Expoziţie de pictură semnată de Marcela Smeianu

la Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia,

30 iunie, 2015, ora 14,00

Marcela Smeianu este o pictoriţă a naturii şi a structurilor formei. Momentele de beatitudine ale vegetalului sunt reprezentate în culori expresive, în elemente vizuale care nu reproduc realitatea, ci o sugerează, o interpretează şi o completează prin sentiment şi printr-un discurs plastic elevat, atent conceput.

Natura lasă loc artistei să reaşeze detalii ale peisajului după criteii compoziţionale şi conform trăirilor personale în faţa motivului pictural. Înţelegerea lumii se derulează  din perspectivă cromatică, formele sunt  încordate în linii sau relaxate în petele de culoare vivante, care evocă o sensibilitate iniţiatică pentru aspectele pitoreşti ale naturii.

Tensiunea spirituală este redată în câmpuri ample de culoare, principiile raţionaliste ordonatoare fiind păstrate în fiecare lucrare.

Linii drepte, oblice şi întreţesute descriind ritmuri verticale în culori variate sau atenuate de cerinţa subiectului abordat, lasă la vedere expresia materiei cromatice pregnantă la nivelul câmpului imagistic, afirmând prin intermediul pensulaţiei supremaţia materiei vegetale.

Continuându-şi proiectul plastic din ultimii ani, care vizează şi un sentiment tragic asupra naturii, dar şi o dimensiune intuitivă asupra stărilor acesteia, Marcela Smeianu este constantă în demersul artistic şi unitară în viziune.

Armonia compoziţională şi proiecţia subiectivităţii creatoare se împletesc cu emoţia neliniştitoare, diversitatea abordărilor cu liniile abrupte ale tulpinilor florale, perspectivele din peisaje cu ruinele şi cu un mister neliniştitor, de pustietate a naturii.

Pe lângă aceste sentimente suprapuse de Marcela Smeianu peste cunoştinţele acumulate în timp, apare în expoziţia de la Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia preocuparea pentru simbolistica horoscopului floral, caracteristică specifică sensibilităţii feminine. Florile corespunzătoare personalităţii fiecărui individ sunt realizate în aceeaşi preferinţă a artistei pentru subiectul plastic, pentru relevarea maximă a elementelor de limbaj plastic şi a mijloacelor de expresie. Prin structura lor intimă, semnele horoscopului vegetal cunosc implicarea senzitivă a artistei pe un tronson stăpânit de aceasta încă din timpul studiilor de specialitate, adică o înţelegere corectă a abordării formei, culorii, principiilor normative ale imaginii plastice.

Făcând parte din breasla artiştilor profesionişti  din cadrul Uniunii Artiştilor Plastici din România, Filiala Slobozia-Ialomiţa, în cadrul căreia activează de mai mulţi ani, Marcela Smeianu s-a impus începând cu prima expoziţie personală, ca un nume în pictura ialomiţeană.  

Ana Amelia Dincă   

Salonul Anual de Arte, ediţia a VI-a, Călăraşi, 2015 

                                     dr.Constantin Tudor, ec Nicolae Dragu, Jurist Emil Musat

                                                                Prefectul George Iacob

Miercuri, 17 iunie, s-a deschis cea de a şasea ediţie a Salonului Anual de Arte, Călăraşi, 2015. Manifestarea a avut loc prin amabilitatea actualului prefect, domnul George Iacob.

Alături de acesta, în deschidere, au luat cuvântul dr. Constantin Tudor, inspector general la Inspectoratul Şcolar Judeţean şi jurist Emil Muşat, ambii foşti prefecţi şi susţinători ai artei şi culturii locale. Economist Nicolae Dragu, în toate mandatele sale de primar a fost alături de plasticienii locali, exprimându-şi în mod special admiraţia pentru creaţia sculpturală. Evenimentul a fost organizat cu sprijinul Whiz Art. Au expus Olga Androne, Sergiu Dan Androne, Bogdan Avram, Maria Bogatu Măncianu, Mugurel Coman, Ştefan Dumitrache, Niculae Dumitru, Elisabeta Ene, Mariana Gheorghe, Victor Grigore, Rodica Iacob, Alina Ion, Maria Ionescu, Dorin Manea, Ecaterina Mitran, Florica Nedelcu, Laurenţiu Niţă Culiţă, Carmen Pavel, Ana Maria Păpurică, Christina Tea Păun, Corneliu Ratcu, Elena Schumacher, Silviu Ioan Soare, Cîrstina de la Studina, Marcela Smeianu, Gheorghe Tănăsescu. Acesta din urmă, a primit Premiul Salonului Anual de Arte , ediţia a VI-a, Călăraşi, 2015.

