luni, 16 septembrie 2013

Doi pictori brăileni, Camelia Ion şi Şerban Ştefan

Camelia Ion şi Şerban Ştefan trăiesc la Brăila şi au absolvit Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, Facultatea de Arte Plastice şi Decorative, fiind licenţiaţi ai Universităţii de Arte Plastice „George Enescu” din Iaşi. Terminând studiile de specialitate în anii 2012, respectiv în 2013, ambii şi-au dezvoltat viziuni artistice diferite cuprinzând un areal de cercetare aflat la graniţa dintre modernism şi expresionism.
  
Pictura Cameliei Ion. Între expresie şi culoare

Pentru Camelia Ion spaţiul real se anulează, se comprimă şi se diluează redevenind locul imaginar în care artista descoperă sfera ludică a propriei fiinţe anticipând trăirile care urmează să fie transpuse pe pânză. Organizându-şi tablourile după rigori, în măsura în care acestea îi permit şi o adâncire în vis şi o atmosferă diafană asemănătoare ei însăşi, Camelia Ion creează spaţii vaste, luminoase şi în acord cu suprafeţele sintetizate prin culoare, controlând astfel compoziţia, echilibrând părţile analizate plastic cu cele libere. De un expresionism ponderat în culorile aşezate cu grijă şi de un abstractionism care lasă la vedere ştiinţa alăturărilor şi combinaţiilor tonale, Camelia Ion realizează analogii între planurile create, simultaneităţi coloristice şi derogări de la reguli care îi personalizează viziunea. Conglomeratele abisale cu ritmuri rezultate din restructurarea materiei picturale într-un discurs plastic care trece de la o cromatică accentuată la una ponderată, extrem de delicată, lasă lumina şi nuanţele deschise bine articulate între ele să redea unitatea compoziţiei. Pictoriţa se află în centrul universului descriptiv pe care îl speculează la modul reducţionist uneori, descompunând vizibilul în imagini invizibile şi tensiunile plastice în liniştea evocată prin aplatizarea formelor. Deformarea lumii conform unei expresii particulare a frumosului, fac tablourile Cameliei Ion să realizeze o joncţiune cu simbolul şi cu materia, cu un anumit concept al lucrării, de multe ori regăsit în ansamblul orizontului său vizual. Expresivitatea  limbajului plastic devine o constantă, o autoritate primordială din care îşi trag seva invocaţiile coloristice, posesoare ale unei ambiguităţi a mesajului care  pune privitorul în ipostaza celui care întreabă şi descoperă noi universuri existenţiale.  Atunci când elementele figurative pătrund în pictura sa şi relaţia luminii cu mediul plastic are o ordine şi o măsură care denunţă unitatea compoziţiei, figurativul şi nonfigurativul se întrepătrund având o mare forţă expresivă, iar fantazarea masselor de culoare şi a sugestiilor formale le trasferă în zona diversităţii şi a căutărilor corespondenţelor perene. Elementele unidirecţionale prin care artista trece de la realitatea fizică la cea plastică evocă o succesiune de reevaluări ale structurii compoziţionale şi ale suprapunerilor peste un plan al său ordonator, exponent al subconştientului şi imaginarului.

Ştefan Şerban între modernism şi expresionism

Acumulările din timpul studiilor superioare au structurat pictura lui Şerban Ştefan pe două coordinate diferite. Una, priveşte lumea figurativă care se relevă în naturi statice, peisaje şi portrete, cealaltă este relaţionată cu trăirile subconştiente ale artistului care evocă alinierea sa profund expresionistă la experimentele în domeniul culorii, aducând în faţa privitorului sentimentele personale în raport cu lumea în care trăieşte.
Naturile statice cu flori au o picturalitate specifică, au deasemeni soliditatea şi echilibrul formelor căutate în mediul înconjurător. Inspiraţia pe care i-o conferă vegetaţia este evocată în peisajele unde detectăm un raport direct cu sentimentul melancoliei, adică o implicare afectivă peste care pictorul aşează prin sugestiile tonale acea stare de aşteptare percetibilă în compoziţiile care au uneori o structurare clasică.
În organicitatea lor este implicată şi fascinaţia pe care pictorul o are faţă de culoarea ce cunoaşte o elaborarea plastică desfăşurată în descendenţa experimentelor artei noastre privind   pictura figurativă, dar şi raporturile dintre tonurile luministice şi o anumită grandoare survenită din elaborarea structurii compoziţionale. În portrete, cercetarea atentă a fizionomiei, surprinderea caracterelor modelului îl fac pe pictor un personaj preocupat de particularităţile chipului uman şi de sentimentele care se pot citi pe acesta.   
Ştefan Şerban respectă identitatea subiectului pe care îl abordează transformându-l la nivelul mijloacelor de expresie conform unor norme. Reperele sale sunt recognoscibile, permanentele căutări între tendinţele avangardiste de la mijlocul anilor 60 şi încercarea de ancorare în specificitatea picturii noastre sunt detectabile în fiecare tablou.
Culorile folosite sunt puternice, aşezarea lor fiind temperată în discursul compoziţional caracterizat de  concreteţea abordărilor care pendulează între modernism şi expresionism, artistul mergând în direcţia intensităţii emoţionale lizibile în pânzele în care culorile sunt suculente şi abundă de nuanţe saturate. Este perceptibil zbuciumul artistului născut şi din elaborarea tonurilor preţioase, dar şi din alinierea sa la limbajul experimental ţinut sub control de preceptele stabilite de demersul istoriei artei.

