luni, 31 mai 2021

Virgiliu Parghel, 5 decenii de pictură, expoziție personală la Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea din Slobozia, Galeriile Arcadia, de Ana Amelia Dincă

 Virgiliu Parghel, 5 decenii de pictură, expoziție personală la Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea din Slobozia, Galeriile Arcadia

Încărcate de o gestică în care descoperim geometrii și trasee puternice de culoare, aplicate cu mână sigură, pânzele lui Virgiliu Parghel par a fi născute la impactul artei europene cu izvoare vizuale ale culturii românești. Îndrăznind foarte mult în ceea ce privește specularea culorii, ținută sub control de rigori de compoziție, Virgiliu Parghel se raportează la formă doar ca pretext pentru a aplica materia cromatică, motivul pictural așezat cu siguranță pe întreaga pagină, fiind supradimensionat sau analizat prin detalii repetitive, rezultate din modelarea senzorială a culorii. În logica internă a lucrărilor sale, expresionismul abstract se definește ca fiind o seismogramă cromatică în care descoperim trăiri și forme dintre cele mai variate. Culorile încărcate de energie și vitalitate interacționează cu reliefuri discrete, cu materia picturală care nu mai vrea să țină seama de norme, ci dorește să descrie o curbă existențială și o estetică specifică artistului, în care citim cu ușurință sentimentele sale de liniște sau de zbucium. Toate compozițiile trăiesc prin mișcarea pe care o generează ritmul structural obținut din cele mai firești elemente ale cotidianului și ale temelor clasice ale picturii. Indiferent dacă este vorba de portret, peisaj, natură statică sau corp uman, Virgiliu Parghel pare a conferi imaginilor sale o tridimensionalitate, consistența formelor solide venind din gestică și din împăstări specifice, realizate cu ajutorul cuțitului și din tușe hotărâte de culoare, cu efecte de prețioase minerale. În opera maestrului Virgiliu Parghel, descoperim nu numai reflexele unui expresionism abstract, ci și atingeri cu o cultură vizuală tradițională în ceea ce privește organizarea și așezarea elementelor, cu trimiteri către simboluri și arhetipuri. Modul de aplicare al culorii amintește uneori vechiul punct de cusătură al ștergarelor sau stilizări ce induc o viziune populară de receptare a figurativului, transpusă într-o pictură elegantă și originală, în care noțiunile academice tradiționale se împletesc cu o plasticitate modernă și personală de a recepta formele, în urma repetatelor căutări de a se îndepărta de preceptele de școală, fără a le înlătura radical.

Ana Amelia Dincă

Zamfir Dumitrescu, Început de secol XX, de Ana Amelia Dincă

 La multi ani, Zamfir Dumitrescu!

- „Inceput de secol XX”-
Anumite scene de interior din creația artistului amintesc casele negustorilor și ale micii burghezii de la începutul secolului al XX-lea, atmosfera dominată de mirosul vechiului mobilier de lemn și a tainicelor ecleraje care abia pătrund prin geometria ferestrelor evocând, prin elementele pictate, simplitatea și bunul gust al ambianței interioarelor din prima jumătate a veacului trecut. De la lumina caldă care cuprinde încăperile inundate de efecte calorice încălzite cu alb și ocru, la amprente tonale reci obținute prin completarea cu verde, amestecate într-o atmosferă unitară cu galbenul care se strecoară prin ferestre, artistul își structurează lucrările de obicei frontal, deschizând imaginea spre exteriorul cadrului, prin discrete linii de forță, facându-ne să vizualizăm mental restul ansamblului arhitectonic. Seria de compoziții „Început de secol XX” nu face decât să continue preocuparea lui Zamfir Dumitrescu pentru o temă care îi provoacă spiritul rațional în ceea ce privește calculele perspectivale. Preocuparea pentru spațiu și pentru raportul matematic dintre părțile picturii, fac ca percepția tridimensionalului în plan bidimensional, să fie susținută logic și riguros. Inclusiv tavanele împărțite în casetoane sau linii drepte și pardoseli imitând tabla de șah, dar și simple podele de lemn ne invită, prin iluzia adâncimii, să trecem dincolo de primul plan și să putem înțelege legile nescrise ale compoziției. Printre acestea, multiplicarea spațiului prin deschideri dominând imaginea cu ajutorul geometriei paralelipipedice, amplifică încărcătura nostalgică a lucrărilor, care surprind clipele dinaintea amiezii sau calde după- amieze, când soarele copleșește camera pictată, făcându-l pe om să se retragă sau să-și continue cotidiana rutină în afara câmpului nostru vizual, lăsând obiectele să-și spună tainica lor poveste. Uneori centrele de interes devin secundare, lăsând câte un personaj feminin în atitudine statică, cu fața spre noi, în picioare sau așezat, să devină principalul punct de atracție al privirii, în funcție de care se organizează celelalte componente structurale. „Locuința părăsită”, „Interior desuet”, „Bucătăria veche”, „Dormitorul bunicii”, „Interior din nord”și alte câteva scene de gen, fac parte din aceeași categorie a tablourilor prin care pictorul abordează scena de interior de la începutul secolului XX, prin a cărei modalitate de articulare a indicatorilor teoretici, rămânând într-un traseu stilistic similar. Interioarele cu tentă arhaică, aparținând nu numai unui trecut imaginat, ci și unor vremuri resimțite prin ecoul bunicilor artistului, prin pitoreasca atmosferă a vechiului București, pe care Zamfir Dumitrescu a cunoscut-o îndeaproape, făcând parte din atmosfera misterioasă și vetustă a acestuia, se constituie într-un segment integrat aceluiași demers estetic de concretizare a noțiunilor academice de diseminare a unui câmp vizual formativ.