Corneliu Ratcu si Mariana Gheorghe

Victor Grigore

Ana Amelia Dincă

Curatorul expoziţiei  

Dezumanizarea omului actual în expoziţia  semnată de artişti Lucian Liciu 

şi Nicoleta Liciu, la Galeria „Arta” a U.A.P. Craiova

1 iulie -14 iulie 2015

Lucian Liciu este preocupat de contorsiunile corpului uman în ipostaza statică şi dinamică. Aparent, simplitatea lucrărilor sale impune o percepere directă a simbolurilor, o recunoaştere imediată a mesajului. Dar dincolo de acestea, înţelegerea formei şi a compoziţiei, induc un spaţiu expresiv, elaborat, bine articulat.   

Lucrările sunt precedate de schiţe şi sunt ipostaze ale gestului brutal la care a ajuns comportamentul uman în urma unor experienţe existenţiale apărute independent de voinţa sa.

Cele 90 de lucrări care vor fi expuse la Galeria Arta a U.A.P. Craiova sunt scene de bătaie cu trimitere exactă spre superficialitatea lumii contemporane, spre dezumanaizarea omului, spre lipsa unor repere existenţiale, spre prejudecăţile fiinţei şi despiritualizarea acesteia. Pentru a supravieţui, individul actual devine agresiv cu el însuşi, cu cei din jur, cu Dumnezeu, cu filosofia vieţii, revoltă evocată de artist recurent în fiecare compoziţie.

Lupta dură a insului pentru existenţa cotidiană este simbolizată prin atitudini care evidenţiază animalicul din interiorul său. Violenţa, grimasele, legea pumnului, trăirile disperate citice pe chipuri,  conduc către epuizarea trăirilor pozitive, omul nemaiavând răbdare cu el însuşi în viziunea lui Lucian Liciu. Încercând să lupte în definitiv cu propriul destin, fără a găsi o cale de echilibrare a eului, acesta se resemnează.

Există lucrări care au inscripţionate înjurături, mesaje vulgare specifice străzii. Unele figuri pot fi identificate cu personaje politice implicate în diferite scandaluri sociale, artistul accentuând prin aceasta punctul de climax al degradării umane.

Celor învinşi în luptele imaginate de pictor le curge sânge din gură, pumnii au o încleştare maximă, unghiurile descrise de mişcările trupurilor exprimând o încordare extremă. De multe ori pare schematizat chiar autoportretul artistului, el însuşi parte integrantă a contextului.

Stilistic, Lucian Liciu  este un pictor al liniei şi al formei, fără a neglija picturalul. În expoziţia de la Craiova descoperim valenţele sale de observator analitic al societăţii în care trăieşte şi care îl revoltă prin manifestările ei determinate de sistemul politic şi de haosul implicit. Aceste idei sunt redate prin simplificarea elementelor formale, prin ritmica liniilor ce conturează corpurile, tensiunea apărând la nivelul subiectului ce evocă lupta dintre oameni prin simbolul unui sport dur, boxul.

Forme sunt sintetice, culoarea este aşezată cu prudenţă, dominante fiind nuanţele terne, ce conferă o expresivitate este maximă imaginii.

Simezele sunt completate de cele 2 lucrări, 200 cm x 200 cm, aşezate pe podeaua galeriei, semnate de Nicoleta Liciu. Acestea sunt realizate în carioca şi aracet combinat cu acrilic pe linoleum şi reprezintă aspecte din viaţa cotidiană a românului: scene de box, o femeie bătută de un bărbat, mineriada, pe lucrări fiind aruncaţi dinţi şi teneşi, urme ale agresiunii, cei doi artişti sugerând, prin modul de aşezare al lucrărilor în expoziţie, faptul că violenţa din societatea nostră se desfăşoară atât pe  verticală, cât şi pe orizontală.