Ana Amelia Dincă
Critic de artă  


Pictorul Ion Mihalache sau stadiul de nefiinţă al lumii

         L-am cunoscut indirect pe Ion Mihalache, la recomandarea prietenei mele, Diana Brăescu şi mi-a plăcut când l-am văzut într-o fotografie cu ţigara între degete, fumul învăluindu-i chipul de personaj  hollywoodian. Mai mult decât atât, eterul acesta diavolesc se identifică cu sinele şi cu efemerul, cu nimicul acestei lumi, în esenţă.
         Dar Ion Mihalache vrea să alunge spiritele negative, mai ales pe cele nimicitoare construind din nou stratul osmotic al materiei, în care caută echilibrul unor realităţi la care are acces prin intermediul conexiunilor subconştiente. Artistul redefineşte intransigent, direct, expresiv, labirintul cromatic aflat în structura noastră organică şi în cea cosmică, neomenească, în mişcarea şi transformarea perpetuă a unor substanţe vâscoase devenite fluidizante  sugerând străfundurile universului prin întunecimi cromatice nedesluşite, alteori reevaluându-l în zone de o deplină solaritate atunci când eclerajul apare în gloria lui creând stăluciri de emailuri şi briliante.  Există o vreme a misterului în care omul nu se regăseşte şi nu-şi recunoaşte reperele pe care Ion Mihalache doreşte prin pictura sa să le identifice apropiind distanţele dintre noi şi necunoscut.
         Angoasa existenţială intervine în urma unor senzaţii prin care spiritul se  închide într-o carapace protectoare, pentru ca mai apoi să se elibereze în izbucniri coloristice specifice expresionismul abstract, care defineşte tendinţa stilistică a artistului devenită de un lirism atroce, de o muzicalitate obţinută pe coarda subţire a viorii datorită modului cum, cu tonalităţile selectate, se joacă în câmpul pânzei determindu-ne să evadăm din  zbuciumul cotidian pentru a desluşi taine şi a contura cu ochii minţii mărturisirile sale despre ceea ce nu ştim că suntem.
         De aceea pictura lui Ion Mihalache pare o călătorie a materiei  în spaţiu şi timp, are o densitate ce vine din sfera senzitivă a fiinţei sale, cea care ne şopteşte că a.d.n.-ul începuturilor are tendinţa de rotire, în permanenta sa mişcare descriind traiectorii pe care se deplasează forme în ipostaza nebuloaselor sau a unor structuri articulate a căror  genetică este lăsată în voia imaginaţiei artistului.
         Aceste misterioase conglomerate sunt concepute de Ion Mihalache ca un punct culminant al originilor  prezentând lumea în stadiul ei de nefiinţă şi devenire. Neantul acesta speculativ se suprapune curiozităţii artistului de a se descoperi pe sine, de a se înţelege, de a-şi accepta sentimentele şi a le exterioriza pe pânză amplificând prin culoarea, pe care o venerează, ca pe o femeie iubită, propria prezenţa la nivel olfactiv, senzitiv, auditiv răscolind implacabil simţul ritmului, al tuşelor şi petelor cromatice elaborate, verticalizate cosmic sau dispuse în orizontalitatea acestei nebănuite lumi,  impunând demersului conceptual un caracter bivalent- rigorile compoziţionale şi cromatice asociate cu voinţa de a crea versus libertatea de exprimare. Niciuna nu se înscrie într-un raport de opoziţie, din contră atât ideatic, dar şi practic, unitatea operei este afişată de artist şi detectabilă şi şimţită de privitor.  
         Ideea de fragmentare a discursului vizual  se suprapune cu dezagregarea eului care caută armonia universală. Unele pânze se cotrabalansează cu atmosfera de culoare din celelalte, părând dezvăluirile unor arderi interioare ce izbucnesc asemeni vulcanilor, dispersându-se mai apoi în tensiuni şi nelinişti nepieritoare, pe care artistul le percepe ca pe nişte forme volatile sinonime iluziilor.
         Straturile non-figurative interacţionează în planurilor de culoare clădind   revolta şi dinamica eului lizibile în ritmul aşezării tonurilor şi formelor abstracte, care vorbesc despre aspiraţia noastră spre descoperirea  increatului.

