Georges Mazilu, Omul hibrid și solaritatea lui indubitabilă

 Georges Mazilu, Omul hibrid și solaritatea lui indubitabilă

Imagini alegorice cu personajele aparținând unui azil al memoriei, unde stau închise ființe hibride, având parcă reminiscențe dintr-un bestiar prezent încă în subconștientul nostru, creează friza imagistică a operei lui Georges Mazilu, un aristocrat al discursului fantastic, în ale cărei date descoperim ființa umană, cu multiplele ei fațete. Aceste noțiuni sunt ușor de observat în psihologia personajelor, în care blazarea și răceala ori căldura privirii, ironia și sarcasmul sunt evocate sub forma jocului și al diverselor simboluri cu mesaje ascunse. Ideea dedublării și pervertirii, susținând aceste entități derutate, cu chip de oameni și animale, deplasându-se cu ajutorul unor mașinării rudimentare și dialogând între ele, par că doresc să depășească spațiul tabloului. Există însă și caractere ce se concentrează în centrul lucrărilor, deschizând sau închizând cadrul imaginar al compozițiilor și evocând grotescul, decăderea umană, spiritul demonic, drama, fericirea, definind prin aceste elemente, discursul artistic al lui Georges Mazilu. Inexactitatea timpului și incertitudinea atitudinilor se derulează printr-o serie de conotații simbolice. Mărul și para, vioara și trompeta, cartea de citit și cărțile de joc, lumânările și florile, sunt așezate sub semnul miracolului, acestea dobândind suprasensuri și trimiteri în cultura mistică, printr-o derulare a dualității om-animal, rațional-irațional, contradicție – concordanță. Îmbinând estetica urâtului cu dimensiunea eternă a frumosului, Georges Mazilu amplifică teatralitatea și firul narativ al lucrărilor sale prin introducerea unor animale și păsări, așezate în contexte inedite, ceea ce induce și o configurație imprevizibilă a comportamentului acestor creaturi cu fizionomii transformate discret, până în pragul anamorfozei. Discursul plastic al artistului reprezintă, de fapt, manifestări ale naturii umane: bucuria, iubirea, tristețea, uimirea, naivitatea, falsitatea, slugărnicia, conduse spre supranatural, spre o latură fantasmagonică plină de savoare și întrebări. Fetele au capul împodobit cu sârme spiralate și geometrii, flori și exotice liane, obținute din grafierea unor linii, indicând deopotrivă rafinate bijuterii, punctate cu pietre prețioase, iar rochiile simple ori cu accente de plasticitate abstractă, evidențiază carnația strălucitoare. Femei și liniștite, și ardente, frumuseți devastatoare, dar și chipuri suave și reținute, aparținând altui timp și altui spațiu, combinații între malefic și pur, stau lângă un tip antropologic de mascul, ieșind în evidență prin gestică și amplasarea în contextul simbolic al imaginii, incitant și indescifrabil. Pentru Georges Mazilu, caracterul animalului corespunde foarte bine caracterului omului, în sensul bun și rău, însă varietatea manifestărilor ființei se oglindește nu numai în aceste juxtapuneri, ci și în ochii triști ai personajelor, trăind într-o închisoare a propriului interior introvertit sau liber, idee amplificată de folosirea permanentă a contrastelor clarobscur, prin intermediul cărora artistul inițiază misterul și anticipează începutul unor drame, descifrate în subsidiarul aparențelor. Totul este supus hazardului, jocul de cărți, careiajul tablei de șah, roata, carul, indicând întâmplarea care ne guvernează. Conversația jovială, dansul, muzica, implicând micile bucurii existențiale, pe care artistul nu le uită, completându-le cu tenta de umor, de grotesc și burlesc, rescriu intruziunea supranaturalului într-o operă care camuflează satira la suprafață și acordurile tragice în anexa semnificațiilor cu tâlc. Gândul nostru se întoarce în timp când privim tablourile lui Georges Mazilu, pentru pictor lumea fiind un teatru pe a cărei scenă se derulează un basm fără final fericit și unde infernul și paradisul sunt filtrate prin categoria estetică a iluziei și fantasticului, constând în aceste deformări bizare ale omului, conceput ca un hibrid biologic. Știința desenului și a culorii, stăpânirea formei imaginate și modul de reperare a eclerajelor, efectele metalice ale unor suprafețe vestimentare sau ambientale, aplatizarea petei cromatice și reliefarea ei, distorsiunea trupurilor și chipurilor, mascarea lor, sugestia volumului, dând impresia tridimensionalității și a dorinței eroilor de a ieși din tablou, ne introduc în teritoriul superstiției și supranaturalului. În acest cadru al miraculosului, personajul feminin nu mai este evocat în datele unei anumite tensiuni rezultată din dilemele