Expoziția „Trei”, Aurel Bulacu la Centrul Artelor Vizuale/ Galeria Căminul Artei/etaj

Aurel Bulacu reformulează anatomia feminină după datele imaginarului, după principiile deconstrucției formei, păstrând reperele corpului, astfel încât să descoperim elementele inițiale proiectului său vizual și sensul libertății absolute, pe care artistul îl relevă în sinteza aflată într-o evoluția firească  a experienței  artistice. În cadrul acestei expresii degajate, de punctare a unui fantastic original,  modern și totodată actual, intruziunea supranaturalului și a inexplicabilului,  camuflează psihismele interioare ale artistului, vizând iraționalul și datele subconștientului. Relația imaginilor cu nașterea lumii, în toate înțelesurile metaforice, cu transformările unei structuri care consolidează și realul, și ficționalul, și mitologicul, ne arată ce poate face percepția unui artist dintr-un subiect care a traversat secolele istoriei artei și care va fi mereu izvor nesecat de interpretări. Fantezia plastică a lui Aurel Bulacu pornește de la raportul masculin/feminin, putere/ascendență, de la dihotomiile cunoaștere/noncunoaștere și vizibil/invizibil.  Între aceste limite, acesta a ajuns în mod firesc la o asemenea abstragere ideatică și plastică , concentrând în datele stilului său un întreg univers poetic, tributar experiențelor sale de om și artist: sparge regulile, ajunge la esență, face posibil ca feminitatea să coabiteze cu estetica urâtului în senzațiile optice de straniu și imprevizibil și cu sublimul în voluptatea trupurilor stilizate. Antitezele sale ne propun un artist emergent, oscilând între gravură și pictură, între dualitatea dintre figurativ și nonfigurativ, fără a produce fisuri stilistice în propriul orizont vizual și fără a încălca repere ale compoziției plastice  prin preluarea și interpretarea unui subiect recurent în istoria artei, pe care Aurel Bulacu îl metamorfozează trecându-l din stadiul său primordial de structură amorfă, cu valențe arhaice, într-o configurație aparținând  tendințelor contemporane.  Iluzia formei și  a lumii, dedublarea eului și construirea unei ordini mentale, în care intenționate incompatibilități biologie devin condiția necesară de armonizare a compoziției, peste care se suprapune intruziunea tensiunii emoționale și aparenta ruptură de datele realității,  face posibil ca fiecare lucrare să pară a materializa conceptul diferit al unei idei legate de feminitate. Unele compoziții au discrete tangențe cu estetica dizgrațiosului, altele cu „primitivismului artei moderne”, o parte dintre acestea având o fantezie imaginativă tributară  sintezei depline a formei, variat tratată în modalitatea destructurării ei de către Aurel Bulacu.

Ana Amelia Dincă    

Salonul Național de Plastică Mică de la Brăila, ediția a XXI-a

Un salon de o asemenea amploare, care explorează fenomenul artistic al unui spațiu cu vechi tradiții academice și moderne, adaptate la tendințe europene și la transformări ce vizează o continuă efervescență creatoare în rândurile plasticienilor de pe întreg cuprinsul țării, nu se dezice nici anul acesta de ținuta estetică elevată și de participarea unui număr impresionant de artiști. Pictori, graficieni, sculptori, designeri, fotografi, scenografi, ceramiști, tapiseri, artiști multimedia, întregesc un registru vizual structurat pe datele filosofice ale  efemerului și fragilității, ale frumosului etern, ale diversității tehnice și stilistice, statornicind perene principii plastice cu viziunile lor identitare, parcă aceleași și mereu altele, prin variatele expresii în drumul nestăvilit de a se redefini și de a-și  cuceri redutele nebănuitelor libertății interioare. Deschizând lumi în aceste creuzete prețioase, aparținând plasticii de mici dimensiuni, Salonul Național de Plastică Mică de la Brăila, aflat la cea de a XXI-a ediție, are o valoare incomensurabilă având în vedere faptul că într-un singur loc, aproximativ 400 de artiști, doctori în arte plastice, profesori universitari în București, Iași, Timișoara, Cluj- Napoca, Oradea, formați în  școli artistice diferite și cu strălucite cariere la nivel național și internațional, se alătură generației tinere ca înaintemergători, ca exemple de consecvență și dăruire față de această meserie vocațională, ambiguă pentru unii și ca o piatră de hotar pentru cei aflați în nucleul ei provocator. Cu multiple valențe și motive de a exista într-o contemporaneitate fără repere, în care creația plastică a rămas să ia pulsul mentalității societăți, cele 20 de ediții de până acum, au promovat și generațiile de artiști tineri, aspiranți la porțile unei glorii uneori utopice, alteori obiective și trecătoare, rămânând ca nici ediția din acest an să nu fie lipsită de plasticieni aflați la început de drum. Recomandați de maeștrii lor drept reale talente, care întregesc admirabilul tablou al breslei profesioniștilor  expozanți la Salonul Național de Plastică Mică, o parte dintre aceștia sunt încă masteranzi sau absolvenți ai învățământului artistic superior, ce au ocazia  să își evalueze rezultate muncii lor de până acum, în cadrul unei expoziții de o asemenea amploare. Cu toate acestea, majoritatea participanților sunt membri ai Uniunii Artiștilor Plastici din România, manifestarea de la Brăila coagulând în jurul ei artiști de referință ai fenomenului plastic de la noi, care își identifică anii biologici cu cele două decenii de participare la ampla expoziție. Un cuvânt special  datorăm promotorului acestui salon, domnul Gheorghe Mosorescu, președinte al Filialei U.A.P.R.- Filiala Brăila, pentru aducerea laolaltă a sute de artiști plastici, care mențin încă viu nobilul obicei al revederii anuale, întâmplat prima dată în  1999. 