Ana Amelia Dincă

Graficianul George Pătru în colecția lui Istilian Bojilov

 George Pătru în colecția lui Istilian Bojilov

Istilian Bojilov și George Pătru au fost colegi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la clasa profesorului Octav Grigorescu (până la sfârșitul anului întâi), fiind preluați până la finalizarea studiilor de Vasile Kazar. Lucrările din expoziția comemorativă fac parte din colecția graficianului bulgar, fiind schițe și studii din care rareori lipsesc personajele, suprarealismul specific operei de tinerețe rămânând pregnant în compozițiile de pe simeza Sălii „Atelier” a Centrului Cultural UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia. Abordarea științifică a temelor imaginate, printr-un desen subordonat conceptului general al imaginii, ne arată forța artistului care construiește spații cu multe plasticități. Aici, acesta modelează nu numai expresivitatea negrului, ci și tentele de griuri, accentuând prin acestea și geometrizând planul perspectival, devenit uneori o inducție metafizică a lumii, neocolită de interogațiile omului modern. Deși cel mai important, desenul este subordonat formelor care permit zone de relaxare observațională, coborâte din ambianța tensională a finelor hașuri și alternând cu ductul sobru și hotărât al unor trăsături de peniță, modulate după propriul simț estetic.
George Pătru aparține unei generații remarcabile de graficieni din care fac parte Irina Lakatoș, Bojilov Istilian, Laetiția Scmidigen, Irina Niță (ulterior Pusztai), Pusztai Peter, Marta Deleanu (Vlădoiu), Ioan Doru Vlădoiu, Nicoleta Petrescu, Alexandru Bălan, Viorela Mihăilescu Vintilă, Măriuca Brâncoveanu (Popescu), Popescu Viorel.
Ana Amelia Dincă

Paul Hiter și pictura socială

 „Adesea se ascunde un vulcan sub masca frumuseții”

-Paul Hiter și pictura socială-
Pictura lui Paul Hitter este originală, prin actualitatea şi sincretismul subiectelor abordate, apropiindu-se de linia unei arte sociale, tangentă în mare parte cu pop-cultura. Sursele sale se află în estetica imaginilor de pe cărţilor de tarot, care stau la baza stilului său, autointitulat expresionism balcanic.
Fiind exponentă a unei tendinţe inspirată din viaţa ţiganilor, pictura practicată de artist se află sub semnul excentricului, amintind de caracterul nomad al unei populaţii reprezentată în datele ei identitare, legate de costume exotice, viu colorate, de anumite obiceiuri ce ţin de tradiţii şi de suferinţe care relevă partea ascunsă a sufletului.
Rromii care îl inspiră pe Paul Hitter sunt vecinii noştri, colegii, prietenii, sunt prezenţi printre noi încercând să-şi păstreze formele culturale autentice, iar pictorul completează această perspectivă.
Etnia tiganilor nu este singura latură vizuală la care se raportează artistul. Aceasta este de fapt partea pozitivă, poezia picturii sale. Paul Hitter a ales să evoce şi un segment social care vizează lumea interlopă măruntă, cu efecte negative asupra populaţiei. „Hoţii de buzunare din trasportul în comun din Bucureşti”, „Alba-neagra”, „Păcănele”, „Aurolacii”, „Contrabandă”, „Recuperatorul” reprezintă categoria „şmecherilor” caracterizată prin eludarea permanentă a normelor morale şi juridice unanim admise, prezentat ca specificitate a colectivităţii româneşti.
Mai mult decât o simplă sursă de inspiraţie, punctul de plecare al picturii lui Paul Hitter vorbeşte despre suferinţele familiei contemporane, despre implicaţiile canonice şi juridice ale omului, despre forţele demonice omniprezente.
Dramele existenţiale narate cu mijloacele picturii stau alături de o anumită formă de libertinaj verbal, tradusă în inscripţii justificatoare, care explicitează imaginea ce pare să sfideze regulile sociale şi uneori buna cuviinţă, pictorul acordându-şi formele de libertate, potrivite temperamentului său. Sugestiile licenţioase sunt argumentate, exprimând o situaţie dată, o circumstanţă legată de un fapt social. În realitate, artistul are îndolieli asupra existenţei şi ochiul său atent este cinic în raport cu împrejurările necontrolate ale vieţii umane, în contextul lumii actuale.
Femeia este un subiect predominant în abordările lui Paul Hitter, fie sub forma portretului integrat în compoziţii decorative ample, fie reprezentând explicit chipul care i-a servit drept model, ori sub forma unei idei, a unui gând, pictorul având grijă, de multe ori, să-i inscripţioneze numele: „Rona Hartner”, „Narcisa”, „Zaraza”, „Katyusha”. Identitatea femeii în societatea contemporană, variabilitatea statului acesteia şi schimbarea mentalităţii sunt sugerate de compoziţiile „Miss Diaspora Sovietika”, „Miss Diaspora Afghanistan”, „Miss Diaspora Congo”, „Miss Diaspora Peking”, „Miss Piranda, dar şi în lucrări unde este prezentată ca practicantă a celei mai vechi meserii din lume.
Însă majoritatea subiectelor rămân inspirate din lumea ţigănească, o tagmă controversată şi misterioasă prin cutume. În timpul studiilor la Munchen, Paul Hitter s-a apropiat de această grupare marginalizată, el însuşi considerându-se un izolat.
Condiţia socială, asemănătoare a artistului cu emigranţii rromi, a devenit un context favorabil implicării sale în filosofia de viaţă a acestora, care a devenit proiectul său vizual.
Pictorul de origine româno-germană este format la altă şcoală şi nu se înscrie în arealul estetic cu care ne-a obişnuit cultura românească a domeniului. Învăţând la Munchen, pare un neconvenţional ce are o viziunea neobişnuită pentru manifestările artei locale, ieşind din tiparele picturii noastre, pe care le-a cunoscut prin studiile la Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, apoi prin contactul cu Academia de Artă din acelaşi oraş, frecventată o scurtă perioadă.
La vârsta de 22 de ani, Paul Hitter pleacă în Germania, iar una dintre cele mai interesante lucrări create aici, care ne vorbeşte despre drama exploatării minorilor, este „Begging Berlin”, portretul unei copile iugoslave de etnie tigănească, a cărei viaţă se proiectează pe fundalul unei poveşti triste. Aceasta, pentru a câştiga un ban, stătea în faţa atelierului său şi cânta la armonica furată de un necunoscut. Compoziţia inspirată din „Fetiţa cu chibrituri” al lui Hans Christian Andersen este imaginea copiilor fără copilărie, marcaţi de indiferenţă. Din punct de vedere stilistic, viziunea expresionismului balcanic este deja conturată aici, dând tonul demersului plastic ulterior.
Paul Hitter are o privire integratoare asupra universului artei. Se exprimă aşa cum simte, pune în joc trăirile umane, aplatizează, decorează, creează profunzimi ideatice, aşează culoarea în starea ei pură sau foloseşte acorduri cromatice foarte rafinate, dramatizează şi satirizează, îţi transmite o încărcătură estetică derutantă amintind expresia picturii lui Henry Mattisse, lui Gustave Klimt şi a Fridei Kahlo. Fiecare dintre cele trei viziuni au reminiscenţe în abordările ornamentale şi compoziţionale ale lui Hitter, fără a-i ştirbi cu nimic originaliatatea.
Artistul selectează aspecte din viaţa zilnică a ţiganilor, această etnie evocând în pictura sa caracterul balcanic, oriental prin buna dispoziţie, prin modul în care le sunt împodobite corpurile, prin elementele de magie şi vrăjitorie care aparţin supranaturalului, demonstrând cum o formă populară de manifestare se integrează unei producţii artistice.
Simboluri precum cuţitul, zarurile, tatuajele, flăcările ritualice şi flacăra iubirii, credinţa în Iisus, ochii, inima, craniile atrag atenţia alături de activităţi precum cântatul, ghicitul în cărţi şi în sfera magică, descântatul, apanajul frumoaselor pirande împodobite cu fast.
Tragediile existenţiale ale acestei populaţii sunt evocate în multe lucrări ale artistului, unde intuim stări de spirit şi momente emoţionale redate prin intermediul tensiunilor coloristice. „Getto” reprezintă o ţigancă alăptându-şi copilul, o scenă amintind de dramele celui de al doilea război mondial, când ţiganii au fost deportaţi, închişi în lagăre, folosiţi ca sclavi, fiind schinjuiţi şi ucişi de frig, foamete, tifos. Dar nu numai dramele sociale, ci şi cele conjugale se află în vizorul artistului. „The Cheating Husband” este o lucrare având în centru pe nevasta ţiganului decepţionată, aşteptându-şi soţul infidel. Spălând rufe, găseşte pe cămaşa acestuia ruj de pe buzele altei femei. Nori şi furtună se abat asupra sufletului său, întărind caracterul metaforic al picturii.
Lumea ţigănească nu-i dă pace lui Paul Hitter, elementele ei fiind încorporate în identitatea artistului: în imaginea pe care o afişează despre sine, în vestimentaţie, privire, tatuaje şi unele atitudini comportamentale ce par a fi ţigăneşti, în sensul bun, vreau să spun. Adică artistul este asemeni personajelor sale şi îi stă bine aşa, acest lucru făcându-i plăcere şi inspirându-l.
Paul Hitter este încă tânăr, iar viziunea determinată de o conjunctură, de o gândire, de o căutare a originalităţii, se află în derulare. Senzaţionalul acestei picturi apare la nivelul expresiei, în primul rând prin tematică, prin cromatica violentă şi prin şocul lingvistic determinat de unele inscripţii cu limbaj subcultural, reflectând atitudinea de revoltă a artistului faţă de aspectele marginale ale societăţii legate de sex, politică, jocuri de noroc…
Însă lucrările de început au o direcţie stilistică total diferită. Reprezintă personaje, situaţii, foarte rar decorativul îşi face apariţia. Au un mai pronunţat caracter pictural. Descriu de obicei un personaj folosind petele mari de culoare şi sinteza, iar expresia acesteia nu este atât de sălbatică. Armoniile cromatice sunt rezultatul unor interpuneri contrastante, denotând agresivitatea şi drama. Chipuri fantastice, aproape monstruoase sau interpretate într-o notă reducţionistă, de un expresionism ponderat definesc debutul său.
De la acestea, Paul Hitter trece la un grafism mai accentuat. Importanţa acordată petei de culoare este înlocuită cu întâietatea liniei trasată în intensităţi gradate de simpla urmă a unui instrument cu vârful foarte fin, descriind uneori delicate filigrane şi trăsături diferenţiate ale pensulei.
Decorativismul picturii sale şi opulenţa nuanţelor puternice, caracterul grafic şi amănuntul, capacitatea de analiză, răbdarea de a acoperi suprafaţa, inscripţiile care se integrează foarte bine în compoziţii, fac parte din etapa de acum. Ritmul este o regulă fundamentală în succesiunea şi dinamica elementelor aşezate la distanţe aproape egale, conform traseelor ordonatoare ale spaţiului compoziţional, conceput după principiul „horror vacui”.
Pe lângă pictura de şevalet în ulei sau acril, Paul Hitter realizează printuri semnate şi numerotate: „Bob Marley”, „Balkan Love”, „Begging Berlin”, „Long Life Sailor”. Această ultimă imagine este reprodusă direct pe pânză din bumbac pur, prelucrată apoi prin pictare directă şi protejată cu un strat transparent de acril. Compoziţia, realizată în tonuri şocante, reprezintă un soldat sovietic care a străbătut mări şi oceane şi, ajuns la ţărm, îşi îneacă tristeţea în vin şi femei.
Fiecare tablou are o poveste frumoasă, dar în egală măsură este o revoltă faţă de societatea românească, faţă de vedetele care confundă meseria cu relele moravuri, faţă de unele case de licitaţii de la noi.
Sâmbătă, 21 martie, la Artxpert, şi-a prezentat lucrările create în America. Stilul rămâne acelaşi şi vine din interior, nu dinafară, ca şi libertatea despre care vorbea în jurnalul din 16 februarie, 2015. În imagine, Zaraza.