Femeia ca ecou al cosmosului

         Femeia din arta lui Ion Mihalache este deopotrivă un ecou al cosmosului şi al păcatului originar. „Fascinantă şi mister de nedezlegat”, aceasta populează opera artistului în atitudinea unui element dominant şi fundamental al existenţei, asociat cu  sentimentul iubirii şi cu atributele feminităţii. Prezentând-o în ipostazele sale definitorii, adică lascivă,  ludică, lucidă, lirică, expansivă, intuitivă, romantică şi acaparatoare, femeia din desenele lui Ion Mihalache este sugestia unei naturi ascunse prin modul de reprezentare în care îi percepem forma generală, goliciunea, carnalul, structura frumos desenată şi nu detalii ale unui chip explicit. Atmosfera acestor lucrări ne indică faptul că, după toate aparenţele stilistice, în lucrările artistului nudul feminin îşi află originea în aceleaşi surse pe care le identificăm, inclusiv în picture sa, în zbuciumul perpetuu al propriei fiinţe aflate sub aura apăsătoare a universului. Prin abordarea acestei teme, desenatorul Ion Mihalache devine un empatic al modului de exprimare, care în aparenţă nu îi reprimă fiinţa, lăsându-i spiritul să devină liber şi nesupus vreunei contrarietăţi interioare. Pe măsură ce lecturăm grafierile realizate în gesturi libere, peste care uneori a adăugat efectul miraculos al petei de culoare sau ritmicitatea liniei dezinvolte, constatăm că expresionismul abstract de care este ataşat în pictură este o problemă de obiectivizare şi în cazul compoziţiei cu nuduri, artistul părând a reclădi femeia după chipul şi asemănarea Cosmosului. Supralicitarea ritmului derivat din jocul liniilor şi al pensulaţiei picturale, luarea în posesie a teritoriilor subconştiente prin revolta cromatică şi liniştea desăvârşită, rivalitatea dintre zonele libere şi cele lucrate, devin un reflex al gestului domeniului afectiv. Anticipativ, dar controlând comportamentul compoziţional al petei de culoare şi al liniei, nedefinind cauza şi nici efectul întrebărilor sale, ci creând doar taine, Ion Mihalache lasă ambele limite să-i influenţeze concepţia despre femeie, această zeiţă olimpiană, văzută de artist ca unul dintre elementele vitale ale lumii. Necesitatea de a trasa conturul cu ajutorul liniei, de a crea picturalitate în interiorul formei şi diferite contraste plastice, sugestia unor racursiuri, utilizarea pensulaţiei, toate acestea sunt o derogare de la nevoia stringentă a artistului de a compune,  restructura şi descompune forma într-o elaborare ce cuprinde atât abordarea reducţionistă, cât şi pe cea încărcată de substanţă. Deseori griurile sunt întrerupte de câte o pată de albastru sau roşu în dorinţa artistului de a conferi o latură poetică desenului şi de a face din nudul feminin o mult mai senzuală abordare a subiectului său.
         Gestualismul atenuează tensiunile sufleteşti şi pozitivează energiile sub efectele tonale structurate în mod raţional, conform unor principii compoziţionale, după o ştiinţă a culorilor, care determină naşterea unor soluţii, un altceva nedefinit şi necunoscut, spre care aspiră fiinţa artistului împlinindu-l şi făcându-l cu adevărat fericit. Mai mult decât atât, diseminarea materiei articulează problema nimicului în pictura lui Ion Mihalache. Cu toate acestea, artistul rămâne un personaj antimeontologic.