Ana Amelia Dincă

Expoziția „Trei”, Horia Cristina la Centrul Artelor Vizuale/ Galeria Căminul Artei

Tema zidului este o inserție a memoriei artistului în spațiul pictural, un detaliu plastic devenit nonfigurativ și motiv de popas asupra datelor senzoriale, pe care Horia Cristina le transferă într-un bidimensional palpabil și vizibil, cu asperități și structuri rezultate din tehnica aplicată. Înlăturând forma, acesta permite unor culori încărcate de prezența materiei fizice să fie limite între prezent și trecut, între ascundere și dezvăluire, între lumină și întuneric. Artistul își pune sufletul pe tapetul pânzei sale, lăsându-și descoperite sentimentele contemplării, puterea de înțelegere a neantului, care se află și în el, și în noi, făcând o comparație între duritatea zidurilor și clipa efemeră, ambele aflate la intersecția vremurilor trăite, dar și a celor care vor urma. Această barieră tranșantă, semnificată de zid, un obstacol impenetrabil, devine la Horia Cristina o carapace protectoare care ascunde, separă și protejează, fiind conținătoarea unei experiențe umane, aflată dincolo și dincoace de acest cadru concret și, în același timp, intangibil. În câmpul cromatic, nimic nu deranjează privirea, totul devine calm, liniștit, metaforic. Planul aplatizat al compozițiilor pune în discuție un univers fără limite, o extindere a trăirii artistului și o prelungire nemărginită a emoției sale în extremitatea cadrelor tabloului, care permite fluxului energetic să îi depășească marginile. Absența formei, permite luminii să curgă intermitent, să întâmpine zone umbrite prin sugestii obținute din griuri discrete și extrem de rafinate, printre care descoperim un cumul de energii desfășurate pe verticală și orizontală, implicări ale gestului direct al pensulei, urmat de suprapuneri ce lăsă să se întrevadă o structură grafiată, într-un ritm de plasticități, determinând inflexiuni de culoare, diferențe de texturi, în spațiul vibrant al tabloului. Evident că o astfel de abordare poate fi ambiguă, chiar ermetică, însă luminozitățile, suprafața degajată a lucrărilor, elasticitățile stărilor conținute, venite dinspre artist, în sensul impresiei avute la un moment dat în fața peretelui unei case arhaice, arsă de soare la Sulina, ori în arșița citadină a Bucureștilor, unde umezeala ploii sau aerul răcoros al nopților de vară sunt prezente în simțurile și în amintirea artistului, refăcând trasee ale trecerii timpului peste noi, prin fragmentare memoriei citadine și rustice, identificată cu însăși viața noastră. Horia Cristina sistematizează suprafața bidimensională prin realizarea asperităților pânzei, pe care dorești să le atingi. Exprimarea concisă și totuși trăind puternic în expresia ei coloristică, stratificarea planurilor, combinațiile imagistice mereu diferite, mereu proaspete în strălucirea diurnă și în misterul nocturn, dau concretețe unei perspective vizuale indescriptibile la prima vedere, prin traseele directoare ale tușelor  sau liniilor inserate în pagină sub forma unor careiaje grafice. Impactul orizontului inspirațional imediat asupra  pictorului face posibil un întreg registru  imaginar, sugerat prin simple gesturi mai hotărâte sau mai lejere, care unduiesc pensula în direcții diferite, păstrând încărcătura bucuriei de a picta, așa cum o percepem în traseele de culoare aliniate sau aplicate după reguli, pentru că și pictura abstractă are rigorile ei, Horia Cristina încercând să sugereze o ordine și o sonoritate reținută a spațiului nonfigurativ, vorbindu-ne prin demersul său creator, despre zone ale meditației și contemplării.