Ana Amelia Dincă

Câteva cuvinte despre pictura lui Matei Şerban Sandu

Imaginea omului redată cu recuzita principiilor artei umaniste şi într-un stil bazat pe un desen nesubminat de actuala morfologie eliptică, din contră, inserat într-o structură geometrică, care echilibrează spaţiul organizând suprafaţa astfel încât, proporţiile elementelor, racursiurile, perspectiva, liniile de forţă să formuleze o orientare stilistică evidentă, argumentează faptul că Matei Şerban Sandu are o preferinţă stilistică clasicizantă, dar uneori merge şi spre postmodernitate din punct de vedere al problemelor compoziţionale, atent reprezentate. Formaţia de gravor a artistului a constituit o dată în plus reperarea soluţiilor adecvate picturii de şevalet, peste care s-a suprapus   cultura sa umanistă, vizibilă în căutările plastice. Analogiile cu personaje şi epoci trecute, situaţii diverse, implicarea misterului şi a imaginaţiei, prin sugestia unei idei sau figurarea explicită a unor obiecte sau personaje aşezate în contextul unei impenetrabile provocări, fac rocade neaşteptate şi încurcă privitorul în descifrarea ambianţei narative, care stimulează  închipuirile noastre şi ascunde lumi, gânduri, taine de nescifrat. Artistul coboară până spre contemporaneitate cu situaţiile sociale evocate. Aşa am defini în general pictura lui Matei Şerban Sandu

Aceste lucruri nu se întâmplă în autoreprezentarea trăsăturilor faciale unde remarcăm, pe lângă picturalitatea şi simplitatea monumentală a lucrării, o tensiunea interioară citită în vehemenţa privirii, asemănătoare unui animal de pradă sau a unui om hăituit.

Este consternantă starea în care s-a surprins Matei Şerban Sandu şi antagonică firii sale blânde, poate doar aparent. Contrar altor compoziţii, „Autoportretul” este o paradigă a sinelui, o reprezentare a uneia dintre faţetele umane, o refulare apărută pe masca omului la un moment dat. Fiind  o imagine declarativă despre artistul aflat la maturitate, accentul cade pe  trăirea profundă, pe privirea cu o gravitate relevantă pentru lumea sa interioară, ceea ce denotă o tentă dramatică, accentuată de tenebrosismul tehnicii alese. Alternanţa dintre lumină şi umbră, eclerajul care îi evidenţiază figura cu efecte barocizante sunt convingătoare pentru resemnarea în urma unei drame întâmplate recent.

„Autoportretul” vorbeşte despre un om împăcat cu sine, cautând adevărul, individualitatea interioară, dezvăluind stranietatea şi spiritul său cartezian. Din luciditatea cu care se priveşte, ne imaginăm că afirmaţia  „m-am jucat creând impresii false despre mine” este doar o alăturare de cuvinte, care nu se probează aici.

Ana Amelia Dincă

                        Lumină de august

               -despre pictura psiho-poetică a lui Ilie Cioartă

O anumită coerciţie vizuală străbate pictura lui Ilie Cioartă, un artist care parcurge zona formelor plastice din perspectiva unui expresionism cromatic suprapus stratului senzitiv al eului. Artistul îşi organizează meticulos compoziţiile, universul expresiei plastice  oglindind raportul său cu fiinţa individuală, cu lumea subiectivă, cu reliefurile interioare, de nepătruns, ale spiritului.

În lucrările „Cântec şi flacără” „Lumină de august” şi „Neliniştea înserării” culoarea este asociată cu lumina, ziua cu binele, adevărul cu frumuseţea.

Create în 2014, în Belgia, la Merksem, acestea pot fi definite drept puncte de apogeu ale picturii de până acum a artistului şcolit în Academia de Arte Frumoase de la Bucureşti, în a cărei pictură devine predominant aspectul figurativ interpretat, cu particularităţi din care problematica explicită a formei nu lipseşte, ipostazierea solarităţii fiinţei şi admiraţiei pentru bucuriile mărunte ale existenţei, fiind termeni definitorii.

Liniile de forţă, unghiurile, care sunt întâlniri ale unor curbe, creează perspective şi dau o dinamică interioară lucrărilor, ritmul trăsăturilor de penel fiind  susţinut şi de verticalitatea personajelor, şi de petele de culoare, distribuite după reguli compoziţionale. Artistul subliniază caracterul poetic al demersului său vizual, tonurile şi nuanţele mărturisesc sfera sensibilăţii lăuntrice a pictorului, prin spaţiile care se exaltă reciproc, prin structurile geometrice inserate, printr-o mişcare ce conferă mobilitate grupului de personaje amplasat pe întreaga suprafaţă a tabloului, în ipostaze seducătoare: cântând la vioară, pozând nud artistului, privind spre marginea tabloului în regăsirea unui mister pierdut.       

Munca de căutări constând în elaborarea multor schiţe lasă imaginaţia să găsească elementele necesare: raporturi de forme şi culoare, discrete perspective, o fascinantă lume vegetală, un ritm al dispunerii personajelor cu atitudini diferite. Suprafaţa pânzelor este colorată în galben şi ocru, albastru de Prusia în combinaţie cu roşu ecarlat, obţinând diferite nuanţe de violet şi indigo, vagi urme de verde de crom diluat cu alb şi galben venind să completeze paleta cromatică  în acord cu pictura sa psiho-poetică, relaţionată coerent cu gândirea şi gestul artistic. Conducând elementele selectate din subconştient spre elaborarea atmosferei de visare, Ilie Cioartă afirmă: „oniricul îmi dă libertatea căutării”.

Plăsmuirea imaginii în vederea obţinerii unor noi structuri vizuale porneşte de la o stare având conţinut ludic, reflectată în „nebunia” cromatică de pe pânză. Din acest haos al căutărilor se naşte poezia picturii lui Ilie Cioartă, care este lirică, cuprinsă de reverie, de taine şi de un ecleraj aducător de bucurie în inima privitorului ce îşi focalizează privirea în delicatele contraste de forme şi culori juxtapuse, părând învăluitoare şi că se prăvălesc spre exteriorul tabloului. Imaginea mentală dirijează volumele de la primele semne trasate pe pânză prin intermediul contururilor evanescente prelucrate, până la întrepătrunderea lor cu mediul cromatic. Aici plasticianul va descifra elementele de care are nevoie, după ce zile la rând va fi privit acea pânză, căutând modalităţi de fixare a limbajului pictural şi de concretizare a oniricului, dezvăluind astfel expresivităţi şi noi modalităţi de figurare a elementelor folosite în cadrul unitar al viziunii.

Rupt din structura imaginarului, tabloul va fi populat de o lume aparţinând celor două regnuri care coexistă: teluric şi cosmic, prin personajele feminine şi masculine şi prin celesta lumină diurnă. Pare stenograma unei atmosfere poetice pictura sa unde tinerele fete au o forţă mirifică, tămăduitoare, fiind înfăţişate ca simboluri ale artelor. În aceste omagii aduse tinereţii, visul interferează cu domeniul concret, personajele au chipuri ovale, nasul alungit, ochii sub arcade puternice,  în spiritul automimesis-ului şi trupurile într-o alongaţie apropiată de estetica manuscrisului. Îmbrăcate în rochiile închipuite de artist, fetele par zeiţe ale frumuseţii dominând lumina.

Renunţând uneori în mod deliberat la subiectul recognoscibil, pentru  a ne lăsa, în evanescentele contururi ale petelor de culoare, să bănuim numai o formă umană stilizată sau un contur, fără destinaţie figurativă, pictorul îşi continuă conceptul şi îl situează în arealul retrospectivei din interiorul propriilor trăiri, ceea ce conduce spre apariţia unor lucrări singulare, armonizate într-o scenografie de mare rafinament estetic. Ilie Cioartă reconstituie lumea divină a copilăriei sale, a lucrurilor frumoase trăite atunci sub cupola luminilor de dimineaţă, în amurguri, apusuri, dar mai ales în gloria soarelui revărsat peste existenţa artistică de mai târziu, elaborând transparenţe cromatice, iluzii vizuale rezultate din tonalităţi de fineţe create de artistul experimentat.

Eboşele sale pot fi lucrări de sine stătătoare ce au măreţia compoziţiilor abstracte dominate de ritmuri în culori vivante, în nuanţe căutate în schiţele din caietele pictorului, care şi acelea sunt lucrări de mare ţinută plastică. Având obsesia tinereţii şi a bucuriei vieţii, Ilie Cioartă prezintă sub acest pretext artistic, particularităţi de expresie specifice artei sale, fruste sau degajate trăsături de penel, stratul final completând  efectul de spectacol cromatic peste care suprapune tinere fete a căror vestimentaţie derivă din jocul de tonalităţi, evocând starea de spirit jovială a artistului. Densitatea cromatică cu zonele de efecte vizuale, distribuite după criteriile unui ritm necesar dezvăluirii bucuriei de a trăi, sunt recurente, construind partea originală a picturii sale.

Un contrapunct între o structură figurativă şi una abstractă pe care le armonizează, rezultând o imagine spontană cu o anumită vitalitate, alternează cu zone imprecise pentru a invita privitorul să completeze frumosul vis despre veşnica şi utopica tinereţe a  artistului.

O prospeţime perpetuă şi ingenuă transpare din pictura lui Ilie Cioartă marcată de aura lirică şi senzorială a celui care caută lumina analogă iluminării sale interioare.

Ana Amelia Dincă  

La Muzeul Municipal Calaraşi, joi 5 iunie, orele 18,00

 „Dorin Manea, 59 de acuarele”

Acuarela este una dintre cele mai sensibile zone tehnice ale creaţiei plastice. Prin transparenţele care nuanţează lumina lăsând la vedere fondul alb al hârtiei, aceasta dobândeşte expresia preţiozităţii şi fragilităţii. Făcând parte dintr-o ramură esenţială a artelor plastice, grafica, acuarela necesită o amplă experienţă de stăpânire a suprafeţei umede sau nu a hârtiei, unde se vor ivi metamorfozele coloristice inedite, întrucât rapiditatea execuţiei devine esenţială şi este impusă de caracteristicile tehnice. Expoziţie „Dorin Manea, 59 de acuarele” ne pune în faţa unui artist calarăşean care practică acest gen din pasiune, dezvăluind latura ludică a fiinţei sale, care deseori se rătăceşte în imaginea pictogenă a geografiei nord-dunărene unde stau alături  

şesul şi apa, arhetipuri cu o morfologie complexă, conţinătoare ale infinitului şi deţinătoare ale unor neasemuite frumuseţi. Modalităţile de expresivizare a compoziţiei devin inedite de la o lucrare la alta şi sunt impuse deopotrivă de specificitatea motivului şi de intervenţia artistului asupra acestei particularităţi atunci când transpune imaginea prin interpretări personale, stilizări, sinteze şi detalii.

Uneori conturul formelor şi fascinaţia subiectului îl determină pe autor să se aplece şi asupra tainelor formale ale amănuntelor conţinătoare cum se întâmplă atunci când desenează copacii cu eleganta lor liniatură sau când abordează florile de câmp cu delicata structură sălbatică ritmată de frunze şi corole. Bălţile înconjurate de vegetaţie sau străbătute de bărci ori marea survolată de pescăruşi au încărcătura romantică a spaţiilor uitate de lume a căror nostalgie este accentuată de temele plastice ale contrastului, armoniei, gamelor cromatice şi modulării transparenţei culorilor.

Nuanţele calde sau mai saturate devin uşoare datorită laviurilor, ajungând să se deschidă ca valoare de la o compoziţie la alta. Impresia de spaţialitate, ca rezultat al contrastului cald-rece este ponderată uneori de culorile care se estompează sau care pot traversa în aceeaşi lucrare o elaborată metamorfoză de la zone reci sau stinse până la porţiuni calde sau vii colorate. Tendinţa de grizare cunoaşte şi aceasta o arie elaborată de la culoarea intensă la suavitatea laviului.

Unele acuarele sunt o combinaţie între abordarea mai schematică, dar dezinvoltă, cu nerv, precum „Cocoşul”  şi cea analitică, spre detaliu aşa cum sunt scenele de dans. Pensulaţia contrapunctează spaţiile largi, aerisite unde ochiul descoperă discrete şi rafinate diferenţieri de nuanţe, abia perceptibile.