Ana Amelia Dincă
critic de artă     


De ce priveşte omul în sus

         Situaţiile apocaliptice îl determină pe om să îşi ridice ochii spre Dumnezeu cerând îndurare.
         Proletcultismul a anulat şi această ultimă speranţă, făcând din eşec o victorie asumată asupra sufletelor. Puterea spiritului colectiv în momentele de maximă tensiune l-a determinat pe Aurel Vlad să reevalueze înspaimântatoarea putere a multimii şi forţa ei în reinventarea lumii apologetice.
         O civilizaţie imperfectă pentru om, cu fisurile ei implacabile şi degenerative, cu atitudini dintre cele mai subiective, îl transformă pe Aurel Vlad într-un sculptor clasic din perspectivă antropocentristă şi într-un avangardist actual prin stilistică şi prin contextul de problematizare a proiectului artistic propus, structurat riguros şi unitar. 
         Ansamblul sculptural „Cortegiul martirilor” este o compoziţie reprezentativă pentru creaţia sa, înscriindu-se în demersul conceptual de factură instalaţionistă. Fiind în esenţă o cercetare asupra gestului uman determinat de o suferinţă care pune în discuţie nesiguranţa şi fragilitatea destinului nostru, acest grup, amplasat în curtea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet este un omagiu adus damnaţilor totalitarismului, prin reevaluarea unui aspect aparţinând istoriei noastre recente. Raportul omului cu societatea şi explorarea dramelor profunde pe care acesta le-a trăit sub dictatură devin în lucrarea lui Aurel Vlad punctul culminant al unei psihologii conduse în afara reperelor. Cele 18 personaje din bronz care alcătuiesc grupul statuar, amplasat simbolic în curtea închisorii de exterminare, evocă nu numai izolarea umană, ci şi solidaritatea, în ambianţa celor mai inumane condiţii determinate de ura sistemului şi dispreţul faţă de elita politică şi intelectuală.
         Direcţia acestei compoziţii se integrează unui context cultural şi social mai larg, care cuprinde holocaustul de la Varşovia devenit, la un moment dat, un reper pentru viziunea Magdalenei Abakanowicz sau revolta aşa cum a intuit-o Jane Frere reactivând motivul mulţimii. Aurel Vlad se alătură celor două nume, cu menţiunea că pentru sculptorul român important este grupul  care se desprinde de mulţime, având caracterele sale identitare. În acest sens, „Cortegiul Sacrificaţilor” este o formaţiune distinctă, conjuncturală, cu elemente similare, ce acţionează asupra spaţiului în sine prin tensiunea gesturilor difenţiate de disperare, conform infinităţii trăirilor particulare, unice, care implică spaime şi suferinţe, actul existenţial fiind dramatizat  de artist prin reacţiile emoţionale evidente în gestică.
         Nenorocirile implică îndumnezeirea şi rugăciunea care apare sub mai multe forme în „Cortegiul Sacrificaţilor”. Cea de tip brâncuşian prin suprimarea mâinii, personajele „orantă” sau cu mâinile la ochi ori cu umerii căzuţi şi palmele grele, cu trupurile livide şi totuşi de puterea cotraforţilor,  cu privirea în pământ, executând mişcări combinatorii ale braţelor ce invadează golul cerului cu accentele lor de linii drepte şi frânte, amintind corpurile istovite ale deţinuţilor purtate ca nişte poveri de care aceştia ştiau că vor scăpa prin înfometare, tortură fizică şi psihică, şi în cele din urmă, prin moarte. Atitudinile enumerate fac parte din ritualul plimbării în interiorul curţii fiind asemănător lunii care orbitează în jurul pământului. Zidul este premonitoriu, apartenenţa la   universul iluzoriu al libertăţii contrariind speranţele grupului tratat în sfera cea mai de jos a condiţiei umane. Limbajul corpului se transcrie în forme sculpturale solide.
         Pentru privitor, massa compactă de personaje permite o cuprindere vizuală integratoare, pe de alta secvenţială, deoarece individualitatea fiecărui om declanşează prin trăirea psihologică, retractată în gest, prin interdependenţa şi apartenenţa la aceleaşi grup social, forţa unei structuri cosmice.
         Aurel Vlad are o viziune integratoare şi implicită asupra sistemelor umane aflate sub impactul unei presiuni străine de voinţa personală. Principiul similarităţii stă la baza compoziţiei, procedurile de grupare implicând repetiţia ca mijloc de implicare în extrapolarea unei expresivităţi în care ritmul devine pentru ideea de grup modalitatea de accent principală.
         Aurel Vlad reiterează una din metehnele închisorilor şi anume, scurtele plimbări devenite singurul mod de a-şi imagina libertatea, de a căuta adevărul şi de a-l găsi pe Dumnezeu într-un spaţiu unde  lumina zilei nu putea fi văzută decât în timpul plimbărilor prin curtea închisorii.  

         La distanţă de decenii, sculptorul explorează printr-o introspecţie artistică istoria socială şi politică prin care condamnă atacurile abuzive asupra libertăţii omului şi asupra valorilor morale ale poporului român.

Ana Amelia Dinca

luni, 8 aprilie 2013

Pe 3 aprilie 2013 s-a deschis Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Slobozia-Ialomiţa




