean austriac, Cristi Șișman revine în țară cu expoziția de la Muzeul Dunării de Jos, care arată publicului preocupările sale în a fi diferit în fiecare lucrare, în care caută noi sensuri existențiale. Într- o structurare clară a compoziției, de un echilibru căutat, adesea cu inserții de tușe tensionale, învăluite în picturalitate, artistul pornește de la formula vizuală figurativă, ajungând la noțiuni abstracte în exprimarea plastică.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Adriana Badea, expoziția „Bucata mea de verde”, Centrul Cultural „Ion Manu” Otopeni

„Bucata mea de verde” este însăși timpul și spațiul pe care Adriana Badea și le rezervă și în care se recunoaște.  Artista se desfășoară într-un spațiu plastic admirabil articulat pe armătura unui desen coerent, aparținând laturii raționale a gândirii sale, iar culoarea este lăsată să respire senzitivul fiecărei structuri compoziționale. Prezența umană nelipsită ia forma unei atitudini, a unui gest sau a unui chip fericit, așezat într-un context bine definit conceptual și punând în evidență calitățile de colorist ale artistei. Pentru aceasta, ființa umană este o prelungire a naturii, din care descinde ca entitate, de aceea vegetația devine un simbol al înfloririi umane, al evoluției, al sentimentelor nedisimulate pe care le citim pe chipul copiilor și al tinerilor pe care îi pictează. În tendința lor de a atinge datele realismului fotografic, personajele se află departe de contemporaneitatea imediată, fiind proiectate într-un fel de paradis floral, într-un spațiu ideal, în care verdele dominant metamorfozează figurile. Ca structură generală, scenele sunt esențializate, reducându-se la chipuri înconjurate de flori sau la scene de un romantism molipsitor, în care mesajul este transmis prin elemente definitorii pentru estetica specifică Adrianei Badea.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Zuzu  Caratanase, expoziția „Triumphus”, invitați Florin Stoiciu și Ovidiu Ionescu

-Galeriile de artă ale U.A.P. Brăila, curatori Gheorghe Mosorescu și Răzvan Dragoș-

Gândirea clasică în ceea ce privește arta și cultura, incluzând aici Antichitatea romană și Renașterea, dar și alte forme de clasicism care au fost filtrate prin practicile Barocului și Rococoului,  sunt recreate de Zuzu Caratanase în gravura sa de factură antropocentristă, unde omul, devenit un personaj anistoric, este trecut  prin filtrele unor experiențe conceptuale aparținând disonanțelor  civilizației,  dar și  datelor ontologiei, cu ajutorul cărora idei și forme arheologizate sunt reactivate, prin utilizarea unor arhetipuri recurente în mentalitatea europeană, fixate deja în gândirea sa artistică, în serii de lucrări, purtând denumiri latine, relaționate cu un anumit parcurs evolutiv al istoriei stilurilor și imaginii, dar și cu demersul filosofic al spiritualității umane: „Reverentia”,„Imago Mundi”, „Eloquentis II”, „Sacrosanctus”,  „Triumphus” etc. Aceste referințe nu exclud  aportul personal la compunea câmpului imagistic, atât în structurarea propriu-zisă, prin selectarea elementelor, dar și în stil, unde amprenta este personală. Aflat în descendența școlii românești de gravură, cu un discurs vizual hrănit din profunzimile  Occidentului european, Zuzu Caratanase afirmă direct puterea supranaturală a unui „homo invictus”, purtând pe umerii săi bolta lumii, acceptându-se și mitologizându-se pe sine însuși. Această zeitate dobândind forme anatomice izvorâte din estetica statuarei clasice echilibrate și armonioase, este posesoarea unor proporții ideale și a unei atitudini statice, inserând idealul de frumusețe absolută, chiar și atunci când fragmente din corpul ei sunt dispărute în sfera misterioasă a istoriei. Drapajele îmbrăcând sculptural formele, umbra, templul, se eternizează în acest contratimp cosmic, punctat în spații metafizice.   Mergând mai departe,  plasarea pe diagonală a configurației unor lucrări, reevalunând motivul plastic în poliaxialități și raccourci-uri,  evidențiază pregătirea academică a artistului, desenând corpul uman în multitudinea datelor pe care modularea liniei și a  formei le  pot dobândi, creând plasticități diverse și expresive. De la zone abordate analitic printr-un desen incisiv, Zuzu Caratanase ajunge să își elibereze gestul artistic în suprafețe sintetice de respiro, alternând gravarea cu spațiul alb al hârtiei. Subiectul clar definit, cunoaște uneori interpretări aflate la  limita figurativului, pentru că artistul nu se depărtează de preceptele fundamentale ale artei, pe care le trece prin filtrul rațiunii. Omul nu este o entitate singulară a lucrărilor sale. Rămânând măsura tuturor lucrurilor, fiind un „axis mundi” și traversând lumea spațiului bidimensional al suportului de lucru, pe verticală și orizontală, acesta este alăturat unor structuri arhitectonice, unor spații unghiulare sau unor geometrii alternând asimetria dătătoare de efecte scenografice și teatrale, cu intransigenta simetrie clasică.   La definirea conceptului de spațiu plastic contribuie și multiplicarea registrelor dispuse  succesiv în perspectivă, dar și deschiderile create de arcade semicirculare și coloane, între care materia grea a unor frontoane vine în contrapondere cu canelurile  ce par simple linii, conferind compozițiilor alura unui experiment, de combinare a clasicului cu modernul. Acest tip de atitudine este frecventă în gravura lui Zuzu Caratanase. Recursul la timpul trecut al artei este un fundament, un motiv vizual, substraturile conceptuale venind din contextul în care artistul urmărește reprezentarea idealului său.