Ana Amelia Dincă

Expoziția „Oglindiri”, Galeria „Metopa” a U.A.P.R. -Filiala Pitești, 2 martie-22 martie 2020

-expun: Mirabela Bedereagă, Cîrstina de la Studina, Nicoleta Liciu Gribincea, Lucian Liciu-

Fiecare artist are felul său de a fi și a picta, oglindind pe pânză stări trăite și subterfugii de dincolo de vizibil, prin încercări atipice de a transfera  emoția interioară spre un spațiu exterior. Exprimându-și dominantele spiritului și credințelor într-o atitudine de revoltă sau de retragere în matca unui imaginar salvator, expoziția artiștilor Mirabela Bedereagă, Cîrstina de la Studina, Nicoleta Gribincea Liciu, Lucian Liciu vorbește tocmai despre diferențele de adaptare ale artistului la realitate și despre modul în care  energii defavorabile pot fi pozitivate în pictură.

Astfel, imaginativă și fantastică în alegerea elementelor de reprezentare, Mirabela Bedereagă sugerează lumea pură a visului, evocată în compoziții încărcate de  lirism cromatic, alăturat unor structuri peisagistice simplificate, dar așezate în conotațiile unei interpretări personale. Energiile formelor și tușelor prefigurează starea de beatitudine a artistei, puterea acesteia de a materializa câmpuri de tonalități întrerupte de fina execuție a unor componente recognoscibile. Delicatețea gestului care plăsmuiește o atmosferă mirifică se citește pe întreaga suprafață a tabloului  revitalizat de fiecare dată, prin contraste cromatice, dar și prin nuanțe mai stinse, punctate de câte o structură, care exaltă picturalitatea spațiilor tratate după criterii plastice. Mici cadre geometrice anunță un întreg habitat, iar trasee prelungi de pensulă și juxtapuneri descriu metamorfozele emoțiilor umane în analiza unor portrete. De la un realism figurativ, Mirabela Bedereagă ajunge la un alt tip de expresie, rezultat al posibilităților sale de a transfigura vizibilul, cu mijloacele subiective ale picturii. Abordarea sa, extrem de poetică, ne vorbește despre salvarea sufletului prin reîntoarcerea la o lume sinceră și spiritualizată, în scopul de regăsire a frumosului, care nu se află în afara noastră, ci este atributul felului nostru de a percepe universurile care vin spre noi.

Pictura lui Cîrstina de la Studina se află sub semnul destinului uman. Năvodul, șerpuitoarele cărări ale vieții, capcanele orașului contemporan definesc însăși traseul artistului în acest tumult existențial al societății de acum. Vibrații sufletești, sentimente omenești, stări contradictorii, se alătură  interogațiilor prin intermediul cărora artistul încercă să-și depășească condiția de care nu se poate desprinde. Duritatea acestei lumi și obstacolele permanente care obturează devenirea noastră, se află sub protecția unor credințe în anumite semne, precum aceea a împletiturii năvodului, cu multiple valențe simbolice, care protejează, încorsetează, eliberează omul ancestral din constrângerile  la care este supus, independent de voința sa. În mesajul compozițiilor lui Cîrstina de la Studina se poate regăsi fiecare individ, care se luptă în plasa propriei sorți, neputând fi nepăsător la obstacolele cotidiene. Regăsim aici și ideea marilor aglomerări urbane, ale orașelor transformate de istoria vremurilor recente, reprezentate de orașul București, care este același și mereu altfel, indiferent de modificările intervenite în ființa lui, el își păstrează aceeași puritate și același mister.

Tradiția populară românească, exoticele costume bogat brodate, amintind o cutumă pentru care obiceiurile și credințele stau mărturia unei întregi civilizații, constituie subiectul tablourile Nicoletei Liciu Grimbicea, artista care detectează în limbajul formei și culorii, componente vizuale organizate după normele decorativului, dar și conform expresivităților picturale, exprimându-se într-o interpretare liberă, fără să înlăture principiile compoziționale specifice bidimensionalului. Frize de galben și roșu, se contrapun negrului care susține osatura lucrărilor, siluetele personajelor având o notă de efilare specifică spiritualității noastre bizantine, dar și o anumită compactare în conținutul formal. Câmpuri de mici structuri geometrice ritmează sugestiile de frize, conferind o mișcare a planului, dar și o exaltare rezultată din  alternanța dintre ductul orizontal al culorii și alungirea siluetelor, unele cu rezonanțe tipologice dinspre civilizațiile medievale și antice. Țesăturile, ornamentele prezente pe piesele vestimentare sunt tratate cu eleganță și rafinament de Nicoleta Liciu, oglindind atât sobrietatea, cât și spiritul autentic al originilor noastre.