Se împlinesc aproape 20 de ani de când  Tache Nicolae consemna la gazetă un eveniment expoziţional ce reunea artiştii plastici din Ialomiţa. Era în anul 1994 când Nicolae Croitoru şi Mircea Nistorescu, Maria Unţanu şi Liliana Ionescu, Maria Ionescu şi Dan Stăneasă, Gheorghe Petre şi Viorica Petre, Vasile Aionesei şi Alexandra Meiloiu, -ca să păstrăm ordinea enumerării, aşa cum a făcut-o atunci ziaristul în Tribuna Ialomiţei-, alcătuiau grupul al căror lucrări constituau obiectul „Salonului de toamnă”. Chiar dacă acum este primăvară, am îndrăznit să fac această referire pentru că, pe parcursul celor două decenii, artiştii plastici ialomiţeni au rămas o forţă în fenomenul cultural al zonei nu numai prin număr,  ci şi prin valoarea estetică a lucrărilor aduse în faţa publicului. În data de 3 aprilie va debuta Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Slobozia-Ialomiţa. La actualul salon expun 21 de artişti plastici , unii având cariere de remarcat, ceilalţi aflaţi la început de drum.
Gheorghe Petre, cel care a grupat în Filiala U.AP. Slobozia Ialomiţa, atât pe colegii săi de generaţie cât şi pe tinerii discipoli care si-au desăvârşit ucenicia artistică sub îndrumarea profesorilor de specialitate, este preşedintele filialei. Ca pictor a demonstart de fiecare dată că prima calitate a tabloului este picturalitatea. Culoarea, cu traseele sale osmotice, se desfăşoară în tablouri după schema unui raţionament supus studiului condiţiei naturii umane şi vegetale. Lumina este căutată de artist în orice nuanţă, raporturile armonice dintre culori creează impresia unei linişti anunţate şi de efectul de spaţialitate în compoziţia unde contrastele cromatice sunt reperate după o dominantă .  
Exponentă a picturii feministe, Viorica Petre reevaluează spiritul naturii în forme şi detalii vegetale, cu o aplecare spre decorativul pus în evidenţă de o cromatică vie în viziunea sintetică a stilizărilor propuse care se contrabalansează cu multitudinea de linii ce formează reţele de dantelă prezente în vestimentaţia femeilor sau în spaţiul vegetal pe care îl recunoaştem în episoadele sale
 efemere, legate de explozia germinativă. Rădăcinile orientării grafice a artistei se află în tapiserie şi în plăcerea de a construi cu ajutorul desenului.    Tablourile lui George Cătălin Petre sunt dominate de linişte aşa cum este şi autorul lor, cel care reface un parcurs al sinelui adoptând maniera expresionistă în investigarea limbajului plastic.  Este artistul expozant cel mai ancorat în experimente având curajul de a spune lucrurilor pe nume şi de a prezenta o realitate alternativă prin compoziţiile relaţionate cu parcursul social al omului. Lumină şi transparenţă, lirism cromatic şi acorduri fauve, zone tensionate plastic, suprafeţe şi forme purtătoare de mesaje şi expresivităţi, descriu compoziţiile ample ce se pretează la discursul plastic actual. Pentru Maria Unţanu chipul construit este un volum cu însuşirea statică a materiei monolitice relevând fiinţa cu problemele sale existenţiale. Redescoperim din nou  introspecţia sinelui şi simplitatea monumentală a concepţiei artistice. „Pana” este realizată în aceeaşi structură volatilizantă specifică portretelor unde sunt aduse în prim plan discursul mijloacelor de expresie plastică şi elementele de limbaj plastic. Ideea comuniunii fiinţei cu aproapele său devine la Mircea Gabriel Nistorescu o preocupare transpusă în dublul portret numit „Un nou început” reprezentându-l pe artist şi pe soţia acestuia stând faţă în faţă în spiritual compoziţiilor renascentiste. Cei doi se află într-o nouă etapă a viaţii. Este o compoziţire reprezentativă prin cumulările care s-au structurat pe parcursul anilor de creaţie şi o introspecţie în spiritualitatea familiei la vârsta actuală, ceea ce a determinat o gândire în limitele armoniilor sobre. Relevarea Sfintei Treimi din fundal, gama galben-violet şi albastru-oranj, zona indigo se constituie în accentele ce pun în evidenţă caracterele. Este o figurare tipic renascentistă.  „Marginea de sat ialomiţean în februarie” ni-l recomandă pe plastician acelaşi iubitor al naturii aşa cum ne-a obişnuit întotdeauna. Ciulniţa este vizualizată dinspre gârlă. Structurile geologice ale malurilor dărâmate sunt elemente ce creează ritmuri telurice, o construcţie pe geometrii foarte bine măsurate, căutările oprindu-se la găsirea unui echilibru între cald şi rece.    
Normele compoziţiei plastice şi rigorile impuse de şcoala românească modernă de pictură sunt pentru Vasile Aionesei reperele de abordare  ale peisajului şi portretului. Principiile de creaţie plastică sunt adaptate preferinţelor de interpretare ale lumii reale care de multe ori înseamnă un colţ de natură mirific pe lângă care noi trecem nepăsători şi pe care Vasile Aionesei îl observă şi îl transformă în subiect pentru pânzele sale. Artistul face în fiecare compoziţie un exerciţiu de transformare a frumuseţii naturii într-un simbol al divinităţii. La Nicolae Croitoru Capbun, feericul rezultă din tendinţa expresionismului abstract înţeles ca gest şi culoare, determinând o analiză pe latura senzitivă a demersului conceptual. Polifonia coloristică ţine de corespondenţele tonale sau de directa relevare a unei culori simbolice legată de parcursul conceptual al compoziţiei.Din necesitatea perpetuă de a comunica cu orizontul vegetal, Maria Ionescu îşi contiună drumul în cercetarea naturii înţeleasă în limitele geografice ale Bărăganului şi în dimensiunea microcosmosului existenţial. Fie că atenţia pictoriţei este reţinută de „Muşcatele din balcon” redefinite în atributele contrastului de complementare, fie că  „Iarna la Amara”  devine o poezie imagistică ce accentuează atmosfera griurilor de albastru, Maria Ionescu rămâne o iubitoare a plein-air-lui, dar şi a tehnicilor în pensulă şi cuţit.  