Florin Stoiciu, invitat în expoziția „Triumphus” a artistului Zuzu Caratanase

Artistul și modelul de atelier  sunt unul dintre frumoasele subiecte ale artei, traversând secolele de la Renaștere încoace, în abordări dintre cele mai incitante, nu numai în ceea ce privește expresia plastică, dar și din punct de vedere al condiției  lor în societatea care, de la o perioadă la alta,  și-a schimbat atitudinea, pozitivând preocupările acestei bresle. Florin Stoiciu, format în spiritul academic al Universității Naționale de Arte din București, a acordat un loc important anatomiei artistice și desenului inerent specializării sale în gravură. Invitat în expoziția „Triumphus” de către discipolul său Zuzu Constantin Caratanase, la Galeriile de artă ale Filialei U.A.P. Brăila, Florin Stoiciu a expus două lucrări de pictură, care fac parte dintr-o serie de compoziții, reunite sub titulatura „Mask”. Ideea de transfigurare a omului este o temă și o preocupare conceptuală tratată exemplar într-un ciclu de gravuri, unde profunzimea mesajului vizual atinge cotele filofosiei. Aici, masca face parte din recuzita unei scenografii evocând un specatcol discret al senzualității. Dedublat, artisul face o extindere conceptuală spre starea de tentație a omului, amplificând expresia imaginii la similitudini cosmice, forme de relief, astre, abisuri… de fapt, acesta vorbește despre complementaritatea masculin/feminin. Într-una dintre lucrări, ne atrage atenția portocala pe care Alexandra o ține în mână, în prim-planul imaginii. Efectele de ecleraj se continuă pe suprafața superioară a nudului, învăluind atmosfera în mister și lăsând spectacolul să se divizeze între partea de solaritate a ființei, umbre și penumbre. Masca acoperă chipul artistului, care privește vigilent „fructul oprit”. Există aici o metamorfozare a semnificației, o poezie în care detectăm latura noastră umană, instinctuală și acceptarea sinelui. Trupul a cărei căldură și moliciune o detectăm în datele imaginii, este analizat în raccourci.  Așezat în poză, sprijinit de colțul unei mese și figurat în datele anatomice ale unui tors, modelul îi permite artistului să puncteze zona de stabilitate a gâtului, realizând o licență artistică prin efilarea accentuată, care încheie lucrarea pe diagonală și vertical. Structura compozițională a celei de a doua lucrări rămâne asemănătoare cu prima, numai că senzualitatea este pregnantă, nurii se afișează în centrul câmpului pictural,  drapajul și ascunde, și dezvăluie, raccourci-ul se profilează în datele lui tehnice din zona capului, după exigențele normelor corecte, obținute din culoarea care respectă planurile faciale văzute de jos în sus.   Dar în definitiv, toate aceste cuvinte se anulează, iar pictura din seria „Mask” rămâne un admirabil eseu al marelui nostru grafician și un omagiu adus modelului de atelier.