Atunci când subiectul se află în plină pagină sau figurează întinderile apei sau ale câmpiei, Dorin Manea evocă elemente care devin centre de interes: o barcă, câţiva pescăruşi sau arbori vizualizaţi din diferite unghiuri de perspectivă. Uneori apa şi câmpia par că străbat tabloul lăsând imaginaţia privitorului să îşi continuie la nesfârşit călătoria imaginară: „Iarna pe Borcea” sau „Borcea îngheţată”, „Liziera” ori „Lumină”. Petele de culoare determină formele accentuate uneori cu linii trasate puternic sau cu o nobilă delicateţe, ca în cazul compoziţiilor cu maci.

Prin modul de organizare al elementelor în câmpul imagistic se observă atenţia pe care Dorin Manea o acordă  structurii compoziţionale indiferent dacă este vorba de natura vegetală, acvatică sau umană. Acest din urmă aspect este experimentat în portretul bust al soţiei, Cecilia, costumată simplu, amintind de o dansatoare latino. Foarte feminină şi sigură pe sine, având chipul blând şi privirea ageră, vizualizată din faţă şi cu figura uşor întoarsă spre stânga, portretul atrage atenţia şi prin folosirea perechii de complemetare roşu-verde, alăturare cu impact direct asupra privirii noastre. Inclusiv portretul bunicului este demn de reţinut datorită efectelor rezultate din folosirea unor rafinate laviuri. Artistul caută idealizarea expresiei plastice şi, la fel ca în autoportrete, chipurile realizate de acesta surprind caracterul personajului reprezentat.

Cucerit de aspectele mirifice ale Bărăganului, de solaritatea coborâtă până la firul ierbii şi evidentă în lucrările vivante, dar şi de mohorâtele aspecte ale naturii din toamnele târzii sau din iernile blânde relevate în nuanţările terne, Dorin Manea completează la modul excepţional atmosfera artistică a Călăraşilor. Prin pasiunea pentru acuarelă, una dintre bucuriile sale de a trăi, ne pune în faţa unui număr important de lucrări legate de universul emoţiilor umane trăite în faţa microcosmosului.

 Ana Amelia Dincă 

  

Cîrstina de la Studina în „Dialogul colecţiilor” la Galeria „Irecson”

sau secţiuni în visele artistului

În dinamica cercetărilor sale asupra peisajului psihedelic, selenar, acvatic sau în relaţie cu figurativul obiectiv, Cîrstina de la Studina îşi conduce opţiunea plastică în direcţia unui spirit ludic, a cărei logică de structurare compoziţională nu dispare complet, ci se adaptează întotdeauna percepţiei personale asupra a două elemente neantagonice: visul şi realitatea. Acestea se îmbină într-un tot armonios conform laturii senzitive a pictorului, pentru care motivul artistic al peisajului focalizat de ochiul său imaginar este raportat la propria percepţie şi capacitate de transpunere a elementelor receptate din universul imediat.

Manifestarea de la Galeria „Irecson” continuă în mod firesc demersul expoziţional de până acum, care demonstrează preocupările pictorului în direcţia sugestiei unor forme complex colorate, în tonalităţi cuprinzând  zone ale expresionismului prin transmiterea unui sentiment, prin corespondenţe între real şi imaginar, prin forma hibridă a lumii neatinsă de contemporaneitate.

„Colecţii în dialog”, aşa cum şi-a intitulat autorul această personală, cuprinde lucrări dăruite de artist sau achiziţionate de iubitorii picturii sale: „Lumea nemărginită”, „Amurg marin”, „După ploaie”, „Vârf de munte”, „Liniştea munţilor”, „Crângul fermecat” etc.

În acestea identificăm conţinutul unor recipiente cu esenţe cromatice peste care aerul plimbă materia, relevă suavitatea nisipului, forţa arborilor, necuprinsul întinderilor marine sau telurice, evocând reveriile coloristice şi formale ce par secţiuni în visele artistului.

Dinamismul metamorfozelor, note ale imaginarului, spaţiile deschise ale cerului, mării şi dealurilor, elaborate în galben, albastru, verde, ocru,   sunt contrapunctate uneori de claustrarea repunând în discuţie tendinţa pesimistă a firii pictorului, pentru care întoarcerea la geneză şi visarea sunt revelaţii in nuce ale spiritului său contemplativ.

Ana Amelia Dincă