Rigorismul compoziţional şi libertatea curenteleor moderne fac din arta lui Dan Stănease o continuitate a structurii imagistice bine gândite. Planurile perspectivale, personajele fantastice aflate într-o lume a întrebărilor şi a nesiguranţei evocă cea dintâi taină, aceea a începutului lumii, când atmosfera mişcării cosmosului după legile fizicii îl determină pe pictor să reflecteze asupra dimensiunii supranaturale şi asupra visului folosind mijloace de evidenţiere a intenţiei sale precum centrele de interes şi asimetria   Peisajele Simonei Lepădătescu evocă prin contrastele cromatice contradicţia dintre miezul zilei şi al nopţii, „Ora doisprezece” şi „Ora zero” dispută disonanţa dintre doi termeni opuşi în aparenţă, care se desfăşoară succesiv şi unitar. Iarba este expresivizată cu ajutorul texturii din câlţi, verdele fosforescent vrea să lumineze întunericul nopţii, contrastul dintre roşu şi albastru sau subtila alăturare a galbenului şi roşului de nuanţe calde formează un discurs plastic gândit în termenii impulsurilor lăuntrice.
Pentru Anita Marin lumea se află într-o renaşterea contiună. Materia în mişcare şi metamorfoza sunt sugerate tehnic prin dirijarea petei de culoare care se evidenţiază din fondurile închise.  Personajul care iese dintr-o rădăcină este emblematic pentru ideea regenerării.
Elena Boiangiu, deşi este o profesionistă a tapiseriei vine în expoziţie cu o fotografie alb- negru, de fapt un colaj cu elemente tărăneşti, iar  Loredana Găină adaugă operei sale desfăşurată pe un traseu hiperealist, noi dimensiuni existenţiale. Generaţiei tinere i se adaugă şi Roxana Căluţă cu melancolia aspectelor din natură. 
Marian Cioban expune două peisaje cu o cromatică de griuri colorate. Marginile de padure alese ca subiect readuc în preocuările sale vegetaţia şi apa prin care scoate în evidenţă substanţa picturală. Întotdeauna s-a observat faptul că Marcela Smeianu este condusă de firul ideatic al vegetalului ale cărei structuri sunt semnul  integrării fiinţei în natură. „Structurarea suprafeţei plastice prin ramificaţii şi inflorescente” este denumirea unui proiect plastic din care se desprind compoziţiile etalate la acest salon, peisajele cu păduri şi copacul curcubeu devenind locuri cu energii pozitive descrise într-o cromatică echilibrată.  La Camelia Ion „Conversaţia” este un subiect bun de pictat atâta vreme cât raportul dintre oamenii poate fi unul generic sau poate ţine de o intimizarea a actului comunicării Concepută pe perechea de complementare oranj- albastru şi aflată la limita figurativului cu o tendinţă de trecere  spre abstract, cele două personaje prezente în compoziţie sunt aşezate sub semnul echilibrului şi al simetriei, dar deopotrivă picturalitatea determinată de culoarea vibrantă, este o însuşire a lucrării. Răgazul pe care Ştefan Şerban şi-l acordă pentru a medita asupra vârstelor omului în tripticul numit „Umbre” aparţine  unei problematici care îl include în seria plasticienilor interesaţi de filosofia existenţei. Cei trei bărbaţi  fără cap sunt incluşi din punct de vedere stilistic în orietarea de efecte abstracte create cu ajutorul colajului, picturii şi a texturii de plasă şi  ipsos, gamă cromatică preferată fiind cea de cald- rece. Pentru Silviu Ioan Soare forma ceramică este volum sculptural, suprafeţele netede şi rotunjimile lucrărilor alternează cu cele ritmate.  Compoziţia „Trilogie” nu mai este limitată la funcţionalitate, ci caută soluţii de a traversa pragul tradiţiei şi a-i conferi o direcţie estetică meşteşugului ceramic. Cele trei piese sunt create de plăcerea de a modela şi de a simţi căldura materialului natural. Una dintre componente prezintă o mai vizibilă elansare pe verticală, celelalte două având o accentuată aderenţă cu orizontalitatea. Portretele lui Victor Grigore sunt atitudini şi gesturi ale fiinţei feminine în stările ei de graţie deplină sau într-o atitudine de descoperire obiectivă a realităţii. Realizate de multe ori din „griuri rămase” cum îi place pictorului să numească nuanţele folosite, fascinaţia pentruz chip şi pentru umerii lăsaţi la vedere peste care cade o lumină spectrală şi misterioasă, rămân reperele integratoare ale plasticianului. 
Lumea din compoziţiile lui Costin George Pătru ţine de psihologia mulţimii, aparţinând unui comportament de grup. Structurarea lucrărilor pune în evidenţă forme bazate pe      . linia cu forţa de expresivizare a formei grafice. Artistul este licenţiat în grafică şi este absolvent al Liceului de Artă „Ionel Perlea” din Slobozia, urmând cariera de grafician a tatălui său.
Ana Amelia Dincă
critic de arta