Ovidiu Ionescu, invitat în expoziția „Triumphus”  a artistului Zuzu  Caratanase

 Obiectele create de Ovidiu Ionescu au datele tridimensionalului prin dialogul stabilit cu spațiul, prin formă, dimensiune și mesajul vizual, care lasă ochiul să descopere abisuri și să creeze punți între idei și realitate. Artistul a prezentat publicului trei lucrări  ambientale, realizate din material ceramic cu șamot de granulație mare, în cadrul cărora s-a jucat cu spațiile, alternând lumina și umbra, plinul și golul, adâncimea cu suprafețele înconjurând zone conice în al căror cuprins, ovale vide lasă eterul să circule nestingherit. Recreând imagini ale izvorului vieții, evocând obiecte conținătoare de ofrande, rămâne un ceramist cu o viziune de sinteză și de sugestie a conceptului de plecare.   Pornind de la o formă figurativă, recognoscibilă, acesta nu numai că speculează potențele tehnice ale structurii materialului , dar conferă și o notă de picturalitate suprafețelor tratate expresiv cu ajutorul pigmenților, suprapuși peste textura plastică născută din esența materialului. Spațiile concentrice, care încorsetează lumina, nu au fost gândite drept limitele care să obtureze circulația energiilor atmosferice, ci sunt circumstanțele  unei continuității a vegetalului, care poate crea lumi și universuri imaginare, compozițiile făcând parte dintr-un proiect mai amplu privind ambientarea unui loc intim, de admirație și relaxare, anume grădina. Echilibrate, construite pe rotunjimi armonice, ivite din ritmul câtorva componente suprapuse sau alăturate, în funcție de care lucrările se etalează pe orizontală ori verticală, volumele sunt executate în ample structuri de material ceramic, artistul controlând admirabil forma generală, coordonând planurile interne și fațetele. Ovidiu Ionescu este artist vizual cu studii doctorale, specialitatea ceramică, și lector univ. la Universitatea Națională de Arte, Facultatea de Arte Decorative și Design, secția Ceramică-Sticlă-Metal. Aflat în acest moment într-un punct de apogeu al creației, preferințele sale de a oferi valențe sculpturale gresiei, porțelanului și porțelanului glazurat, pe care le finisează desăvârșit sau le creează câmpuri texturate și policromii, demonstrează dorința sa de a transpune noi expresivități plastice în sugestii imagistice, nu în afirmarea directă a subiectului.

Ana Amelia Dincă

Sculptorița Rita Schuerweghs

Formele polisate și abstracizate sunt pentru Rita Schuerweghs o modalitate de a esențializa gânduri și sentimente în imagini expresive, de o claritate de receptare, punând în evidență capacitățile sale de a sintetiza motivul sculptural. Revelarea luminii apare pe curbele rotunde, feminine, permise de cioplirea atentă, care lasă eclerajele să mângâie suprafața materialului ori să pătrundă în golul perforat al pietrei, modelând ideile transpuse, legate de propria ființă și de existența pe care o abordează filosofic în lucrări lirice, povestindu-și propriul destin într-o serie de compoziții: „Lujerul speranței”, „În negura vieții”, „Aripa”, „Petale pentru eroi”, „Liniște”, „Metamorfoză”, „Dualitate”, „Germinație”.  Sculpturile au o mare forță de sugestie, o vitalitate coborâtă din masa monolitică a volumului și din dorința artistei de a ne spune în mod direct că  viața este presărată cu drame și că, spiritul este cel care caută în labirinturile existenței, datele frumosului, binelui și adevărului. Înzestrate cu picturalitatea naturală a materialului, născută din însăși structura lui curomatică și pigmentară, lucrările denotă dragostea Ritei Schuerweghs pentru firesc, dar și pentru tot ceea ce este  provocator pentru latura ei senzitivă, energetică, care își găsește rezonanța în sculpturile transmițând în mod direct bucuria de a trăi, ideea regenerării, a transcendenței, într-o manieră modernă, interpretând subiectul într-un mod personal. Putem vorbi despre prezența unei estetici a liniștii în arta Ritei Schuerweghs, al cărei limbaj vizual este dominant de emoție, folosind pentru transpunerea acestuia o sintaxă dominată de experiență, de cunoaștere și contemplare.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă