Maria Untanu, expoziție de grafică

-Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” Slobozia-

Expoziția artistei Maria Unțanu, deschisă la Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia, pe 5 decembrie 2018, cuprinde lucrări din anii recenți de creație, când  graficiana și-a îndreptat atenția spre elemente simple din imediata sa apropiere, care sunt forme ușor de recunoscut, artista stabilind un fel de comunicare afectivă cu aceste structuri, care îi trezesc amintiri sau pe care le privește admirativ în ambianța atelierului. Ia, purtată în copilărie, ceștile cu prețiozitatea lor vizuală, broderiile fragile, obiecte arhaice, păsări fermecate,  ce par a fi coborâte din paginile poveștilor, plante sălbatice și nemuritoare, prinse în buchete, așezate parcă la uscat, schimbă pentru moment discursul vizual al Mariei Unțanu care, până acum, a fost preocupată de ideea de dedublare a ființei, de câmpurile energetice ale corpului uman, de lumea interioară a modelului și de trăirile feminine subconștiente. Dacă preferința pentru subiect s-a schimbat pentru moment, tehnica a rămas aceiași, domeniul estetic rămânând zona de atracție a creației sale. Modalitatea de lucru vine din domeniul gravurii, fiind inventată de Giulio Campagnola, în 1510. Purtând denumirea de stippling, aceasta se referă la utilizarea punctelor mici în conturarea formei, acestea devenind conținut și fiind posesoarele unor virtuți psihologice, prin realizarea montajului întregii imagini. Naturi statice și componente ale acestui gen artistic se relevă în plină pagină ori sunt amplasate central sau în registrul superior al paginației, în toate cazurile alcătuirea echilibrată și armonică, evidențiind filigranările și grafiile, aspectul de tapiserie sau catifea, al tablourile de mici dimensiuni, dar de o frumusețe asemănătoare bijuteriilor. Artista folosește instrumente diferite, obținând, cu ajutorul lor, o pigmentare fină a spațiului compozițional. Formele devin solide, monumentale, de la aplatizare se ajunge uneori la o discretă volumetrie, conferindu-le astfel, prin tehnică și rafinament estetic, un plus de spectaculos subiectelor sale. Acestea ocupă o parte importantă a imaginii, în interiorul lor și pe întreaga suprafața a tabloului, interesul artistei rămâne focalizat pe puncte și pe suprapunerile de culoare, aplicată reținut, în tonuri puține, de maximă expresivitate. Impresia pe care o avem când privim de la o anumită distanță compozițiile se poate schimba în situația unor lucrări, nuanțele pe care le receptăm, fiind câteodată obținute din efectele conferite de un număr important de  juxtapuneri, conduse conform științei  cromatologiei, ale cărei secrete coboară și dintr-o experiență îndelungată. Modelajul formelor, rezultat din miile de puncte care au o dezordine a lor ordonatoare, este  perceput clar și implică anumite geometrii structurale, ce au o forță cuceritoare. În cuvântul de la vernisaj, Maria Unțanu menționează crezul său în ceea ce privește arta sa: „Să vorbești despre lucrările tale este greu, este o chestiune personală. Deși sunt un „alter ego al artistului”, ele nu îl dezvăluie întru totul pe acesta; rămâne întotdeauna un teritoriu intangibil al visului și imaginației. O lucrare se deconspiră; ceea ce se vede trebuie să se explice într-un fel sau altul; trebuie să fie ușor de descifrat, să aibă un mesaj, să spună ceva (nu trebuie descrisă). În lucrările mele întotdeauna există un lucru de la care am plecat, dar acesta este important doar pentru mine; fiecare își poate avea propriile păreri. Importantă este bucuria, pasiunea de a lucra și transmiterea ideilor, comunicarea cu ceilalți. Mie îmi place ce fac, muncesc mult, descopăr lucruri noi, experimentez, sufăr. Sunt un mărturisitor prin artă. Cred în artă și în cultură, nu concep viața altfel (se poate trăi și fără, dar nu merită). Lucrez ca și când aș spune o poveste, căreia îi amân finalul.”  

Ana Amelia Dincă

Pictorul George Cătălin Petre 

-expoziție personală, Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea din Slobozia-

Descompunerea formei vizuale prin interpretări ale realului în limitele figurativului, apare la George Cătălin Petre încă de la debutul său expozițional, stilizările formelor pornind de la o temă clară și un concept bine definit, pentru care găsește soluții de exprimare moderne, ancorate situațiilor pe care le cunoaște prin experiențe directe. De-a lungul anilor, acesta a abordat mituri, contemporaneitatea imediată, socialul, structuri microscopice și vegetale, dar și detalii din subiecte apărute recurent în creația de până acum, toate având în centru omul și umanismul, ca punct generator de expresivități inedite.  Instalația și obiectul apar în mod excepțional în creația sa, pictura de șevalet rămânând cea care îi domină preocupările, dezvoltate pe linia unor formulări plastice dominate de picturalitate, unde armonia și echilibrul, simetria, dar și asimetria, culorile exuberante, dar și reducția exploziei calorice, i-au permis artistului alternanțe ce au evidențiat opinia sa implicită asupra existenței. George Cătălin Petre a apărut pe simeze ca un pictor de forță, încă de la început compozițiile aveau o expresie de plasticitate debordantă, dimensiunile mari ale acestora anunțând dorința pictorului de a se exprima direct, de a stăpâni spațiul plastic, uneori atacând gestual suprafața bidimensională și căutând să speculeze pata și tușa de culoare în contextul unor forme recognoscibile, pe care le-a personalizat stilistic, le-a condus spre strălucire și deplină unitate. Forma umană s-a detașat ca subiect și ca sugestie pentru aproape toate compozițiile, care aveau mesajul legat de condiția sau aspirația ființei spre absolut. Fantezia ori tratarea sumară, relevându-se la granița dintre analitic și sintetic, au caracterizat paradigmele mitice de la finalizarea studiilor de specialitate, care continuă să fie prezente în lucrările recente și în care iluzia dominând realitatea, invizibilul supunând vizibilul,  subconștientul potențând conștientul, impun o altfel de reflexivitate a artistului asupra umanului, în general. Cercetând increatul și ineditul cu mijloacele fizice ale picturii, George Cătălin Petre descoperă și magicul, lăsând pentru moment în urmă miticul care l-a consacrat. Realitatea imediată a fost anulată, sublimarea lumii interioare și a visului, relevându-se pe suprafața tabloului sub forma poeticului, atât prin abordarea plastică, cât și prin cea conceptuală, prezentându-ne imagini contemplative asupra destinului uman și asupra eternului feminin. O parte din seria de tablouri create în ultimul timp sunt femei  bust, în atitudini variate, artistul lăsându-ne să observăm pendularea sa între zonele abstract-expresioniste, definite de tușe ritmice și spații plate de culoare, într- o abordare modernă alăturată uneia avangardiste, formulând armonii și semnificații, dezvoltate plastic sub aura lirismului. Acestea au fost reunite sub titlul de „Transfigurare”, în care George Cătălin Petre implică labirintul subconștient și senzitivul, apariția unei realități iluzorii, dobândită din traiectoriile transcendenței, în care desprinderea de sine, chiar îndumnezeirea și purificarea, sunt cauzele acestei noi experiențe a spiritului, ducând la autocunoaștere deplină a ființei. Senzualitatea și erosul sunt și acestea afirmate pregnant prin comentariile vizuale care incubă pasiunea, visul, confesiunea, iubirea. Toate aceste elemente  provin din vechile sale „Umbre”, reprezentări ale omului, imagini ale lumii trecătoare și schimbătoare, iluzii ale clipei și efemerului, tăcerii și întunericului. Artistul pornește aici de la alegoria lui Platon referitoare la „mitul peșterii” evidențiind, prin mijloacele sale stilistice, realitatea aparentă sub care se ascunde ignoranța omului limitat, valorile derutante, caracterizând contemporaneitatea, aparențele care nu corespund credințelor noastre, în ultimă instanță, realității. Ordonate pe trasee verticale, siluetele ascendente, orientate spre centrul compozițional, realizează un echilibru, rezultat nu numai din dispunerea lor simetrică, ci și din modalitatea de susținere cromatică prin pensulații de o maximă picturalitate. Conținutul filosofic al lucrărilor lui George Cătălin Petre continuă cu ideea de multiplicare a eului în „Omul pasăre”, una dintre cele mai interesante abordări conceptuale ale artistului, evocând  alegoria libertății și tinereții nestăvilite, sufletul neîngrădit, care căută binele și adevărul. În acest caz, conținutul vizual se barocizează, imaginea devenind o zonă de câmp vizual impregnat de dramatism, implicarea calorică denotând o tensiunea ivită din culorile ținute sub controlul rafinamentului delicat. Accesul omului la lumea sensibilă și la dimensiunea visului din seriile de lucrări amintite se transformă în cadre imagistice relaționate cu cosmosul imediat al timpului nostru, unde George Cătălin Petre scoate în evidență caracterul dramatic al omului, idee menținută și de asimetriile structurale, de înscrierea subiectului în spațiul tridimensional și de încadrarea într-o structură piramidală. Omul pasăre continuă firul ideatic al „Condiției umane”, o reiterare a observației directe a artistului asupra unor situații actuale ale existenței din societățile care încă nu și-au stabilizat valorile. Pictura lui George Cătălin Petre  ne vorbește despre confruntare spiritului uman cu lumea dură, cu nonvalorile, dar și despre dorința lui de a se regăsi în aparența existențială și în stările iluzorii.

Ana Amelia Dincă

Pictorul Valentin Tănase

Universul suprarealist în care ne introduce pictura lui Valentin Tănase izvorăște din imagini recognoscibile, pe care le asociază, explorând spațiul memoriei și irepetabilitatea clipei, descoperite în seducția mării și în  spectacolul fascinant al valurilor, legănându-se surdinizat. Atemporalitatea peisajelor și compozițiilor sale evocând vârstele omului, începând de la naștere și ajungând la deplina înțelepciune, nu este o simplă problemă de sugestie, ci este rezultatul unor acumulări existențiale din zona lecturii, a artei ori a trăirilor sale directe. Pentru Valentin Tănase pictura este spațiul călătoriei către sine, drumul spre  autocunoaștere și spre iluminarea interioară. Lumea mundană și cea spirituală conlucrează pentru sufletul său, care și-a statornicit căutările în spațiul iubirii și al timpului, al istoriei și al evadării din nebuloasele contemporaneității. Permanenta tendință de a accede spre absolut se desfășoară prin aplecarea asupra unor teme precum geneza, călătoria, iubirea, timpul, muzica, așezate stilistic în doctrina academică a scolii europene de pictură și cuprinzând datele desenului clasic, al structurilor compoziționale baroce, al efectelor de trompe - l - oeil și al raccourci-urilor spectaculoase, fără a ignora o zonă personală de oniric,  în ceea ce privește implicarea elementelor selectate și combinate de artist. Nudul, clepsidra, ceasul, caii, marea, păsările, labirintul, turnul și cupola, obiectul antic, tot felul de simboluri ce ne-ar duce cu gândul la spații esoterice, la sugestii din cultura scrisă și vizuală a lumii, evocă deplina intensitate afectivă a artistului în raport cu timpul personal, dar și cu timpul cosmic.  O pictură aristocratică, prin reperele  statornicite în principii solide de școală, prin soluțiile compoziționale erudite, ce apar firești în evoluția sa, Valentin Tănase propune în fiecare tablou subtilități ideatice și ipoteze, despre modul cum omul ar trebui să viseze și să își caute utopica fericire.  Bărbatul, femeia și copilul sunt redați în imaginare compoziții sferice, ca un reflex al continuității și unității lumii,  sugerând perfecțiunea și ordinea lucrurilor. Siluetele feminine elegante, tinerele grațioase cântând la vioară sau la pian, ajung să se identifice, în cele din urmă, cu sunetul mării sau cu momentele ei de liniște nedisimulată, aceste personaje asemănătoare muzelor, devenind liantul osmotic dintre apă și pământ și cuprinzând teluricul, eterul și lichidul vital al existenței, cu forțele lor invizibile.  În discursul lui Valentin Tănase, femeia poate fi o insulă, un izvor, apoi o corabie, ea măsoară clipele și este templul, începutul și sfârșitul, eternitatea și efemerul,  fiind evocată întotdeauna drept un ideal de frumusețe armonică,  având atributele romantismului, sensibilității și senzualității, și fiind receptată de artist într-o aură pozitivă și în sensul realismului fotografic din punct de vedere al reperelor stilului. Sculpturalitatea formelor ei anatomice, monumentalitatea, delicatele expresii ale rotunjimilor trupului, ne amintesc de Valentin Tănase sculptorul, de capacitatea acestuia de a se exprima în pictură cu datele iluzorii ale tridimensionalului. Muzica nu poate fi separată de frumos și nici de frumusețe, ea este asemenea unei femei care te învăluie cu farmecul ei devastator. Tocmai de aceea, sonoritățile picturale ale lui Valentin Tănase sunt  sinonime nu numai cu realitatea și naturalul, ci și cu osmoza care înglobează transformările materiei, din această panoplie nelipsind nici raportul cu divinitatea. În contextul corelării sunetului cu marea, apare și ideea contemplării, a melancoliei, a nostalgiei și visării, stări descrise în peisajele marine, unde corăbii alunecă ori par încremenite peste valurile inducând tensiuni prin pensulația ce urmează curbele meandrate ale mișcării apei, sugerând astfel ritmurile vieții. Uneori motivul cabalin îl înlocuiește pe cel acvatic, acest substitut devenind un reflex al subconștientului și al dorințelor nestăvilite de cunoaștere ale omului.  Mulțimea gândurilor, traseele labirintice, învăluind mintea  acestuia, cu potențe de cuprindere a misterelor universului, sunt descoperite în compoziții suprarealiste, în care Valentin Tănase păstrează aproape de sine necunoscutele și întrebările ființei. Legătura artistului cu clasicitatea din diferitele ei timpuri este vizibilă în aplicarea unor principii compoziționale, ținute sub control cu măiestrie. Austeritatea desenului este anvelopată în note romantice și într- un discurs plastic impregnat de adnotări filosofice, viziunea devenind monumentală prin însuși umanismul operei sale, evocând respectul pentru valorile spirituale ale trecutului. Ne atrag atenția multe elemente structurale din lucrările artistului, însă construcția piramidală renascentistă și proiecțiile perspectivale, amintind plafoanele baroce cu spectacolul lor dinamic, vorbesc despre virtuozitatea tehnică la care a ajuns pictorul Valentin Tănase.

Ana Amelia Dincă

Expoziție Mihai Marcu - „Vestale și Jertfe”- omagiu eroilor neamului

- Galeria „Cuhnie”, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului-

„Vestale și Jertfe” este un ansamblu sculptural de apogeu al maestrului Mihai Marcu. Acesta înglobează preocupările tematice prezente în opera sa de până acum: religia, istoria și mitologia, însă ceea ce aduce la un numitor comun conceptul expoziției este puterea de sacrificiu și spiritualizarea personajelor, asociate cu devotamentul soldaților români în Primul Război Mondial. În civilizația romană, vestalele erau zeițe care întrețineau focul sacru în templul zeiței Vesta,fiind ele însele porți către lumile zeilor și având statut sacru. În număr de șapte (cifră magică și simbol biblic), acestea au fost așezate în centrul Cuhniei, ca într-o groapă comună, rememorând mormintele tinerilor căzuți pe front. De jur împrejur, în structuri axiale, preotese filiforme, asemenea unor bocitoare care –și plâng apropiații, veghează și fac dramatică scena morții, explicită și evocatoare. Ideea proiectului a fost esențializată stilistic, polisarea perfectă a marmurei, alternând cu estetica nefinisării, amintind de corpurile mutilate ale luptătorilor, concretizează în material definitiv, o amintire din copilăria artistului, care locuia lângă cimitirul satului și vedea ritualul legat de tradiția înmormântării și obiceiurile de perpetuare a memoriei celor dispăruți, amintiri rămase în subconștientul său și retrăite de această dată în contextul Centenarului Marii Uniri, prin materializarea în marmură a unui sentiment al dramaticului, ce aparține însăși ființei trecătoare a artistului. O abordare gravă și o corelare deplină a ideii cu spațiul expozițional. Dacă „Vestale și Jertfe” se raportează la modul simbolic la trecutul istoric, portretele bust ale Reginei Maria și Regelui Ferdinand sunt evocate în atitudine impozantă, purtând pe cap coroana și amintind astfel momentele oficiale, de exercițiu deplin al regalității lor. Expoziția cuprinde și sculpturi în piatră, marmură, bronz, lemn, din diferite perioade de creație ale maestrului, în care capacitatea sa de a lucra cu ușurință în materiale diverse, de a stăpâni forma și de a conduce ideea  la esență, ne demonstrează performanțele care îl definesc ca sculptor. Nu lipsește nici proiectul de monument public, statuia ecvestă fiind tema favorită, în care îl regăsim pe Mihai Marcu în ipostaza sa de unul dintre cei mai buni plasticieni  în zona sculpturii de evocare a unor personalități istorice.

Ana Amelia Dincă

Alex Ivanov, un fel de alchimist

Legătura lui Alex Ivanov cu natura imanentă a omului religios și a celui înstrăinat de Dumnezeu se desfășoară  pe parcursul evoluției sale artistice, în funcție de experiențele existențiale lămurite și nelămurite, împărtășite nouă prin interogări vizuale, semne și simboluri, în care pare un alchimist al destinului uman, supus multiplelor necunoscute. Închegarea formei umane este de o coerență vizuală exemplară, aceasta fiind rezultatul științei de a da vigoare elementelor de limbaj plastic abordate analitic, aplicate a plat, dar și prin iluzia volumetriei. Reprezentările în care penița conturează formele sunt mai apropiate exprimării detaliului, redării unor filigranări de rafinată execuție, comparativ cu lucrările unde picturalitatea laviului obținută din pata diluată a tușului, așezată a la prima, mai gestual, dar atent, lasă amprente de modulare a negrului, griului, și uneori, a policromiei. Alex Ivanov desenează o serie de închipuiri vecine cu alegoria, formulând astfel metafore vizuale, având sensuri subtile, în vizorul său aflându-se și drama și parodia, cu aceeași intensitate de implicare a sugestiei și a maximei expresii în forma generală a lucrării. Artistul pornește de la un subiect pe care îl dezvoltă în mai multe compoziții, în cicluri ideatice, în variante  finalizate prin  contextualizări filosofice ale omului, în funcție de conținutul textelor pe care le ilustrează ori depinzând de neliniștile subconștientului său, care îi cere să își concretizeze concluziile asupra vieții noastre, materializată în drame, bucurii mărunte și experiențe culturale, toate acestea conturând personajul modest, discret și fabulos, care este Alex Ivanov. Tehnicile utilizate de artist sunt diverse. Laviul cu diferențieri valorice, cu pete de griuri luminoase, se alătură  închisurilor, imprimând un maximum efect de plasticitate lucrărilor, culorile acrilice așezate în nuanțe puține, dar în imagini încărcate de frumusețe, desenul în peniță cu ajutorul căruia analizează amănuntul, gravura în aquaforte și gravura monotip, în această varietate a modalităților de lucru, integrându-se și uleiul pe carton și pânză, dar și metodele mixte de atacare a suprafeței. Sinteză conceptuală a graficii, sculptura în bronz patinat, avându-l în centru pe omul biblic, prin intermediul căruia comentează dilemele contemporaneități,  îl apropie pe Alex Ivanov de o mărturisire directă asupra fațetelor destinului, aflat în umbră și nelâsându-se deslușit de ochiul scrutător al artistului. În tridimensional, acesta nu mai este interesat de clișeele unei redări stricte, ci de starea de spirit, de impresia asupra adevărurilor existenței. Sentimentul inutilității omului, aruncat într-o societate fără repere, prezența eului liric captiv în subiectivitatea lumii, sunt caracteristici ale sculpturilor sale, care preiau temele esențiale ale graficii, cum ar fi căutarea fericii („Fumătorul de opiu”) și neajunsurile insului de astăzi („Omul cu pâinea”), suprapuse condiției artistului. Personajele privesc în sus, fiind în căutarea unei realității spirituale salvatoare, modelajul remarcându-se prin tectonica suprafeței, cu ușoare reliefuri și adâncituri.  Zbuciumul din bronzuri se oglindește în grafica, unde există întotdeauna o tensionare a spațiului plastic, nu numai prin stăpânirea meșteșugului, ci prin problemele conceptuale aduse în discuție. Puritatea liniei devenind o scriitură, un gest controlat, conturează subiectul într-o construcție monolitică, închegată, în sensul sudurii mijloacelor de expresie. Caracterul de textură al unor lucrări, născut din consistența elementelor de limbaj plastic, lasă deseori la vedere, mai multe centre de interes ale aceleiași compoziții, ale cărei forme se învolburează, se aplatizează și se tridimensionalizează, ascunzând și relevând geometrii, în conture bine articulate, vorbindu-ne despre omul căzut în păcat și încearcând să se salveze, astfel că, lupta dintre bine și rău apare definită prin  simboluri zoomorfe și antropomorfe, prin evocarea nudului feminin, făcând referiri explicite la ispită. Seismograf al liniilor, Alex Ivanov așează ființa umană în zone alăturate suprarealismului. De multe ori, capetele bărbaților sunt susținute de trunchiurile unor arbori, iar păsările exprimând puterea gândului, transformarea și regenerarea („Oglinda cu ticăloși”, „Excesiv”, „Amintiri din salonul 156”, „Azilul de păsări”), populează provocator câmpul imaginii. Remarcăm modul diferit de abordare a structurii aviare, care de la meticulozitatea redării în desen, atinge uneori cote ale abstractizării („Pasărea zmeu”, „Sperietoarea de ciori”). Peștele, figurat singur sau introdus în osmozele compozițiilor, completează schema simbolică a propunerilor plastice, unde, alăturat chipului uman, rămâne dominanta figurativă  a lucrărilor. Portretul și corpul uman, în special nudul feminin sau trupul arborificat, depind de contextul de amplasare în compoziție, noi semnificații ale mesajului artistic al lui Alex Ivanov, putând fi astfel descifrate ori supuse întrebărilor. Noțiunile selectate și înscrierea lor în spațiul bidimensional, implicând tridimensionalul prin puterea lor de a defini volume perceptibile, denotă o disciplinare a câmpului vizual până la limita rigorii, corespondența dintre diferitele planuri ale lucrării, armonizând ansamblul lucrărilor și echilibrându-le. Alex Ivanov este un reputat ilustrator, comentariile plastice la texte literare (Magda Mirea - „Ceva nu e”, Aurel Ivan - „Arlechin de iarbă”, Octavian Mihalcea - „Umbra de fier” etc.),  definind viziunea și concepția sa despre lume. Apropierea de peisaj este una legată de sentimentele directe ale artistului asupra momentelor naturii, surprinsă în griuri colorate și, indiferent de tehnica folosită aici, Alex Ivanov reafirmă expresia deplinului exercițiu în zona creației. Studii și desene, crochiuri și gravuri, picturi și sculpturi alcătuiesc spațiul de desfășurare al  lui Alex Ivanov, un artist de forță, cu o creație monumentală din punct de vedere al tangențelor pe care aceasta o are cu spiritul uman și pe care o descoperim în creuzetele cărților ilustrate, pe orice suprafața bidimensională din opera sa ori  în figurinele sculptate, denotând talentul său egal cu cel din gravură sau cu cel scriitoricesc. 

Ana Amelia Dincă

Elena Constantin-portrete, flori, peisaje

Elena Constantin întrebuințează mijloacele cele mai potrivite pentru a-și exprima dragostea pentru lucrurile simple și pentru oamenii frumoși, caracterizați de o moralitate deplină și de un destin aparte, pe al căror chip se citește uneori munca grea, suferința și blazarea. Majoritatea lucrărilor sale sunt inspirate din lumea satului și a naturii, peisaje, flori și portrete, evidențiind stilul modern al picturii sale și maniera atentă și analitică în utilizarea desenului. Remarcabile sunt studiile de portrete grafiate, unde măsura talentului în reprezentarea unei fizionomii căreia îi surprinde toate datele caracterologice, ne vorbește despre o artistă posesoare a unei înzestrări native, care și-a perfecționat meșteșugul în anii de studiu în atelier și în fața modelului. Figurile de țărani ajunși la senectute sunt subiecții preferați, datorită problemelor de plasticitate pe care le impun tectonica și asperitățile carnației faciale, elaborate parcă într-un laborator de cercetare și nu pe suportul bidimensional. Accentele fizionomiei sunt obținute în cadrul rețelelor lăsate de riduri, surprinse de artistă în linii modulate și modelate, cu acuitatea unui grafician, cu atenția acordată felului în care țesătura de linii se mulează pe armătura osaturii craniului, lăsând la vedere detalii ale epidermei, unde lumina și umbra, golul și plinul stabilesc plasticități, creând atmosfera unor psihologii încărcate de melancolie și așteptare, de curăție sufletească și bunătate. Greutatea anilor și a vieții se observă în privirea aprigă, pe fețele încărcate de o anumită melancolie, sub pălăria sau broboada ce acoperă parțial podoaba capilară, lăsând la vedere o porțiune a părului împletit sau lăsat discret să se întrezărească, tratat cu particularități specifice modelului. Figurile lui Petre Țuțea și lui Nae Lăzărescu, dar și chipurile inocente ale copiilor, fac parte din preocupările căutărilor plastice  din zona portretului, aici artista intervenind cu forța de expresie a culorii, prin care redă bucuria, curiozitatea, tinerețea și speranța. În naturile statice cu flori și legume, Elena Constantin caută ineditul cromatic și structural al imaginii pe care urmează să o reprezinte. Ciulinii Bărăganului, florile de măr, mușcatele sunt neutralizate de ancadramentele ferestrelor, de detalii de arhitectură și culoare, intrând în dialog plastic armonios și echilibrat cu vasele în care sunt așezate sau amplasate lângă acestea. Decantarea materiei picturale și prezența senzorialului denotă o sensibilitate pentru vegetalul transpus în suprafețe de culoare, urmărind schema figurativă a structurii compoziționale. Dezvoltate pe verticală sau pe orizontală, în funcție de aranjamentul  obiectual alcătuit de pictoriță, naturile statice au fervoare și exaltare coloristică, modernitate a pensulației și sentimentul plăcerii artistei de a reconstrui cu mijloacele picturii, mai liric și mai viu, universul imediat apropiat sensibilității sale. În zona peisajului, remarcăm opțiunea pentru spațiile romantice, încărcate de lumină și culoare, de contraste calde și reci, de efecte perspectivale, de tușe dinamice și spontane uneori,  atingând cotele unei iubiri împărtășite nouă, în ceea ce privește orizontul sensibil al Elenei Constantin.

Ana Amelia Dincă    

 Metamorfoze, expoziție Iris Bianca Teodorescu-Căminul Artei-parter

-vernisaj 5 noiembrie 2018-

Iris Bianca Teodorescu este o artistă mult mai profundă decât ne arată ludicul expresionist- abstract al picturii sale recente. Discursul său vizual coboară dintr-o experiență ce atinge deseori cote ale fovismului, prin sălbăticia și gestul direct cu ajutorul căruia aplică și metamorfozează culoarea. Ideile compozițiilor  pornesc de la imagini concrete, însă observarea acestora prin intermediul culorii vine dinlăuntrul său, din gândirea care structurează masele și petele cromatice în maxime intensități, proiectându-le într-o  irealitate în care doar timpul poate fi regăsit și răstignit pentru sugestii ale increatului, persistând în zona memoriei , de unde lumea se desface în zeci de nuanțe și clipe. O pictoriță a citadinului și a grației feminine, a peisajului și a dumnezeirii detectată nu numai în lăcașurile de cult reprezentate, ci și în sfințenia lui Iisus, Iris Bianca Teodorescu revitalizează parcă spasmul începuturilor cu fiecare lucrare în care lumina pare a se dezintegra, creând construcții ale structurilor de pastă și o mișcare centrifugă acolo unde cercul descrie admirabil ritmurile universului, ciclicitatea lumii, perpetua mișcare. Pictura sa dă impresia unui parcurs liber, dar plenar, legat de oscilația unor impresii asupra sentimentelor directe, ce dobândesc forme variate, pe care le descoperim în portret, peisaj, în compozițiile cu flori și în cele expresionist-abstracte, unde tonalitățile pot fi modelate la nesfârșit, în intenția de reperare a eclerajelor, contrastelor și diversității Forma geometrică a cercului, simbol arhetipal semnificând perfecțiunea, spre care artista tinde cu fiecare treaptă spirituală, fie artistică, fie legată de cunoașterea de sine sau de apropierea față de Dumnezeu, își are izvorul în existența sa cotidiană, în roțile bicicletei care au purtat-o un timp în labirinturile orașului. De aici pornesc acele învolburări ale materiei picturale, acele fuzionări ale luminilor și umbrelor, pe care le regăsim în peisajele citadine, ample vederi stilizate în maniera care o definește pe artistă, ori evocări ale unor detalii de zid sau cadre urbanistice, într-un colorit specific, atent aplicat, exprimând forță și dorința de mărturisire a trăirilor și cercetărilor sale plastice.  În aceeași dimensiune stilistică se înscriu și portretele de tinere fete, amplificând bucuria tinereții și dorința de dăinuire a unei frumuseți  eterne. Modul gestual în care pensula descrie podoaba capilară, înfățișând forma unor spirale și a unor curbe, ori grafii în linie dreaptă sau arcuri de cerc, moderate de pete de pastă, așezate în juxtapuneri, fac să vibreze imaginea și să fie posesoarea unor seisme interioare ale materiei picturale.

Arhitecturile sunt abordate cu admirația celei care   descoperă ineditul în geometria unei ogive, în blândețea unui ancadrament semicircular sau în clădiri bântuite de amintiri, aducând în prim plan plastica fațadelor și așezându-le într-o relație indisolubilă cu străzile încărcate de povești. Liniatura și desenul splendidelor monumente religioase și de cultură selectate de artistă, sunt alăturate picturalității, ale căror accente personale le observăm și în abordarea buchetelor de flori așezate în vaze. Expoziția Metamorfoze, care tocmai s-a deschis la Căminul Artei-parter, ne face să o privim pe Iris Bianca Teodorescu, drept un artist format și cu o viziune bine argumentată.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Artistul Nicolae Zâmbroianu

Tapiseria maestrului Nicolae Zîmbroianu are aceeași aură a prețiozității, specifică vechilor țesături cusute cu fire de aur din vechiul Bizanț, numai că, estetica sa postmodernă se pliază pe experimente ale artei contemporane, așezate într-un discurs vizual în care regăsim înțelepciunea unui artist, căutător al adevărului despre starea materiei în mișcare. Această realitate este descoperită în capacitatea firului de a crea lumi, în moliciunea și mobilitatea lui de a descrie labirinturi ale sufletului, cu infinite căi de acces spre nucleele osmotice ale pământului, spre fluiditatea apei,  spre transcendența aerului și spre puterea de mistuire a focului.  Tocmai pentru redefinirea acestor componente, Nicolae Zîmbroianu osmozează materia universului cu ajutorul unui traseu de bumbac, generând și contradicții, și metamorfoze unitare ale spațiului plastic, încearcând să confere noi configurații elementelor primordiale, cu mijloacele de reprezentare ale tapiseriei. Fie că este vorba de broderie bidimensională sau de compoziții tridimensionale, de tapiserie cu toate fațetele ei tainice, artistul detectează în acestea profunzimi spirituale, conținătoare ale unei tehnici exemplare, înzestrată cu plurivalențe conceptuale, reașezate în aria unei arte de înaltă ținută estetică, cu valențe profund ontologice. Reperarea subiectului, revenirea asupra gestului repetitiv, asupra multiplicării semnelor inerente tehnicii, acesta dă naștere unui dialog între apă, foc , pământ și aer, determinând o dorința de tactilitate și o libertate a privirii de a pătrunde în neanturile de dincolo de zidul binevoitor și cald al texturii, de unde se ivește  senzualitatea feminină a firului flexibil, care se modulează printre bătăturile țesăturii, devenind oponentă durității masculine și încordării acesteia printre traseele ce analizează decisiv frământarea materialului. Lucrări, având calități formale prin ineditul discursului lor vizual, așa cum se relevă în ansamblurile expoziționale disecate de artist pe serii ideatice, dar și în compoziții care vorbesc în parte, despre trăirile, legendele și istoria omului, construiesc o operă complexă și vastă, așezată în reperele stilistice le postmodernismului.   Un artist privilegiat din perspectiva forței de creație și a talentului, a problemelor de plasticitate pe care le impune tapiseriei și broderiei, cu o putere de imaginație inedită, dar și cu surse în cultura umanității, Nicolae Zîmbroianu va rămâne un reper prin opera creată până acum, datorită problematicii plastice pe care o reformulează neîncetat, demonstrând cu fiecare lucrare, faptul că tapiseria are  firul poveștii ei inepuizabil.

Apa în tapiseria lui Nicolae Zîmbroianu

În viziunea lui Nicolae Zîmbroianu, apa este receptată ca sumă universală a principiilor cosmosului, ca esență a regenerării, ca transformare, cădere și transcendență prin recurența firului care, în fluidizarea lui, leagă și modelează lumi misterioase, născătoare de liniști și generatoare de tensiuni.  Apa este concepută drept o ofrandă, regândită cu mijloace plasticele ale tapiseriei, un fluid devenit solid în discursul artistului, care susține acest simbol al vieții și  purității, prin claritatea reprezentării explicite a temei în instalații, unde căderea liberă a firului, relaționând materia grea a pământului cu cerul dumnezeiesc, determină conotații mistice și oferă spiritului dual și avid de cunoaștere al omului,  dimensiunea reîncarnării și redevenirii sale simbolice. Variațiunile ființări apei sunt evocate de  Nicolae Zîmbroianu printr-o corelație a raportului dintre plin și gol, opunând viața, morții, printr-o înlănțuire de fire întrețesute, cu efecte de picturalitate și plasticități expresive, reflectând rațiunea de a fi a texturii. În lucrările tridimensionale, aplatizate ori volumetrice, tratate vizual în zona stilistică a instalației sau în spiritul formei pline a ronde-bossului, această substanță indispensabilă vieții este recunoscută prin curgerea firului devenită o cădere surdinizată peste armătura fizică ori imaginată a compoziției, sugerând substanța apei, îmbietoare și grea, monolitul stării ei solide de agregare. Linia șerpuitoare se alătură firelor drepte ca într-o ploaie construită din grafia traseelor lăsate în cădere liberă, expresia plastică a acestor structuri dialectice indicând  metafore, coborâtă parcă din osmozele alchimiei. Verticalizarea și creșterea, suprapunerea și dispersia, implică apariția caracterului sonor și muzicalitatea,  reinventate  de Nicolae Zâmbroianu, cel care  reperează și   ideea de reflexie, de lumină și umbră, prin închisuri și deschisuri, venite din accentele cromatice ale unor fire colorate, ceea ce conduce la  stimularea senzorială și la determinarea factorului afectiv. Vastitatea și serenitatea regăsite de artist pe întinderea suprafeței tapiseriilor sale, cu asperități și unduiri asemănătoare valurilor, cu adâncimi perspectivale de unde izvoare de fire izbucnesc molcom sau în șuvoaie, aclamă compoziții dinamice unde amintirea vegetației acvatice devine memoria unei  inimaginabile lumi paradisiace.

Focul în tapiseria lui Nicolae Zîmbroianu

Unul dintre primele lucruri create de Dumnezeu, însă receptat diferit în religiile și mitologiile lumii, focul, oponent apei, îl regăsim în câteva compoziții reprezentative ale maestrului Nicolae Zîmbroianu, fiind evocat în ipostazele sale de lumină, cădură, fulger, electricitate, chiar și timpul aflându-se sub aura sa purificatoare și nimicitoare. Combustia interioară a artistului, arzând în matca contradicțiilor sale în raport cu destinul personal, este cea care exprimă mistuirea ființei evolutive în  „Cursul vieții”, „Cuibul dorințelor”, „Vârtejul vieții” „Calea”. Alternanțe, simetrii și asimetrii, repetiții, cu un caracter narativ al distribuirii elementelor în câmpul imaginii și cu o direcție abstractă de interpretare a temelor, dar și cu varietăți stilistice în care descoperim acumulările remarcabile, se alătură coloritului variat și influorescențelor organizate într-un spectacol textil, încărcat de vitalitate și vibrant prin diversitatea lui, în contextul fiecărei lucrări. Elansate pe verticală, compozițiile lui Nicolae Zîmbroianu evocă flacăra în deplinătatea forței sale, prin reprezentarea unor învolburări grafice, așezate pe structură metalică, străbătând aerul și încorporând în nucleul lor energii și spații necesare unor imaginare experimente metafizice și ale increatului. În alte compoziții, focul mocnește, apoi se stinge prin figurarea gradată,  în deplin acord și inseparabil de trecerea timpului pe care, la nivel simbolic, o mistuie, dramantic și lent. „Clepsidra”, „Poarta timpului” , „Fereastra amintirilor”, „Univers apropiat” reexaminează tiparele cunoașterii de sine, introspecția în climatul unor ritmuri continue ale existenței și destinului. Dimensiunea calorică și lumina cosmică („Poarta soarelui”, „Izvor astral”), dar și cea artificială („Becul”), indispensabile devenirii noastre, sunt posesoarele unei game inepuizabile de expresivități. Volute, spirale, zone agitate și surdinizate, geometrii concentrate sau sintetizând spații, încorporează spasmul începuturilor lumii, primordialitatea vieții, încorporarea clipei, freamătul neîncetat și transcendent al materiei în mișcare evocând focul benefic, sacru, purificator, care în tapiseria lui Nicolae Zîmbroianu nu se dezlănțuie cu furie, ci cunoaște fațete multiple în utilizarea elementelor de limbaj plastic. Acest semn primordial apare și sub forma fulgerului prin diagonalele și traseele zigzagate, prin motivele desenate liber în câmpul ornamental, cu efecte de suprafață inducând iluzii optice.

Ana Amelia Dincă

„Vestale și jertfe”, de Mihai Marcu

Pe parcursul deceniilor de creație, maestrul Mihai Marcu a afirmat dumnezeiescul din om, sub diferitele  lui forme. Gestul, transcendența, zborul, curgerea, iubirea, frumosul, binele și adevărul, au unit volumele sale în marmură, piatră, lemn și bronz, conturându-i expresia plastică, amprentată de analiza modernă a  materiei sculpturale. În acest discurs vizual, polisarea este condusă la desăvârșire și esență, iar ideea, sintetizată și evocată ca o trăire, devine o impresie și un mesaj. Aceasta are fațetele ei spirituale, cu surse în istorie, în creștinism și mitologie, dar este supusă bogatului imaginar personal al maestrului. Reluând problematica sacrificiului, pe care o mai regăsim în creația sa, sub forma dăruirii divine și a renașterii, Mihai Marcu abordează în proiectul „Vestale și jertfe”, devotamentul și apartenența ființei la propria identitate, printr-o implicare expresivă și conceptuală a viziunii. Acest ansamblu sculptural este martorul profunzimii la care a ajuns Mihai Marcu în cercetarea raportului cu istoria personală, dar  și una dintre culmile atinse de artist în relație cu trecutul pământului său, tematica nefiind străină în abordările recente, ecvestrele și proiectele în bronz pentru monumente de for public, stând mărturia legăturii sale cu valorile perene ale spațiului unde s-a născut.  Dedicată Centenarului Marii Uniri, expoziția de la Centrul Cultural „Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului” ilustrează sacrificiul suprem al soldaților care au luptat în războaiele de apărare a țării, aspect ce readuce în memoria noastră un moment din nenumăratele drame ale poporului român, în care străbunii și-au dedicat sufletul păstrării unor valori în care au crezut și pe care le-a apărat cu propria viață. În acest citat vizual, lucrările maestrului nu mai dialoghează cu spațiul, nu mai străpung eterul, așa cum  au făcut până acum. Ele vorbesc cu glia, își însușesc mirosul pământului din care omul a fost modelat și în care se va întoarce, lăsând loc jocului cu moartea, cu Marea trecere, cu diseminarea binelui de rău, idei susținute admirabil de atitudinile variate ale corpurilor în letargie și conturate într-o notă de tendință postmodernă și la limita abstractului, prin păstrarea forței de sugestie, într-o stilizare cu caracter de generalitate a formelor anatomice. Trupurile au aderență cu orizontalitatea, fiind în consonanță cu mesajul, iar terminațiile membrelor par răni prin nefinisare.  Vestala, prin valențele sale simbolice, este asimilată soldatului sacrificat, Mihai Marcu transformându-și personajele în zeițe ale regenerării lumii și interpretându-le plastic  în stilul unitar și postmodern, caracteristic amplei opera de până acum.   Factorul decisiv în structurarea estetică a ansamblului este  efectul optic creat de interacțiunea muchiilor cu zonele calme, rotunde și strălucitoare ale materiei, curburile suprafețelor și concavitățile, surprinzând suferințele,  capacitatea de sacrificiu, fluxul vieții.  Gradația contrastelor pe care o presupune reflexia directă a luminii pe materialul sculptat, este structurată logic, dar artistul face  ca mobilitatea eclerajelor să accentueze intangibilitatea luminii, senzația infinitului ei, care scapă de sub control gândirii noastre. Neliniștile, zbuciumul și contradicțiile interioare ale artistului asociază lumina, element al Universului, cu ființa imuabilă a omului și cu ideea că orice sacrificiu lasă loc altor forme de paradigmă. Portretist remarcabil, Mihai Marcu nu mai insistă asupra figurii, aceasta fiind reprezentată în notele sale sintetice, sculptorul redând astfel diferitele ipostaze ale mântuirii prin suferință. Evocate în momentul agoniei, în posturi cristice ale supliciului, trupurile sunt supuse eclerajului divin, lumina coborând liniștită și misterioasă pe întinderea marmurei, dominată de curbe line, dar și de unghiuri, cerute de o anumită structurare a anatomiei, corelată cu o simbolică a binelui și răului, marcând existența omului. Ansamblul „Vestale și jertfe” a fost conceput ca o groapă comună, unde artistul introduce și ideea de tortură a sufletului viu, cu bocetele sale sfâșietoare, cu golul lăsat în urmă de cei care au plecat tineri și care au întreținut focul virtuții. Prin alegerea unui număr  de 7 vestale, care evocă dimensiunea spirituală a vieții, pacea interioară și iluminarea, însăși arta maestrului Mihai Marcu și-a atins misiunea.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

 Antonina Manda la „U” Art Gallery

-expoziția „Katyusha”-14 august-6 septembrie 2018-

Afirmându-se ca un artist pentru care realismul fotografic devine o țintă estetică, Antonina Manda restituie sentimente, trăiri directe, emoții, prin surprinderea lumii interioare a Katyusha, fiica sa de 3 ani, pictată în situații cotidiene ale existenței. Juxtapunerile suprafețelor de culoare, saturate și contrastante, armonia unitară a compoziției, rezultată dintr-o structurare echilibrată a imaginii, devine sursa unor metafore ideatice, inspirate din întâmplările zilnice ale fetiței și din rutina existențială. Experimentele desenului fotografic și expresia culorii trecute prin arealul contrastelor de lumină și umbră, implicând o undă de mister și pitoresc, se definitivează într-o narațiune având scene în derulare, ilustrând osmozele figurii,  momentele de curiozitate, melancolie, tristețe, blazare. Atmosfera compozițiilor este adaptată fiecărei stări psihologice a modelului. Tonalitățile reținute și ambianța de clarobscur sunt prezente fără a înlătura exuberanța copilăriei, zâmbetul inocent și momentele de discretă fericire. Antonina Manda nu se oprește la reproducerea  portretului cu minuțiozitate, aceasta introducând  subiectul său în umbre și penumbre, pentru a ajuta imaginea să definească volumele și să identifice detalii, să confere caracteristici culorii și să sugereze efecte pentru o mai facilă transmitere a mesajului.  Astfel, investigând interferența spațiului cu forma, artista alătură lumina opacă strălucii, ceea ce modelează reflexiile, diversifică transparențele, gradează eclerajele, creând remarcabile studii de drapaj în contextul vestimentației, modificând și susținând trăirile psihologice, accentuând anumite zone ale imaginii și diminuându-le pe celelalte. Tratarea în clarobscur a tabloului este decisivă pentru expresivizarea tensiunii emoționale, tendința de spațiu sumbru alternând cu zone dominate de deschisuri, care nu devin sinonime cu voioșia, ci cu starea de curiozitate și cunoaștere. Desenul coerent, persistența artistei în a surprinde cât mai fidel chipul și metamorfozele stadiile lui,  transformate în funcție de trăirea interioară, ne arată cât de implicată este pictorița Antonina Manda  în demersul pictural al realismului fotografic.  

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Expoziție Anita Rădulescu la Centrul Cultural „Aurel Stroe din Bușteni”

Peisajul în „plein-air” a determinat-o pe Anita Rădulescu să-și dedice ani buni din viață pentru observării și reevaluării sale plastice, în tehnici diferite ale picturii. Pensula sau cuțitul de paletă au expresivizat la maximum natura prahoveană în care ființa artistei se metamorfozează, iar imaginile de la Sozopol îi completează experiența călătoriilor sale, unde natura i se dezvăluie de fiecare dată în splendoarea ei apoteotică. Tendința Anitei Rădulescu este aceea de a analiza imaginea prin subtilități grafice obținute din culoare, care se armonizează cu pata  cercetată în funcție de starea de spirit și de secretele motivului pictural. Deși practicantă a unei arte figurative, desprinderile de aceasta se descifrează nu în imaginea de ansamblu, ci în modul cum pictorița interpretează un detaliu, un cadru structural, precum faliile stâncilor și pământului, antrenând tensiuni și mișcări, într-o dinamică perpetuă a materiei. Impresiile și fenomenele de plenitudine ale naturii sunt surprinse într-o abordare specifică artistei, în accente de rafinate griuri colorate, într-o pensulație și aplicarea a cuțitului, definind stilul său modernist și personal.  De remarcat sunt tușele, abordate în mod diferit. Unele au o vigoare evidentă, altele sunt mai potolite, mai discrete, creând o alternanță de trăsături de penel mai prelungi sau mai scurte, un joc aproape grafic de semne. Griurile colorate pline de lumină, dominante în pictura Anitei Rădulescu , lasă eclerajele să se centreze în perspectivă, în plină pagină, să creeze adâncimi și iluzii vizuale alăturate armăturii clasice a compoziției, peste care artista își ia libertatea de a jongla cu interpretări și plasticizări cromatice ale suprafețelor. Anita Rădulescu se lasă purtată de trăiri afective față de subiectele care vin spre aceasta, transformându-se sub măiestria penelului său în impulsuri supuse normelor, în armonii subordonate optimismului și energiilor pozitive, care le înnobilează pitorescul și echilibrul interior, în stilizări și adaptări la temă. Anita Rădulescu folosește o paletă de culori ținută sub controlul rafinamentului, al curiozității față potențele cromatice, ceea ce o incită la experimente  în a căror alcătuire descoperim staticul, venit din echilibrul compozițional, întotdeauna evocat prin plasarea centrală a unui element de interes, chiar și atunci când apare o așezare pe diagonală a componentelor peisagistice. Arhitecturi vechi, din rândul cărora se desprinde lăcașul sfânt al bisericii, sunt înconjurate de o luxuriantă vegetație, contribuind la exotismul tablourilor sale. Peisajul marin apare recurent în abordările artistei. Dragostea pentru suprafețele misterioase ale apelor implică și o evidentă expresie abstractă, unde mijloacele de reprezentare sunt dispuse în planuri orizontale. Lăsând la o parte peisajul, în pictura Anitei Rădulescu descoperim aceeași permanentă iubire față de subiectul floral, unde pasta este mai strălucitoare, mai vivantă și mai comunicativă cu privitorul. Lumina colorată și contrastele se alătură admirabil, mângâie corolele policrome, desfătând simțurile și permițând petei de culoare să se autodefinească în datele ei sintetice. Transpusă pe o suprafață mai mare, pasta doar sugerează uneori, printr-o atingere delicată, un contur sau o formă vegetală, înnobilând  pânza. Chiar dacă expoziția de la Bușteni nu a excelat în reprezentarea chipului uman, putem admira monumentalul „Autoportret” al artistei. Sigură pe sine, ținând instrumentul de desenat în mâna stângă și aflată în fața șevaletului, imaginea este una antologică prin trăsăturile impozante și prin culoarea absentă pe alocuri ori așezată cu parcimonie. Balerinele sunt și acestea prezente în expunere, dansul fiind o temă îndrăgită și provocatoare prin implicarea studiului corpului uman, a atitudinilor și proporțiilor acestuia, a gestului și grației.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Ana Ranete la Institutului Socio - Cultural „Jean Louis Calderon”

Pictura Anei Ranete se desfăsoară pe coordonatele stilului modern, cu implicații figurative și stilizări în care cromatica joacă un rol important, mai ales când albastrul deschis, specific lucrărilor artistei, devine dominant în creația sa, așa cum ni se dezvăluie pe simezele Institutului Socio - Cultural „Jean Louis Calderon”. Iubind în primul rând elementele structurale ale naturii, fie că este vorba de o floare, de un peisaj sau de ființa umană, reperele vizuale ale pictoriței se metamorfozează în universul său recent,înzestrat cu semnificații și sentimente, cu spontaneitate și rigurozitate, concentrând axele cunoașterii sale într-o viziune plină de rafinament și sensibilitate, specific feminine. Fascinația trăită de Ana Ranete în fața motivului se dezvăluie privirii  noastre prin atenția pe care aceasta o acordă compoziției, sintezelor plastice, planurilor în perspectivă, registrelor tonale, care cunosc interpretări inepuizabile de la o lucrare la alta, prin tușa vivantă și prin echilibrul regăsit în armonii, în ritmică și sursele de lumină utilizate și adaptate contextelor de atmosferă. În pictura subacvatică, persistența complemetarelor oranj/albastru ocupă întreaga imagine, modalitatea de așezare a tonalităților abstractizând discursul estetic, direcție reiterată și în alte tablouri, unde melanjul de culori cu tente evanescente, conferă o frumusețe aparte suprafeței lucrărilor.  Buchetele de flori, așezate în plină pagină, păunul cu întreaga lui simbolistică, alte forme din zona aviarului și acvaticului, grațioase balerine și dansatoare de latino, portrete și peisaje din natură, marine și urbane, culminează cu evocarea îngerului, admirabil reprezentat, cel care, cu aerul său divin, domină peste toate cele lumești, împrimându-le din bunătatea și curăția lui. Însuși spiritul picturii Anei Ranete este unul încărcat de transcendent, uneori prin acuratețea stărilor de liniște sugerate și prin  atitudinea concentrată pe visare, alteori, prin intonații cromatice surdinizate ale componentelor structurale.

Dacă deseori accentul cade pe desen, demonstrând experiența artistei în domeniul reprezentării figurative, regina rămâne culoarea în abordările sale. Realitatea este punctul fundamental de pornire, dar aceasta cunoaște transformări specifice adaptării la subiectul abordat și la plăcerea a simți energia interioară a unei cromaticii aplicate conforma trăirilor artistei, extrem de delicată în interpretarea atmosferei care învăluie compozițiile.

Peisajele Anei Ranete sunt învăluite de poezie, fiind imagini ale unei naturi ideale, ivită în amintirile sale sau surprinse în plein-air. Eclerajele diurne ori momentele diferite ale zilei, sugerate prin rafinate tente de închisuri și deschisuri, sunt aspirații și totodată principii de evidențiere a unor valorări plastice în funcție de seducția și disponibilitățile sugerate de realitate. Luminișuri din interiorul compozițiilor sunt încadrate de arbori grafiați expresiv pe suprafața bidimensională, dar menținuți în tonul sublimului joc de contraste și armonii, de simetrii și asimetrii ale compoziției, rezultând un spațiu încărcat de taine și frumusețe onirică. În ceea ce privește redarea florilor, artista este atrasă de misterul corolelor, de modul cum poate valora lumina pe întinderea unei petale, de rotunjimile și unghiurile ce descriu plasticitatea intrinsecă a acestor fascinante forme. Preocuparea pentru proporțiile corpului uman, nu lipsește din preocupările Anei Ranete.  Inepuizabila putere de osmozare a mișcării unei balerine, este redată în ritmuri de tușe și culori, în care forma este subordonată cromaticii, în care mișcarea domină subtilitățile nuanțelor, senzualiatatea, feminitatea, puterea gestului delicat al dansatoarei, fiind pretextul artistei de a-și regăși propria emoție, ca un reflex al sensibilități nelipsite din orizontul său imaginativ, așa cum îl percepem în expoziția de la Institutul Socio - Cultural „Jean Louis Calderon”.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Tabăra de pictură de la Măldărești -plein-air, ediția a V-a,10-20 septembrie 2018

Sterică Bădălan, Ovidiu Buzec, Vali Irina Ciobanu, Gheorghe Coman, Mihai Coțovanu, Bogdan Dumitru Enache, Simona Pascale, George Păunescu, Lucia Pușcașu, Mirela Ungureanu au fost cei care, la cea de a V-a ediție a Taberei de pictură de la Măldărești, au omagiat Centenarul Marii Uniri, evocând în arta lor memoria locurilor, relicvele arheologice ale Primului Război Mondial, simbolurile Unirii de la 1918, dar și liniștea care s-a așezat peste aceste meleaguri după marele eveniment istoric. Cranii ale soldaților împușcați, insigne ale ofițerilor, uniforma specifică a luptătorilor noștri, locuri unde au avut loc confruntări sângeroase, cimitirul eroilor, bisericile în care aceștia s-au rugat, au fost subiecte prezente în compozițiile finale ale artiștilor plastici. Excursiile de documentare în care au mers participanții la tabără au fost relaționate cu evenimente, momente și simboluri reprezentative pentru județul Vâlcea în remarcabilul an 1918. Artiști cu viziuni plastice deja conturate, cei zece plein-air-iști au abordat tehnici specifice manierei lor de a lucra, fiecare având un discurs vizual care îi definește viziunea. Prioritățile estetice ale lui Sterică Bădălan fac parte din arealul vizual al picturii de factură modernă. Aspecte din istoria locurilor au avut drept reper arhitectura, decorația fațadelor, amplasarea subiectelor în cadrul natural pitoresc, metamorfozând realitatea cu elementele de plasticitate, cu desenul peste care culoarea s-a așezat expresiv și în accente concordante cu motivul pictural reprezentat. În lucrările „Cula Duca”, „Poarta spre lumină” și „Biserica Nouă” geometriile compoziționale, jocul de planuri, perspectivele caracterizate de simetrii și asimetrii, centrele de interes și punctele de fugă sunt reevaluate de artist în compoziții echilibrate, ținând seama de rigori de școală, peste care experiența și îndemânarea au intervenit în a susține plăcerea de a picta în plein-air, artistul adaptându-se la tema impusă: istoria împrejurimilor, implicând cadrul arhitectural și natural. „Poartă la Cimitirului eroilor” este o lucrare specială în contextul aniversării Centenarului Marii Uniri. Acest simbol al trecerii dintre două lumi, de la pământ la cer, se concentrează în abordarea lui Sterică Bădălan pe îngemănarea dintre imaginația vechii viziuni populare a realizării porților cu decorația de factură sacră, cu plinuri și goluri, care să faciliteze transcendența sufletelor în ciclicul ritm al universului.

Partea superioară a machetei

O reîntoarcere în timp, dar si evocarea unui timp al naturii, descoperim in pictura artistei Vali Irina Ciobanu, cea care reitereaza impresiile sale directe asupra motivului pictural, fie ca este vorba de o structura arhetipală, fie ca aduce pe suprafață bidimensională, nota pictogena a lumii vegetale. Culoarea uneori saturată, redand misterul si frumusetea florilor, delicata lor stridență, realizată în pete rafinate de culoare, contrastând cu desenul figurativ al arhitecturii arhaice, cu o dominanta de complementare în gama rosu/verde, conferă o dimensiune lirică lucrarilor, care descoperă ineditul. Întoarcerea la primordial, la structurile vegetale si la masivitatea vechilor construcții medievale, introduce pictura artistei Vali Irina Ciobanu într-un orizont vizual aparținând magicului și regenerării lumii, realitatea fiind interpretată în cele mai sincere notații lirice, în care domină bucuria de a trăi. Momentul 1918 a fost readus în contemporaneitate prin pictarea podului de la Câineni, locul unde au avut loc lupte în timpul Primului Război Mondial. Suprafață vibrantă a apei, surprinsă într-o pensulație ritmică și liniile drepte și curbe ale arhitecturii, dincolo de care vegetația se aflä în gloria ei, rememorează istoria tăcută și în acelasi timp vie a locurilor. În memoria soldatului necunoscut, Vali Irina Ciobanu a creat compoziția Regasire, un studiu de craniu în culoare în fața căruia este redatä insigna unui ofițer, insemn corodat de timp, având traiectorii decorative, interpretate cu măiestrie de artistă. Craniul care a constituit modelul tabloului Regasire, fusese descoperit în tranșee de domnul Claudiu Aurel Tulugea, directorul Muzeului Județean Aurel Sacerdoțeanu, Vâlcea și avea în orbite pamânt și rădăcini, urma globului care l-a ucis pe acest soldat tânăr, fiind vizibilă.

Modalitățile de limbaj plastic pe care le utilizează Gheorghe Coman sunt supuse studiului naturii, dinamica locului regăsindu-și în lucrările create la Măldărești, tainele ascunse, mirosul arhaic al pământului sunt fundamentate prin sugestii ale arhitecturii țărănești specifice zonei, dar și prin înfățișarea  diferitelor fațete ale construcțiilor medievale cum ar fi masivitatea, simplitatea, grația plasticii fațadelor sau a pridvoarelor, coloanele bisericilor și arcadele acestora, pe unde lumina divină pătrunde neîncetat. Împrejurimile locului au fost surprinse și acestea într-un conținut filosofic, de armonie deplină a omului cu natura, efectul psihologic al culorii fiind cel care amplifică grandoarea fiecărei compoziții, creată aici de Gheorghe Coman. Acesta așează pe pânză impresii și stări, pe care i le-a imprimat peisajul, putându-se detecta în lucrări sale întreaga poezie a atmosferei de septembrie. Momentul Marii Uniri a fost implicat în pictura sa prin referințe la soldații români, participanți la Primul Război Mondial. Aceștia sunt figurați cu gândul la Dumnezeu, rugându-se la sfinții protectori ai celor ce merg la luptă. În fața imaginii sacre, zugrăvită pe stâlpul bisericii, personajele îmbrăcate în uniformă militară, stau la sfat. O demonstrație de măiestrie, cu aplecare asupra subiectului plastic, așezat pe armătura unei compoziții figurative.