Regele Mariei Unţanu


Prin trei dintre cele mai comune elemente care aparţin văzului- punctul, linia şi culoarea, Maria Unţanu afirmă, şi nu subiectivizează, comunicând direct şi dând sinelui diferite înfăţişări care sunt de fapt elogiul adus fiinţei umane. Acest discurs îmbină efecte stranii în redarea regelui, relevând partea de masculinitate, de forţă şi cuprindere a universului prin figura ovală, sprâncenele arcuite într-o nelămurire evidentă, capul uşor înclinat, orientat spre „Regina verde”, pe care o prezintă privitorului într-o mişcare descendentă. Corpul este hieratic şi contravine vizual forţei nevăzute pe care o posedă, regele acumulând prin această contradicţie plastică neliniştea, trăirea exterioară, epuizarea fiinţei şi totodată enunţul cerebral al entităţii sale. Fiind personaj singular în creaţia Mariei Unţanu, fiindcă „Regele” este doar unul, artista îl înzestrează cu însuşi energetice, umbra mâinii arătând puterea sa nemăsurată şi simbolică, inducând atributele definitorii ce relaţionează Cerul, Omul şi Pământul. Aici, pare mai degrabă un îmblânzitor, un idol ce-şi duce cu sine lumea purgatoriului ca pe o povară, adunând în registrul inferior al corpului numeroase capete, pe care le poartă pe matie, structurarea plastică amintind şi de osuarele vechi. Prin  caracterul dominator, „Regele” Mariei Unţanu păstrează spiritul cameleonic, dar şi partea caducă a existenţei, chiar dacă transfigurarea este apanajul fiinţei în sine prin aceeaşi reiterare a nenumăratelor măşti ce anunţă dedublarea. Poziţionarea regelui în acest triptic are scopul de a prezenta cele două chipuri feminine: „Regina verde”, spre care are îndreptată privirea şi pe care artista a conceput-o în spiritul structural al egiptencei Neferttiti, şi „Regina albastră”, care se uită la noi, cu privirea directă şi în aşteptare. Gestul „Regelui”  este teatral, cele trei lucrări fiind înlănţuite de o traiectorie de lumină oblică ce leagă mantia stăpânitorului cu obrazul stâng al femeii din centru, eclerajul oprindu-se pe braţele portretului bust. Caracteristica stilistică este efilarea, armonizată de graficiană cu  tonul coloristic al fondului aplatizat cu subtile valorări şi accente. „Regina verde” are ochii închişi semn că se află într-o adormire sub semnul visării lăuntrice într-un  spaţiu compoziţional cu efecte ce conferă picturalitate lucrării purtătoare a  germenului reâncarnării.
Sistematizarea construcţiei evidenţiază relevarea afectului, psihologiile diferite şi unicitatea atitudinilor. 

                                                                                            Ana Amelia Dincă 
 

Emilia Persu şi iluzia de a fi a formei în spaţiu



Arta Emiliei Persu este o continuă metamorfoză, o extindere a propriilor reverii legate de culorile lumii, de partea ei de solaritate şi diluţie, care se reflectă în tendinţa de luminozitate şi în organizarea structurilor universului vizibil în forme geometrice logic gândite în compartimente cromatice. Adesea, diseminarea lucrării în casete labirintice invocă acea complexitate a liniei şi a nuanţelor specifice unei structurări riguroase a lucrării ca elogiu adus semnului colorat de dincolo de formă sau simbol şi ca o extindere spre absolut a fiinţei sale deopotrivă dinamice, dar şi abstracte. Aşa  pare creaţia Emiliei Persu care rămâne ancorată în aceeaşi unitară viziune de concepţie legată de metafora faptului de a rescrie interacţiunea geometriilor şi acordurilor cromatice şi armonice. Prin gestul artistic eliptic, în sensul simplităţii primordiale legate de trăirea sa directă şi sinceră în raport cu ritmul exterior, asociat şi acesta cu o forţă artistică contrastantă, Emilia Persu înţelege sensul şi necesitatea purităţii  lumii căreia îi asociază spiritului său care  grafiază reţele trasate cu pesula, creând iluzia „de a fi” a formelor în spaţiu. La un moment dat, impresia unei tendinţe ornamentice de reperare a nucleului conceptual o regăsim în sugestia unor forme ce cosmicizează planul orizontului imediat, mai ales atunci când artista speculează preţiozitatea culorii şi a materialului pe care semnele se derulează spre formulele unor structuri imaginare neidentificate şi spre destinaţia lor ambiguă supusă visării, integrându-i viziunea în zona expresionismului abstract. Elipticul expresivizează câmpul imagistic, acest atribut putând fi descifrat şi atunci când artista practică tehnica colajului, lucrările dând impresia unor grădini sau a unor falii terestre care amintesc depunerile geologice prin straturile unei texturi aparent dure care determină o corelare a fiinţei sale cu existenţa într-un oraş unde tehnologia dură a urbanului este asimilată subconştient şi transpusă involuntar în imagini bine articulate după norme compoziţionale, fiindcă pregătirea la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” în anii 1993-1998 i-a fixat plasticienei rigorile estetie dar şi paradoxurile limitării libertăţii artistice.

                                                                                        Ana Amelia Dincă

De ce nu se mai întorc zeiţele de la vânătoare



Pictorii văd altfel lumea. Prin ochii Dianei Brăescu, aceasta este mai frumoasă decât o intuim şi mult mai dură decât îşi imaginează artista, care evocă  în pânzele sale universuri închipuite, structurate ca elementele unei arheologii străvechi peste care timpul a trecut lăsând în urmă fresce cu femei frumoase, flori, mistere şi amintiri. Fie că imaginaţia noastră ne conduce cu gândul la pictura din vilele romane sau la chipuri renascentiste, fie că figurile derivă din structura fiinţelor angelice, aceste elemente sunt dominate de tensiuni, dialoguri, semne de întrebare, introspecţii…      
Pornind de la îngeri, amazoane şi etrusci, pictoriţa ne conduce către  subiectul duplicităţii legat de caracterul dual al fiinţei care, multiplicată în sugestia unor portrete, vine să întărească ideea caracterului contradictoriu al omului.  
În relaţie cu atributele senzitive ale feminităţii susţinute de lirismul cromatic abordat în limitele expresionismului abstract, tablourile Dianei Brăescu sunt ceea ce numim „color field painting”. Tonuri grizate sau luminate sunt aşezate plat în pete sintetice, grafierea personajelor fiind cea care oferă profunzimea ideatică şi interogaţii asupra problematicii existenţiale. Înlăturând disonanţele vremurilor noastre şi supunându-se armoniei pentru a găsi o  idealitate, doar a ei, artista continuă să se redefinească şi să modifice lumea în mod pozitiv, cu mijloacele sale expresive. Alăturarea dintre violet şi ocru- galben, dintre albastru ceruleum şi ocru-orange, verde şi roşu, folosind complementarele în perechi de câte două, pe care le alternează cu griuri colorate, determină un ritm întrerupt de câte o pată de alb, roşu etc.
 Fuziunea dintre culoare şi formă creează impresia că figurile se ascund în materia picturală şi se distilează în spatele ei.  Acrilicele sunt aşezate în suprafeţe ample  şi concurează cu notaţiile grafiate succint, ce transmit privitorului un mesaj în care acesta se recunoaşte, înţelegând astfel povestea simbolului reprezentat.
De multe ori, liniile sunt conduse până în pragul reducţionismului, iar nuanţele, ca densitate materială, alternează între zone foarte diluate sau intens atinse de pensulă, astfel încât unele compoziţii par încă în lucru, deşi nu le mai lipseşte nimic. Diana Brăescu simte până unde trebuie să conducă lirismul şi plasticitatea unei eboşe, astfel încât aceasta să fie percepută ca o lucrare finită, eboşarea făcând parte din estetica sa.
Unele schiţe însă, sunt concepute complex, atât petele de culoare elaborate în corsetul unor casetoane, cât şi desenul implicând sentimentele artistei în raport cu motivul, conduc suprafaţa bidimensională spre un echilibru al organizării compoziţionale, plasticiana folosindu-se de culoare pentru a reprezenta factura sa senzitivă şi liniştea de care are nevoie omul atunci când se află faţă în faţă cu sine. Viziunea propusă, cu doza de ingenuitate caracteristică la o primă privire, are un parcurs dual perceput în impulsivitatea trăirii şi în stările de acalmie ce concordă fără să se sedimenteze, putând fi citite în funcţie de direcţionările cromatice şi liniare poliaxiale.
Contururile simple, puternic trasate cu negru, au o încărcătură tensională şi  completează succesiunea de rezonanţe plastice, desenul şi picturalitatea  evidenţiind chipurilor cu discrete intenţii de psihologizare. Sugestia corpurilor şi portretelor văzute din profil se află uneori într-un halou de lumină, într-un haos originar, care se derulează secvenţial şi ritmic în melajul elementelor de limbaj specifice. Zbuciumate sau în latenţă, având  o anatomie minimal sugerată, fiind pe punctul identificării cu materia amorfă a unei structuri policrome, figurile comunică între ele şi privesc labirintul aflat în afara tabloului.
Câteodată compoziţiile sale sunt locuite de îngerii care se ascund în faţa aripilor părând nişte călugări acoperiţi de veşminte grele şi învăluitoare.  Ei locuiesc foarte aproape de noi căpătând însuşirea pământeană a culorii şi devenind din invizibili vizibili, din spirit materie fluidă datorită impresiei de curgere pe care  structurile de culoare verticale le creează. Îngerii Dianei Brăescu sunt făcuţi după propria ei asemănare, adică sunt frumoşi, benefici, discret trec pe lângă noi fără să ştim că ei sunt aceia.
Diana Brăescu, la fel ca zeiţele care nu se mai întorc de la vânătoare fiind prinse în capcanele eternităţii, nu face cale întoarsă în faţa călătoriei pe care şi-a propus-o, pentru că, asemeni nouă, pământenilor, este făcută din noţiunea timp, iar timpul nu ne aparţine şi este nimicitor.

Ana Amelia Dincă
critic de artă