Ana Amelia Dincă

Georges Mazilu, Omul hibrid și solaritatea lui indubitabilă

 Georges Mazilu, Omul hibrid și solaritatea lui indubitabilă

Imagini alegorice cu personajele aparținând unui azil al memoriei, unde stau închise ființe hibride, având parcă reminiscențe dintr-un bestiar prezent încă în subconștientul nostru, creează friza imagistică a operei lui Georges Mazilu, un aristocrat al discursului fantastic, în ale cărei date descoperim ființa umană, cu multiplele ei fațete. Aceste noțiuni sunt ușor de observat în psihologia personajelor, în care blazarea și răceala ori căldura privirii, ironia și sarcasmul sunt evocate sub forma jocului și al diverselor simboluri cu mesaje ascunse. Ideea dedublării și pervertirii, susținând aceste entități derutate, cu chip de oameni și animale, deplasându-se cu ajutorul unor mașinării rudimentare și dialogând între ele, par că doresc să depășească spațiul tabloului. Există însă și caractere ce se concentrează în centrul lucrărilor, deschizând sau închizând cadrul imaginar al compozițiilor și evocând grotescul, decăderea umană, spiritul demonic, drama, fericirea, definind prin aceste elemente, discursul artistic al lui Georges Mazilu. Inexactitatea timpului și incertitudinea atitudinilor se derulează printr-o serie de conotații simbolice. Mărul și para, vioara și trompeta, cartea de citit și cărțile de joc, lumânările și florile, sunt așezate sub semnul miracolului, acestea dobândind suprasensuri și trimiteri în cultura mistică, printr-o derulare a dualității om-animal, rațional-irațional, contradicție – concordanță. Îmbinând estetica urâtului cu dimensiunea eternă a frumosului, Georges Mazilu amplifică teatralitatea și firul narativ al lucrărilor sale prin introducerea unor animale și păsări, așezate în contexte inedite, ceea ce induce și o configurație imprevizibilă a comportamentului acestor creaturi cu fizionomii transformate discret, până în pragul anamorfozei. Discursul plastic al artistului reprezintă, de fapt, manifestări ale naturii umane: bucuria, iubirea, tristețea, uimirea, naivitatea, falsitatea, slugărnicia, conduse spre supranatural, spre o latură fantasmagonică plină de savoare și întrebări. Fetele au capul împodobit cu sârme spiralate și geometrii, flori și exotice liane, obținute din grafierea unor linii, indicând deopotrivă rafinate bijuterii, punctate cu pietre prețioase, iar rochiile simple ori cu accente de plasticitate abstractă, evidențiază carnația strălucitoare. Femei și liniștite, și ardente, frumuseți devastatoare, dar și chipuri suave și reținute, aparținând altui timp și altui spațiu, combinații între malefic și pur, stau lângă un tip antropologic de mascul, ieșind în evidență prin gestică și amplasarea în contextul simbolic al imaginii, incitant și indescifrabil. Pentru Georges Mazilu, caracterul animalului corespunde foarte bine caracterului omului, în sensul bun și rău, însă varietatea manifestărilor ființei se oglindește nu numai în aceste juxtapuneri, ci și în ochii triști ai personajelor, trăind într-o închisoare a propriului interior introvertit sau liber, idee amplificată de folosirea permanentă a contrastelor clarobscur, prin intermediul cărora artistul inițiază misterul și anticipează începutul unor drame, descifrate în subsidiarul aparențelor. Totul este supus hazardului, jocul de cărți, careiajul tablei de șah, roata, carul, indicând întâmplarea care ne guvernează. Conversația jovială, dansul, muzica, implicând micile bucurii existențiale, pe care artistul nu le uită, completându-le cu tenta de umor, de grotesc și burlesc, rescriu intruziunea supranaturalului într-o operă care camuflează satira la suprafață și acordurile tragice în anexa semnificațiilor cu tâlc. Gândul nostru se întoarce în timp când privim tablourile lui Georges Mazilu, pentru pictor lumea fiind un teatru pe a cărei scenă se derulează un basm fără final fericit și unde infernul și paradisul sunt filtrate prin categoria estetică a iluziei și fantasticului, constând în aceste deformări bizare ale omului, conceput ca un hibrid biologic. Știința desenului și a culorii, stăpânirea formei imaginate și modul de reperare a eclerajelor, efectele metalice ale unor suprafețe vestimentare sau ambientale, aplatizarea petei cromatice și reliefarea ei, distorsiunea trupurilor și chipurilor, mascarea lor, sugestia volumului, dând impresia tridimensionalității și a dorinței eroilor de a ieși din tablou, ne introduc în teritoriul superstiției și supranaturalului. În acest cadru al miraculosului, personajul feminin nu mai este evocat în datele unei anumite tensiuni rezultată din dilemele situațiilor neverosimile și închipuite de artist. Mesajele nu mai sunt ambigue, pictorul reliefând misterul și farmecul structurii feminine și incitând privitorul să apropie aceste configurări de o latură poetică a realității. De remarcat este și de această dată investigația psihologică a personajelor, care par că ies din zona misterului, îndepărtându-se de ciudățenia chipului și factura hibridă a celorlalte compoziții, lăsând armonia și ludicul să se întrezărească în accentele unei picturalității susținute de suprapunerile de culoare rafinate. Portretele de fete nu exclud senzualul, pielea fină, rotunjimea sânilor adolescentini, decolteul rochiilor care lasă la vedere pielea galben-trandafirie , alăturându-se privirii calde și cercetătoare, buzelor senzuale și obrajilor rumeni, mâinilor care mângâie sau țin flori ori zâmbetului reținut și poznaș. Aceste amazoane și tinere fete, melancolice și cu ochii asemănători unor puncte cosmice, ne atrag atenția prin ținuta lor plastică, implicând ductul grafic al pensulei armonizând cu pata amplă de culoare, dar evidențiind și caracterul imaginativ al reprezentării. Madone sau menine cu cireșe, împodobite în fel și chip, diferențiate prin fizionomii, purtând rochii simple, cu decorații florale și geometrice ori perle albastre și flori în păr, îmbrăcate în costume venețiene și în alte veșminte medievale, ne arată cum Georges Mazilu a trecut discret prin discursul cultural al unor epoci vechi, dar și prin inovațiile Renașterii franceze, evocând, într-un mod personal, frumuseți feminine exotice și citate conceptuale provenind din etape diferite ale istoriei artei, doar prin caracterul de minimă sugestie, dând astfel o notă aparte picturii sale lirice și narative, în același timp. Eclerajul se focalizează în registrul superior al figurilor, lumina fiind stranie și strălucitoare, iar personajele feminine părând a fi protagonistele unor fabuloase întâmplări. Caracterul plastic direct prin forța unor indicii simbolice, fără analize vizuale care să aglomereze imaginea, conferă o expresivitate maximă tablourilor, ale căror suprafețe structurale se pun în evidență reciproc, prin contraste calorice, prin armonii și prin alternanța formei cu pata de culoare. Spațiile neutre nu fac decât să se constituie în suporturi de conturare ale personajelor, barocizante de multe ori prin teatralitatea și somptuozitatea lor. Sub semnul „Florei”, câteva chipuri, în portretizarea cărora apar motive florale policrome, rămân în orizontul aceleiași implicării a feminității în creația lui Georges Mazilu. În mod excepțional, nudul și seminudul, vin să completeze admirabil opera artistului, însă ideea „Buneivestiri” reliefează dumnezeirea laturii profane a omului. Pictura lui Georges Mazilu este un spectacol al lumii și cu multe fațete existențiale aparținând sufletelor pure, inocente, distanțate de răul prezent în contemporaneitatea noastră desuetă. Imaginile spun povești, însă sunt reflexul vârstelor umane, al întâmplărilor și al revelațiilor filosofice. Muzica, poezia și pictura se metamorfozează în temele alese, care evocă întoarcerea către sine a omului. Aparent, nimic nu este dramatic și nici o lucrare nu se dezice de spiritul divin, care planează în fantasticul încărcat de semnificații. Însă, așezate sub semnul norocului de a fi, toate aceste compoziții vivante au în profunzimea lor ideea deșertăciunii. Simbolul craniului, care apare nu întâmplător într-o compoziție, îl determină pe artist să reflecte asupra destinului și vieții trecătoare, prin intermediul acestor ființe închipuite, ce par a eluda problematica existențială. Însă, acestea definesc factura profund ontologică a artei lui Georges Mazilu, închegată stilistic și originală, care evocă sub forma bucuriei de a trăi, acea secundă ireversibilă a petrecerii noastre pe pământ. Aceste date pot fi investigate în cadrul figurii masculine, nu lipsită de sensibilitate, de afecțiune. Având un suflu arhaic, bărbații scunzi par a fi coborâți într-o grotă, dând impresia unor oameni primordiali, de demult dispăruți. Particularitatea chipurilor constă în asimetria componentelor faciale, iar specificitatea veșmintelor se află în pitorescul arhaic al texturii reprezentate. Atributul anatomic evident al figurii este fruntea, prelungită nefiresc cu nasul, urechile neobișnuit de mari, ce creează mici monștri suprarealiști, niște liliputani incomozi privirii și nostalgici ai unor timpuri utopice, călătorind sub lumina stranie a unui invizibil felinar, sub care, o fericire inconștientă, devastatoare și perpetuă se întâmplă.
Ana Amelia Dincă

Silviu Ioan Soare -expoziţie de ceramică la Muzeul Municipal Călăraşi -sâmbătă, 14 mai, 2016, ora 11,00-

 Silviu Ioan Soare -expoziţie de ceramică la Muzeul Municipal Călăraşi

-sâmbătă, 14 mai, 2016, ora 11,00-
Artistul ceramist Silviu Ioan Soare expune la Muzeul Municipal din Călăraşi o serie de lucrări, demonstrând preocupările sale în zona expresiei formei şi posibilităţilor tehnice ale materialului. Obiectele de ceramică sculpturală, cât şi cele aparţinând decorativului, sunt realizate în ultimii 6 ani de creaţie, abordarea tematică fiind legată de portret, corpul feminin, germinaţie şi spiritualitate. Expoziţia este şi o demonstraţie de cercetare stilistică, artistul căutând să diferenţieze din punct de vedere estetic compoziţiile, prin căutări inedite de reprezentare a ideilor.
Diversitatea este termenul ce caracterizează acest grup de plastică mică pliat foarte bine pe ansamblul operei de până acum a plasticianului. Rotunjumile formelor se alătură unghiurilor, liniştea dintr-o curbă a torsului feminin completează în mod fericit tensiunile regăsite în structurile filiforme ale oamenilor, concepute în corsetul unor capcane denumite „ale viselor”. De la configuraţia simplă a seminţelor concentrate câte trei în aceeaşi unitate structurală, relevând prin acestea începutul lumii, Silviu Ioan Soare eviscerează discursul vizual prin tratarea monumentală, de forţă arhitectonică a elementelor din „Totem-ritual dacic”, din care vedem în expoziţie un detaliu relevant. Din aceste armonii formale se decupează tehnicul specific ceramicii şi nobleţea materialelor folosite. Frumuseţea lutului sau a gresiei concurează cu efectele glazurilor sau ale patinării, tehnicile mixte încununând încercările de a combina experienţa cu practica. Arderile la cuptor electric şi cu lemne, glazurile, pigmenţii ceramici, arderile multiple sunt partea finală a demersului plastic realizat prin modelaj manual, ceea ce face ca ludicul să surprindă prin variatele indicii de joc cu materia.
Specialist în chimie organică şi ceramist profesionist, cu masterat în sculptură, Silviu Ioan Soare a găsit formula de a aduce două domenii diferite într-un punct în care era necesară suprapunerea lor în scopul conjugării efectelor plastice cu partea brută, dar preţioasă a materialului ceramic. Într-o paranteză am putea menţiona faptul că modele artistice au constituit la un moment dat o preocupare benefică şi inerentă pentru evoluţia ceramistului, ceea ce nu a însemnat că partea de originalitate nu şi-a făcut apariţia imediat şi pregnant în orizontul său de creaţie, transfigurările sculpturale situând demersul vizual al expozantului la intersecţia plasticii mici cu ceramica şi forma tridimensională.
Asamblajul „Menora” este cel care ilustrează interesul şi neliniştile artistului pentru conceperea unor formaţiuni compoziţionale, care au debutat cu grupul de forme monolitice „Dabogete”, a continuat cu altarul Totem-ritual dacic format din peste 60 de piese, fiecare lucrare de acest gen putând fi amplasată în spaţiul stărilor de ordin spiritual aparţinând unor străvechi civilizaţii.
Ana Amelia Dincă

Arta documentaristă, Radu Marți și „Regina Maria, un model de viață, mereu prezentă în inimile noastre”

 Arta documentaristă, Radu Marți și „Regina Maria, un model de viață, mereu prezentă în inimile noastre”

Manifestarea de la Muzeul Național Brukenthal „Regina Maria și membrii Casei Regale a României” a fost un dublu eveniment, care a marcat apariția unui catalog cu desene semnate de Radu Marți și o expoziție de evocare, de atitudine a artistului în fața modernității României, în fața unui trecut glorios și în respect pentru familia regală, pentru Regina Maria, care a așezat țara noastră pe harta lumii. Abordarea unui proiect plastic de această anvergură a fost o provocare pentru cel care și-a asumat o serioasă documentare fotografică, făcând apel și la istoriografia inerentă unui astfel de demers. Lucrările de grafică, realizate în tehnica pastelului ceracolor și creion, dau măsura abilităților artistului în ceea ce privește o temă clasică a artei, portretul. Stăpânind datele desenului, acesta surprinde trăsăturile și tonusul interior al personajelor Familiei Regale a României, tipul de veșminte care erau la modă și psihologia fiecărui chip, realizată după datele miologice și osteologice ale anatomiei craniene, după fotografii de epocă, dar și conform experienței conferite de confruntarea artistului cu suprafața bidimensională și subiect. Redând în mod veridic și obiectiv galeria de demnitari care ne fac cinste, Radu Marți se apropie de arta documentaristă și implicit de realismul fotografic, a cărei sterilitate a fost înlăturată de metamorfozele armoniei cromatice, de stilul unitar și coerent, ținut sub control și condus riguros de la o lucrare la alta. Această bogăție de culori vecină cu picturalitatea este posesoarea unei frumuseți aparte atunci când se completează cu siguranța de sine în execuție, cu grafia instrumentului de desenat a cărui finețe a creat juxtapuneri și transparențe, hașuri dispuse în repetare trasee drepte sau curbe, rotunjimile cerute de un anumit element giroscopat cum ar fi coafura, o bijuterie sau un amănunt expresiv, inducând romantismul și feminitatea Reginei Maria, distincția și starea de beatitudine a tinereții ei. Pornind de la documentul fotografic, Radu Marți a condus plasticitatea specifică fotografiei timpului spre posibilitățile unui stil grafic modern, trecând de la o tehnică la alta, de la un tip de lumină la ecleraje, de la zonele estompate la alternanțe de spații contrastante coloristic, dar echilibrate și închegate în ansamblu. Este evident faptul că artistul s-a concentrat asupra geografiei chipului uman care, prin complexitatea lui biologică este analog lumii interioare a personajelor. Tinerețea și seninătatea Reginei Maria de la o vârstă fragedă este înlocuită pe măsura înaintării în vârstă cu o numită înțelepciune condescendentă, blazare și resemnare, iar inocența copilărească a regelui Mihai implică de la un capăt al altul al abordării liniștea sa interioară, chir și atunci când figura brăzdată de riduri anunță trecerea într-o altă etapă existențială.
Dexteritatea lui Radu Marți de a se apleca asupra detaliului și de a alterna suprafețe tratate plastic la nivelul figurii, cu spații în care descoperim un caracter geometric impus de cochetăria feminină sau de rigurozitatea hainelor bărbătești, creând suprafețe sintetice de culoare, impune un desenator de formație academică, ale cărui principii de creație se bazează pe precepte prestabilite de secolele anterioare. Modelele sunt înconjurate de spațiul de respiro al fondului, uneori discret hașurat cu o nuanță estompată, care le neutralizează punând în evidență și mai mult volumul fizionomiei. Alteori, pasajul vizual care conturează portretele se angajează în a fi în contrast puternic, caloric ori complementar, cu figurile luminoase și de poveste.Prin lucrările sale de grafică, artistul aduce în discuție două coordonate ale timpului: ideea de moment istoric etern, la a cărei statornicirecontribuie prin omagiul său artistic, dar face tacit referire și la timpul biologic, necruțător, ale cărui clipe trecătoare se citesc în aceste portrete. Evocați în diferite etape ale vieții, membrii Casei Regale a României sunt redați cu insistență asupra chipului așezat în plină pagină sau bust, din față, profil și trei sferturi.Atitudinile diferite ale personajelor inspirate de maestrul fotograf au fost menținute, Radu Marți alăturând statutului lor oficial și pe cel din afara rangului de demnitari.Purtând tiara sau în ipostaza cotidiană, Regina Maria rămâne pentru Radu Marți idealul artistic de frumusețe feminină și exemplul absolut de model de viață.În concluzie, artistul este foarte atent la amănunt, la atributele fizionomice și simbolice ale fiecărui personaj, ceea ce denotă o vocație indiscutabilă pentru tematica portretului, readucând în memoria noastră, într-o ținută estetică exemplară, regii, reginele și descendenții familiei Hohenzollern-Sigmaringen, care au pus bazele României moderne.
Ana Amelia Dincă
Silviu Ioan Soare, Stanescu Jimmy şi alţi 62
6 comentarii
11 distribuiri
Îmi place
Comentează
Distribuie