La Măldărești, Mihai Coțovanu evocă sentimentul autentic al naturii, transfigurările luminii în diferite momente ale zilei, vorbind despre preocupările sale pentru pictura în plein-air, pentru dispunerea ecranelor cromatice în funcție de percepție și de rigori cromatologice. Plasticitatea poetică a eclerajelor, subtil nuanțate, permite aerului să vibreze de armonii calorice, ceea ce înseamnă că emoția artistului în fața motivului pictural a reușit să transmită suprafeței bidimensionale a pânzei întreaga gamă de trăiri și energii pozitive, care au invadat sufletul artistului, impresionat de infinitele frumuseți ale cadrului natural de la Măldărești, dar și de arhitectura veche, monumentală, surprinsă în intensități pigmentare și în norme compoziționale, știute de artistul cu experiență. Portetul Reginei Maria bust, într- o abordare realistă, evocă personalitatea acestui simbol al Marii Uniri, pictorul surprinzând trăsăturile definitorii ale chipului și puterea privirii de la care contemporanii nu-și puteau lua ochii. Însemnele regalității, descoperirea caracterului, blândețea și frumusețea interioară a modelului, îl definește din nou pe Mihai Coțovanu drept acel portretist reputat pe care îl știm. În pictura lui Ovidiu Buzec contrastele valorice se afla supuse armoniilor de septembrie și memoriei spațiului istoric, dar și unor concepte relaționate cu sacrificiul celor care au trăit momentul 1918, cu drama războiului și bucuria unirii.  „Cula Duca”  implică stilistic farmecul pensulației și autoritatea desenului, însă artistul se lasă purtat de feeria clipelor când lumina se revarsă peste spectacolul vegetal și arhitectonic al curții de la Măldărești, masele cromatice având un conținut regenerator prin eclerajele variate ale vegetației. Lumina albă a culei, eclerajele ce înconjoară armoniile tonale și petele de nuanțe așezate ritmic, alternând cu trasee de culoare,  urmând modelul avut în față de artist, evidențiază o structură statică a imaginii, determinată de amplasarea clădirii reprezentate în centrul lucrării. Pentru compoziția  „Echilibru  regăsit”, Ovidiu Buzec se oprește asupra simbolului rugăciunii, figurând două mâini hieratice, pictate în cel mai pur stil bizantin, amintirea lui Hristos, capacitatea sa de intercesiune, pentru a mântui sufletele celor dispăruți în Primul Război Mondial, fiind cheia în care am putea citi mesajul transmis de artist. În contextul compoziției se află și insigna unui ofițer, semn că Ovidiu Buzec venerează prin arta sa amintirea eroilor neamului. Tonuri calde și reci, tușe saturate și variate nuanțări cromatice descoperim la  Bogdan Dumitru Enache, cel pentru care simfonia structurală a naturii se atașează de ineditele componente ale clădirilor de patrimoniu de la Măldărești. „Cula Duca” a fost și pentru acest artist subiectul unui frumos tablou în care descoperim cum lumina se răsfrânge pe zidul alb, evidențiind unghiul de vedere din care a fost surprinsă. Traversând compoziția, deschizând alt spațiu peisagistic spre o natură calmă și generoasă, cula Duca, prin specificitatea sa arhaică și prin modul în care a fost surprinsă și amplasată pe diagonală, ne vorbește despre implicarea afectivă a pictorului în studiul eclerajelor asupra epidermei zidului, devenit un personaj în sufletul căruia vechea lume este tăinută.   „Încrâncenarea ultimului efort” pe frontul anului 1918, prezintă un soldat căzut în genunchi. Cu ultimele sale resurse de energie, acesta luptă încă pentru binele tării sale. Complemetaritatea roșu/verde conferă o notă în plus de rafinată abordare a compoziției, respectul pentru istorie și pentru înaintași, fiind evocat într-o distinsă ținută estetică. Argumentele plastice ale notației picturale înseamnă o textură cromatică rafinată, semnificații descriptive ale desenului figurativ și mijloace de expresie de impact, ușor de cuprins cu privirea. O imagine sintetică, realizată după rigori compoziționale, unde descoperim implicarea de factură lirică a execuției și totodată dramatică a subiectului abordat, ar fi datele ce îl definesc pe Bogdan Dumitru Enache în impresiile sale vizuale de la Măldărești. O intensitate a trăirii emoționale în fața subiectului pictural o întâlnim la Simona Pascale, un temperament artistic așezat. Exaltarea culorii, dar și aplicarea ponderată a acesteia, creează pasajele unei expresii expresioniste liniște și voluptoase, în care afectul este un pretext pentru nelimitate posibilități de plasticizare a imaginii. Un spirit sintetic în ceea ce privește ansamblul compozițional, Simona Pascale exersează prospețimea tonală, picturalitatea,  starea de expectativă și beatitudine a materiei. Mușcatele de la Măldărești au încununat experiența artistei la cea de a V-a ediție a taberei, unde atmosfera paradisiacă a ansamblului istoric a fost concentrată în „Grădina de vis”, o lucrare în care interpretarea subiectului rămâne supusă impresiei și frumuseții diurne a atmosferei. Arcadele și coloanele unui pridvor, zugrăvite în albul tradițional al purității și lumii țărănești, se profilează pe suprafața pânzei, al cărei discurs vizual este punctat de structuri vegetale.  Recursul la evenimentele istorice ale Primului Război Mondial se concretizează în tabloul „Pe aici au trecut eroii”, în care se cristalizează apetența  pentru redarea unui detaliu arhitectonic al zidului de incintă al bisericii,  recursul la forma figurativă și la o tendință constructivistă a elementelor de limbaj plastic utilizate, demonstrând adaptarea la temă a pictoriței și la un simbolul trecerii dintre două stări distincte, poarta. Lumina transparentă a toamnei amprentează substanța cromatică din pictura lui George Păunescu. Volumetria „Culei Duca” este o consecință a studiului formei și a lucrului în plein-air, când artistul se află într-o deplină comuniune cu tema aleasă, lăsând-o supusă tușelor juxtapuse pentru a crea efecte de plasticitate deplină. Raportul dintre lumină și umbră  este unul ce creează o undă de mister a compoziției, monumentalitatea și aspectul monolitic al arhitecturii, fiind caracteristicile care atrage atenția privitorului. Transfigurarea materiei prin interpretarea realității figurative, dar fără a se îndepărta de aceasta, idealizarea ambianței și lirismul dominant al tabloului, schimbarea osmotică a cromaticii, petrecută pe parcursul zilei sunt rezultatul  senzației de bucurie a artistului în fața șevaletului, a capacității sale de a interfera cu peisajului și a se supune frumuseții lui. „Peisajul din Măldărești” îi lasă mai multă libertate de exprimare artistului, acesta concentrându-se pe vibrația cromatică și pe expresia vizuală nuanțată a naturii. George Păunescu privește lumina din umbră, evidențiind partea paradisiacă, de profundă liniște a Măldăreștiului, consacrându-și astfel energia în orizontul intim al reflexelor cromatice, venite din surprinderea unui instantaneu al naturii, o impresie plastică asupra secvențelor geografice. Lucrările Luciei Pușcașu se pliază parcă pe farmecul discret al vieții de odinioară, care amina cândva splendoarea acestui colț de eden. „Vremuri de altădată” amintește delicatețea domnițelor care au trăit aici, distinsa lor cochetărie, cu nimic mai prejos față de seducția transmisă de doamnele din Orient sau Occident.  Tonalitățile vivante, ritmuri cromatice rezultate din textura vestimentației, stilizate cu fascinație de Lucia Pușcașu, conturează un portret bust, fără detalii faciale, având caracter de generalitate, devenit un elogiu pentru seducția feminină medievală, recurentă în arta noastră murală și în țesături. În lucrarea „Liniște la Măldărești”, artista venerează beatitudinea și prospețimea  transmisă de natura extatică, evocată în datele expresioniste ale unei abordări stiliste entuziaste, cu tușa fragmentă, tensionând  compoziția și făcând-o vivantă. Dar totodată, această liniște mărturisită nouă de artistă în efectele transparente de albastru valorat și ocru-galben, vine să ne amintească de marile momente ale trecutului, care au așezat tăcere peste mormintele soldaților, fără efortul cărora Marea Unire nu ar fi fost posibilă. O exprimare extrem de plastică, în care culoarea plonjează pe întreaga suprafață a pânzei, imortalizând o secvență a peisajului specific zonei, dar trecută prin propriul arsenal vizual în care culoarea este efectul unei experiențe susținute. Formula vizuală adoptată de Mirela Ungureanu cunoaște o mai mare libertate de exprimare, în sensul că artista se concentrează asupra sugestiei, abstractizând, dar lăsând lizibil punctul de plecare al imaginii. Interpretările acesteia înseamnă  evocarea contextului în formule moderne de exprimare, problemele de morfologie aduse în discuție denotând o pictoriță sensibilă, de vocație. „Singurătate” este o introspecție în liniștea absolută a naturii, marginea de lume dobândind dimensiunea fabulosului prin jocul cromatic deosebit de rafinat și reținut pentru obținerea unei plasticități expresive. Copacul reprezentat are datele axiologice ale ființei umane, Mirela Ungureanu alăturând caracterul direct al gestului artistic  cu impactul avut de spațiul tăcut și complex al naturii, asupra bucuriei artistei de picta în plein-air. Lucrarea „Fraternitate” este o compoziție mai geometrizată, mai controlată structural, cu tendințe dramatice prin griurile echivalente ideii de suferință. Semnificația reprezentării conturează dimensiunea unui moment plin de umanism, acela  de ajutorare a camaradului rănit în luptele Primului Război Mondial. Cei doi soldați sunt plasați în centrul compoziției, construcția piramidală descrisă de aceștia, recuperând echilibrul structural și alternanța dintre registrul din față și perspectiva celui de al doilea plan, unde întrezărim o așezare umană, evocarea fiind sugestivă și întrând în contextul rememorării unui timp de mult trecut, dar prezent încă în amintirile noastre.

Ana Amelia Dincă,

Critic de artă