La polul opus, se află Lucian Liciu pentru care tehnologizarea civilizației devine motiv de inspirație într-o serie de  reprezentări de factură abstractă. Lucrările aparțin unei perioade anteriore viziunii de acum, care se concentrează pe o exprimare directă a unor situații sociale reevaluate de viziunea personală, dar regăsim în vechile abordări datele aceleiași estetici a transpunerii clare și expresive a conceptului. Grafismele,  pata de culoare, sinteza, implică registre și asocieri ce ne conduc spre rețelele A.T., dar și spre reminiscențele arhitectonice ale comunismului. Observăm în compozițiile sale crearea unor trasee și suprafețe plate, cu geometrii evocând banalul, redat prin anumite semne simplificare. Acestea sunt rezultatul unor detalii rămase în memoria artistului și experimentate în conținutul tablourilor sale, cu aceeași frenezie tipică felului său de a picta.  Dacă Lucian Liciu se exprimă prin variate formule ideatice izvorâte din experiențe sociale trăite, nu înseamnă că nu tratează satiric prostia umană sau că nu deplânge drama lumii mărunte, din imediata apropiere. Însă unitatea demersului său de până acum este presărat cu serii ample de lucrări, cu trimiteri directe la particularitatea societății noastre postdecembriste.

Ana Amelia Dincă

Expoziția „Trei”, Alexandru Nicolae Ispas, la Centrul Artelor Vizuale/Căminul Artei/Etaj

Pictura lui Alexandru Nicolae Ispas exprimă sentimentul libertății interioare, o imanență a stării de extaz, inspirată de sunetele muzicale, punct de pornire a imaginilor amprentate de un colorit puternic, dinamic în expresie, cristalizat pe un stil abstract, coerent în unitatea abordării. O înțelegere pură a invizibilului și o aluzie la datele spiritului, care dorește să descifreze spații neexplorate încă de artistul imaginativ, pentru care sonoritățile lui Frédéric Chopin sau Ludwig van Beethoven devin surse de inspirație, elemente ale unei meditații regăsite în străfundurile eului și revărsate peste un spațiul pictural, creând iluzia unui plan intangibil. Așa pare fundamentul discursului plastic al lui Alexandru Nicolae Ispas, care relevă potențele culorii, capacitatea acesteia de a defini omeneștile lumi lăuntrice, mărturisind bucuria ființei de a interacționa cu muzica, într-un demers alăturând liniștea cosmică și tăcerile meditative ale artistului, cu plutirea și eterul, cu fluidul și solidul, substituind materia din care suntem alcătuiți, cu abisuri și cu imperceptibilul repaos terestru, cu mocnirile sale marine și tectonice,  echivalând cu dinamica universului. Suprafața lucrărilor are densități de culori epatante, aplicate gestual pe câmpul imagistic vibrant și eteric, având trasee tonale modelate în aplicații diferite de lungime și grosime, de ecleraje evaluate prin coroborări de tonuri mai închise ori luminoase, evidențiind suprapunerile și intersectările de tușe alungite, întrerupte brusc sau care se finalizează pierdute unele în altele, într-o tensiune  convergând spre centrul tabloului. Continuându-se mental spre o direcție de dincolo de lucrarea propriu-zisă, liniile directoare se deplasează liber sau controlat, fără a stabili zone de implicare aleatorie, ci spații picturale gândite, armonioase și echilibrate. Ceea ce atrage atenția în aceste compozițiile sunt resursele inepuizabile de alăturare a culorilor, în compoziții care nu se repetă la nivelul expresiei, forma geometrică a cercului și punctului creând adâncimi, planuri și reliefând spații, într-un joc de pete de culoare și pensulații, tinzând spre o notă suprematistă. Aluziile făcute la spațiul cosmic, prin inspirația auditivă venită din energiile muzicii, dă impresia nașterii luminii din întuneric, în perpetua dinamică  a misterului universului și a necunoscutului. Acest neant pe care îl sugerează artistul, concordă cu neliniștea omului căutător de răspunsuri în ceea ce privește subiectivitatea existenței sale, limitate ca timp fizic, dar și în ceea ce privește concretețea vieții, a idealurile spre care tinde și pe care le poate atinge sau nu. Cercetând esența existenței prin raportul dintre pictură și muzică, dintre disonanțele vieții și armoniile supranaturale, Alexandru Nicolae Ispas asociază cele două tipuri nonfigurative de peisaje, terestru și cosmic, cu metamorfozele devenirii, raportate la preceptele propriei sensibilități,  la puterea de a pătrunde dincolo de sine, la posibilitatea de a experimenta și descoperi treptele  suferinței și bucuriei, asimilând întreaga încărcătură emoțională a ființei, pe care o plasează în aceste câmpuri de culoare rezonând muzical cu starea de a fi, în care schemele raționalului sunt lăsate alături pentru moment, iar desfătarea sufletului și spiritului sunt surprinse în momente de contemplare. Sensul, pe care Alexandru Nicolae Ispas îl dă alternanțelor de culorii și spații imaginare, este reflexul unei fericiri nemărturisite, al unui optimism, care surprinde trăirea directă a artistului în datele ei superioare.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Mihaela Profiriu Mateescu, la Galeriile Sabion

Pornind de la ideea că icoana este „materializarea artistică a credinței în Dumnezeu”, Mihaela Profiriu Mateescu, dă măsura talentului său, dar evocă și apropierea de memoria divină a omului, prin această raportare la zonele transcendentale, prin intermediul picturii. Cu o mare sensibilitate și aplecare spre lucrurile spirituale, artista își purifică starea interioară prin actul de a crea icoane pe sticlă, în spiritul tradiției românești, pe care o cunoaște bine și care presupune anumite particularități în funcție de școală și de caracterul unic al fiecărui artist popular.  Iată că, Mihaela Profiriu Mateescu, cu numeroase expoziții în țară și în străinătate, prin delicatețea desenului, pe care îl umple cu rafinate culori și cu dumnezeiești mesaje de bine, fiindcă sfinții pictați de aceasta sunt mesagerii divinității pe pământ, își recompune după propria viziune, un univers spiritual marcat de teme și personaje biblice clasice, dar interpretate prin îmbinarea stilistică a  picturii  naive țărănești, cu  viziunea bizantină, din a căror conotații estetice a selectat preceptele generale, interpretate conform unui discurs plastic personal, fără a se îndepărta de canoane. Cu o tendință cuprinzând atât decorativismul, dar și direcția religioasă, specifică acestui gen artistic, Mihaela Profiriu Mateescu preferă un desen sugestiv și echilibrat, cu linie suplă, trasată cu negru, conturând suportul grafic al icoanei pe sticlă și datele modelului selectat. Pornind de la o imagine prestabilită, de la regulile împământenite, pictorița intervine cu scheme personale în compunerea lucrărilor, alegând de fiecare dată o cromatică prețioasă, rezultată din suprapunerile transparente, din saturări tonale, care completează formele conturate cu delicatețe. Pe marginile lucrărilor observăm armonioase elemente vegetale, creând frize expresive, realizate cu multă minuțiozitate, într-o alternanță de geometrii discrete, ce conferă o strălucire și o frumusețe specială icoanelor sale. O parte dintre creațiile artistei sunt expuse în spațiul Galeriilor Sabion, însă numeroase icoane fac obiectul unui catalog, pe care vizitatorii îl pot răsfoi, pentru a-și face o imagine mai cuprinzătoare cu privire la activitatea sa. Având o cultură vastă în ceea ce privește arta religioasă, pentru că Mihaela Profiriu Mateescu este licențiată a Facultății de Istorie, aceasta reușește să ne atragă atenția prin acuratețea exprimării, dublată de sinceritate și  gustul pentru frumos. Gama vastă de figuri sacre face vizibilă dorința pictoriței de a se exprima în această tehnică, în care descoperă de fiecare dată, legătura pământeană a omului cu spiritul divin. „Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul”, „Sfântul Ierarh Nicolae”, „Maica Domnului Glicofilusa”, „Iisus Emanuel”, „Cina cea de Taină”, „Sfântul Luca”, „Sfântul Gheorghe”, „Filixenia lui Avraam”, „Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe”, străjuită de îngeri, înconjurată de 12 medalioane cu chipurile profeților din „Vechiul” și „Noul Testament”, „Deisis”, „Învierea” etc., ne arată multiplele posibilități imaginative de asociere a personajelor, de transpunere personală a unor teme atât de iubite de artistă.

Ana Amelia Dincă

Expoziția „Peisaj”, Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea, joi, 20 februarie, ora 15,00-

-lucrări din patrimoniul Muzeului Județean Ialomița-

Expoziția este un cumul de experiențe, ale unor plasticieni tineri, între timp deveniți nume importante ale fenomenului artistic contemporan, care și-au desfășurat viziunea într-un context provocator din punct de vedere al tendințelor și direcțiilor timpului lor. O parte dintre aceștia și-au desăvârșit profesiunea în Europa sau S.U.A, cei rămași în țară formând cariere impresionante în învățământul superior de artă sau în cel liceal, fără a neglija evoluția personală în domeniul creației artistice. O privire generală asupra lucrărilor, ne conduce spre ideea că pictura în plein-air, prin observarea directă a motivului, este dominantă, diferențierea făcându-se în tipul de interpretare, care pune accent pe o pensulație particulară a fiecăruia, abordarea rămânând aceea a unui stil modern, în care pitorescul  naturii este adaptat discursurilor vizuale particulare. În griuri rafinate sau în culori care să redea natura în deplina putere de regenerare, artiștii evocă întinderea câmpiei, bălțile înconjurate de sălcii, margini de sate în diferite momente ale zilei, așezând elementele în planuri perspectivale, în registre concepute după criterii compoziționale, amintind apartenența lor la școala românească de pictură. Uleiul (pe carton, pânză sau placaj) tehnică consacrată, cu ajutorul căreia se obțin efecte expresive, armonioase, punând în evidență planuri și ecleraje, precum și prospețimea primăverii ori atmosfera grizată a toamnelor, conferă o prețiozitate aparte lucrărilor, datorită nu numai cromaticii, ci și jocului de geometrii, alternate cu pete ample de culoarea sau cu tensiuni rezultate din pensulații vibrante, redând implicațiile afective, perceptibile la nivelul expresiei plastice. Dincolo de frumusețea pe care o receptăm la o primă analiză, concluzionăm că stilul fiecăruia dintre artiștii expozanți conservă preceptele de școală, cărora le adaugă subtilități plastice, relaționate cu trăirilor directe, cu talentul și experiența avută în momentul realizării acestor admirabile compoziții.

Ana Amelia Dincă

Re- Conectare

-expoziție Rodica Benintendi, Muzeul Literaturii Române, 16 martie 2020, ora 19,00-

Manifestările interioare ale eului, au la Rodica Benintendi o recurență mereu surprinzătoare în expresia plastică, încărcată de simboluri ale trecerii timpului, ca noțiune a filosofiei, a fațetelor feminității, ca experiență de autocunoaștere, în măsura în care lumea cosmică devine reflexul transcendental al devenirii. Fluxul acestui tip de emergență îi permite artistei să își restaureze cele mai ascunse contradicții, să devină pozitivă și intangibilă, în urma unor experiențe ale libertății, mărturisite în osmozarea dimensiunii celeste cu cea acvatică, a traseului  lăuntric cu cel subteran. Suprapunerea clipei ireversibile cu trăirile subconștiente, relaționate cu visul și cu puterea gândului de a-și construi propriile temple ale memoriei, devin o definiție a picturii doamnei Rodica Benintendi, ale cărei subterfugii estetice pot fi citite  în rețelele spațiilor și planurilor compozițiilor, în materialele prețioase pe care le utilizează, aparținând prin ținuta lor unui suprarealism condescendent, unei viziuni pornind din interior și izbucnind spre exterior în bucuria a trăi. Lăsând loc dimensiunii contemplative, verticalitatea lucrărilor sale au în contrapondere tonalitățile vivante, forma și neantul nonfigurativ din detalii, stilul său evocând ritmuri în trasee cromatice și tușe vibrând suprafața pânzei, într-o mișcare neîncetată a materiei biologice. Câmpuri abstracte alcătuite din modulări ale elementelor de limbaj plastic, se alătură zonelor de sugestie sau de figurare recognoscibilă a corpului feminin. Acesta  este transpus în deplina lui grație și construit parcă după date ale unei geneze mistice,  care permit omului, prin puterea sa de a călători imaginar, să fie  și cosmic, și marin, și teluric, evocând stări care aparțin senzației de plutire, de alunecare în vis, de inducere a stării de monolit. Frenezia tehnică, stilul și semnificația fiecărei lucrări, ne vorbesc despre opțiunile plastice ale pictoriței  Rodica Benintendi, care cercetează în permanență laturile purității din interiorul ei, înțelese ca un raport cu perfecțiunea, cu binele, adevărul și frumosul. Această dorință de autodepășire este evocată prin mijloacele expresive, unitare și armonioase ale penelului, revigorate în fiecare tablou, conforma mesajului, direct sau tainic, aruncând astfel o undă de mister, care provoacă privitorul și îl incită la interogații. În ultimă instanță, acest mister nu rămâne închis într-o carapace, el se dezvăluie în datele unui figurativ interpretat, relevând  ideea că Rodica Benintendi, explorând capcanele cele mai profunde ale sufletului său, proiectat în spațiul nedisimulat al visului, rămâne un spirit profund, în dorință de a fi un om frumos și, în egală măsură,  liber.

Ana Amelia Dincă

„Grădina din vis”, expoziția Vasile Mureșan Murivale, Centrul Artelor Vizuale/Căminul Arte

Murivale este un pictor care se distinge în peisajul artistic contemporan prin asumarea nu chiar tacită  a condiției de artist într-o societate care nu îl reperează, pentru că nu vrea,  și nici nu îl respinge, pentru că este înnobilat cu talent, bunătate și frumusețe, în sensurile pe deplin spirituale ale termenilor. Inedit ca personaj, așezat de divinitate sub semnul vocației de pictor și  povestitor, Murivale iubește florile și animalele, îi sunt dragi oamenii și suferința lor nu îl lasă indiferent, fiind un sfătuitor demn de luat în seamă; vorba lui incisivă te pune pe gânduri, iar când pătrunzi în „Grădina din vis”, te intersectezi cu un spațiu al Raiului, al cărui grădinar este însuși artistul, opera sa de până acum fiind efectul bucuriei cotidiene, de a trăi printre oameni și flori. „Grădina din vis” este un teritoriu imaginar, inspirat din universul casnic al artistului, dominat de plante naturale și artificiale,  de culori epatante, care îl bucură, determinându-l să mai creadă că traiectoria sinuoasă a fiecărei zile este încă de partea sa. Cu aceste gânduri intrăm în esența stilului care îi caracterizează pictura și descoperim simezele de la Căminul Artei, din februarie 2020, unde ni se dezvăluie același Murivale neconvențional, liber în gândirea artistică, cu aceeași mare forță de expresie pe care am mai văzut-o la el, regăsită atât în instalațiile formate din pânze de dimensiuni considerabile, interactive prin concepție, cât și în tablouri mai mici cu subiecte florale, rămânând cumva în datele vechilor obiceiuri de a repera cultural figuri și legende mereu actuale, interpretate original, conform viziunii sale expresioniste.  Dacă l-am văzut pe artist folosind drept suport al demersului său, materiale neobișnuite, îl regăsim  întorcându-se la pictura în ulei, care are avantajele ei, permițând, printre altele, suprapuneri și efecte de strălucire a culorii. Atârnate „ca niște rufe” puse la uscat, pânzele creează spații, discrete ascunzișuri și labirinturi, reiterând ideea de grădină paradisiacă și de alee, pe unde vizitatorul se poate plimba, admirând bogăția coloristică. Pictate pe terasă sau în fața casei, direct în natură, la sfârșitul primăveri sau în plină vară toridă, douăsprezece dintre pânze au fost colorate câte trei-patru ore pe zi, elementul comun care le oferă continuitate, fiind crinul imperial, expoziția conținând primele tablouri pe tema grădinii, proiect început în urmă cu doi ani.  Tușele ample, unele gestuale, altele trasate cu exactitate, descriu când un desen foarte schematic și rațional, când trasee modelate, de o plasticitate unică. Utilizarea monotipului, întărește o dată în plus, jocul paletei și stilizărilor, imprimarea făcând parte din experimentele artistului de a –și înnobila imaginea cu modalități diferite de exprimare. Folosirea unei varietăți de culori, care juxtapuse dau efecte de scânteieri pe alocuri și unde rozul se pierde în violet și albastrul în verde, nu credem că îl îndepărtează pe artist de teorii cromatologice. Murivale simte și contrastul armonic, și fațetele interpretării motivului citaționist, în lucrări amplasate parietal sau suspendate pe sfori, chiar pe jos, în spațiul vitrinei de la intrarea în galerie, un bulgăre de fericire atrăgând atenția, prin rotunjimea și nuanța sa aurie, epatând desenele din aranjamentul peste care timpul pare că trece insesizabil. Discursul     expozițional se continuă cu ideea de palimpsest, integrată conceptului de creație, artistul răzuind unele straturi de culoare, peste care a revenit, reîmprospătează, analizează, proiectându-și astfel  subiectul într-o traiectorie experimentală caracteristică, în scopul de a obține efecte. Epopeea lui Ghilgameș, trimiteri la reliefurile Imperiului asiro-babilonian, la Geneză ori la Capela Sixtină, chipul lui Iisus și al Fecioarei Maria, figura lui Leonardo da Vinci,  se disting ca citate vizuale preluate din istoria artei, tipologiilor reconfigurate de Murivale în ambianța pitorescului vegetal, fiind completate de autopotrete. O pânză de mari dimensiuni, aranjată pe lungimea sălii de la etaj, devine culmea desfășurării penelului pe suprafețe elaborate și o sinteză a preocupărilor de până acum, a afecțiunii culturale față de anumite epoci și civilizații. Dar, pe lângă această instalație inedită, artistul a expus o serie de compoziții cu flori, pictură de observație,  realizată în fața motivului, evidențiindu-se catifelarea biologică a nuanțelor, interpretată prin pete de culoare valorate, pline de lumină, evidențiate de notele grizate ale spațiului compozițional, ivite pe ici, pe acolo, pentru a neutraliza un arsenal de tonalități, care împrospătează tabloul. Rhododendronul, măceșul sau trandafirul de Damasc sunt puse în pagină astfel încât să respire pe suprafața lucrării, prin crearea în jurul acestora a unei atmosfere de tonuri surdinizate. Cu șevaletul direct în natura, care îl ajută să-și regăsească echilibrul interior, în intimitatea atelierului sau în văzul lumii întregi, prin filmarea în direct a etapelor de lucru ale tabloului, Vasile Mureșal Murivale, este un pictor al luminii și al culorii, care își inventează soarele său interior, pe care îl hrănește și îl lasă să ardă.