situațiilor neverosimile și închipuite de artist. Mesajele nu mai sunt ambigue, pictorul reliefând misterul și farmecul structurii feminine și incitând privitorul să apropie aceste configurări de o latură poetică a realității. De remarcat este și de această dată investigația psihologică a personajelor, care par că ies din zona misterului, îndepărtându-se de ciudățenia chipului și factura hibridă a celorlalte compoziții, lăsând armonia și ludicul să se întrezărească în accentele unei picturalității susținute de suprapunerile de culoare rafinate. Portretele de fete nu exclud senzualul, pielea fină, rotunjimea sânilor adolescentini, decolteul rochiilor care lasă la vedere pielea galben-trandafirie , alăturându-se privirii calde și cercetătoare, buzelor senzuale și obrajilor rumeni, mâinilor care mângâie sau țin flori ori zâmbetului reținut și poznaș. Aceste amazoane și tinere fete, melancolice și cu ochii asemănători unor puncte cosmice, ne atrag atenția prin ținuta lor plastică, implicând ductul grafic al pensulei armonizând cu pata amplă de culoare, dar evidențiind și caracterul imaginativ al reprezentării. Madone sau menine cu cireșe, împodobite în fel și chip, diferențiate prin fizionomii, purtând rochii simple, cu decorații florale și geometrice ori perle albastre și flori în păr, îmbrăcate în costume venețiene și în alte veșminte medievale, ne arată cum Georges Mazilu a trecut discret prin discursul cultural al unor epoci vechi, dar și prin inovațiile Renașterii franceze, evocând, într-un mod personal, frumuseți feminine exotice și citate conceptuale provenind din etape diferite ale istoriei artei, doar prin caracterul de minimă sugestie, dând astfel o notă aparte picturii sale lirice și narative, în același timp. Eclerajul se focalizează în registrul superior al figurilor, lumina fiind stranie și strălucitoare, iar personajele feminine părând a fi protagonistele unor fabuloase întâmplări. Caracterul plastic direct prin forța unor indicii simbolice, fără analize vizuale care să aglomereze imaginea, conferă o expresivitate maximă tablourilor, ale căror suprafețe structurale se pun în evidență reciproc, prin contraste calorice, prin armonii și prin alternanța formei cu pata de culoare. Spațiile neutre nu fac decât să se constituie în suporturi de conturare ale personajelor, barocizante de multe ori prin teatralitatea și somptuozitatea lor. Sub semnul „Florei”, câteva chipuri, în portretizarea cărora apar motive florale policrome, rămân în orizontul aceleiași implicării a feminității în creația lui Georges Mazilu. În mod excepțional, nudul și seminudul, vin să completeze admirabil opera artistului, însă ideea „Buneivestiri” reliefează dumnezeirea laturii profane a omului. Pictura lui Georges Mazilu este un spectacol al lumii și cu multe fațete existențiale aparținând sufletelor pure, inocente, distanțate de răul prezent în contemporaneitatea noastră desuetă. Imaginile spun povești, însă sunt reflexul vârstelor umane, al întâmplărilor și al revelațiilor filosofice. Muzica, poezia și pictura se metamorfozează în temele alese, care evocă întoarcerea către sine a omului. Aparent, nimic nu este dramatic și nici o lucrare nu se dezice de spiritul divin, care planează în fantasticul încărcat de semnificații. Însă, așezate sub semnul norocului de a fi, toate aceste compoziții vivante au în profunzimea lor ideea deșertăciunii. Simbolul craniului, care apare nu întâmplător într-o compoziție, îl determină pe artist să reflecte asupra destinului și vieții trecătoare, prin intermediul acestor ființe închipuite, ce par a eluda problematica existențială. Însă, acestea definesc factura profund ontologică a artei lui Georges Mazilu, închegată stilistic și originală, care evocă sub forma bucuriei de a trăi, acea secundă ireversibilă a petrecerii noastre pe pământ. Aceste date pot fi investigate în cadrul figurii masculine, nu lipsită de sensibilitate, de afecțiune. Având un suflu arhaic, bărbații scunzi par a fi coborâți într-o grotă, dând impresia unor oameni primordiali, de demult dispăruți. Particularitatea chipurilor constă în asimetria componentelor faciale, iar specificitatea veșmintelor se află în pitorescul arhaic al texturii reprezentate. Atributul anatomic evident al figurii este fruntea, prelungită nefiresc cu nasul, urechile neobișnuit de mari, ce creează mici monștri suprarealiști, niște liliputani incomozi privirii și nostalgici ai unor timpuri utopice, călătorind sub lumina stranie a unui invizibil felinar, sub care, o fericire inconștientă, devastatoare și perpetuă se întâmplă.

Ana Amelia Dincă