Ana Amelia Dincă

Alexandru Nicolae Ispas, Horia Cristina și Aurel Bulacu, la Centrul Artelor Vizuale/Căminul Artei, joi, 13 februarie 2020, ora 17,00;

Lui Alexandru Nicolae Ispas îi sunt specifice spațiile siderale, marginile de lume care lasă în prelungirea lor transparența infinită a eterului, întinderile de apă și revărsările materiei, inundând privirea noastră cercetătoare, apoi crepusculul și  răsăritul, drept ciclicitate a vieții și morții, bucuria de a deveni a ființei sale și melancolia meditativă a eului. Învăluirea în visare a memoriei, care refuză emfazele realității,  se regăsește în tensiunea aplicării conflictuale a tușelor, pe când în orizontalitatea lor detectăm răgazul , tăcerea structurilor tectonice și acvatice, ce pot fi reflexul oricărui cosmos imaginar. Griurile detașate de alte combinații cromatice au întunecimi, dar și concentrări pe puncte luminate special, accentuate de artistul care dorește să centreze și să echilibreze compoziția prin câteva trăsături de penel, direcționând staticul către  nucleul spațiului bidimensional. Există lucrări care răbufnesc din miezul lor luminiscent, ca o explozie spre marginile cadrului, prin mecanisme de forță interne, împingând spre spațiul exterior, tensiunile ce-și întind tentaculele spre zonele pline de mister  ale necunoașterii. Pe Alexandru Nicole Ispas îl interesează fațetele subiectului plastic, fiind ludic și totodată dramatic în abordarea culorii, din albastru obținând o nelimitate măsură a neantului, a bucuriei de a se reinventa pe sine, de a restructura cadența invizibilului, care este prezentă în energia existenței noastre. În unele tablouri, artistul se reîntoarce spre spiritul său solar, aflat dincolo de limita fizică, plasând în notele transcendentului demersul său pictural. 

Uitatele ziduri din umbră, peste care soarele coboară uneori, permițând biologicului instalat aici să construiască sinergii și lumi discrete, indescifrabile, fascinante, par a face parte din pictura lui Horia Cristina, cel care elimină definitiv forma, imaginile ivindu-se din subconștientul care diseminează detaliile unor structuri întâlnite de artist în arealul său cotidian. Suprapunerile de culoare,  întrezărite pe suprafața pânzei, creează texturi diverse, evocând  legătura cu straturile cele mai sensibile ale sufletului său și sintetizând realitatea în creuzetele unor alburi grizate cu mult bun gust, pe alocuri senzații de violet, albastru deschis, griuri molcome, așezându-se pentru a discerne planuri și trasee, registre și discrete mișcări mocnite din spațiul sideral al omului.   Abstragerea vizibilului în frământarea senzorială a culorii, stăpânită de o anumită coerență vizuală, vorbește despre personalitatea artistului liber și visător, reținut un moment în corsetul rațional și lucid al existenței.  La Horia Cristina nu avem de-a face cu un abstracționism facil, pictorul fiind preocupat de larghețea unui spațiu care se continuă lent, dar incisiv, în afara tabloului, în care se exaltă substanța cromatică, o prelungire de dincolo de epiderma simțurilor noastre. O structură marcată de intemperiile propriului destin, un loc uitat, peste care timpul se face simțit în șoaptele lui imperceptibile, determinând ca lucrările să derive unele din celelalte, să se înlănțuite prin cromatica ținută admirabil sub control, pentru a statornici trăirile imperative și impulsul asupra clipei efemere.

Aurel Bulacu a ajuns la deplina sinteză a formei, pregătirea din zona gravurii disciplinând organizarea spațiului compozițional, stăpânirea formei, echilibrul părților și întregului. Aceste caracteristici sunt prezente și în tratarea plastică a corpului feminin, care este destructurat prin dislocarea elementelor anatomice, modalitatea de figurare vizând supranaturalul. Într-un număr important de lucrări, având același subiect, așezat în plina pagină a pânzei, artistul devoră imaginativ resursele vizuale ale nudului, conceput sub forma monolitului plasat pe orizontală și verticală. Conferindu-i multiple plasticități de ansamblu, dar și expresivități apărute din tușa picturală, ce plasează rafinate griuri colorate în datele unei estetici specifice artistului,  Aurel Bulacu subliniază plasticitatea corpului feminin. Pensulațiile se metamorfozează unele în celelalte, fapt ce determină ca unele torsuri să capete mișcări interioare și osmoze, să se proiecteze în volumetrii prin racursiuri, să devină tensionale și să dobândească datele ritualului erotic. Prin procedeele vizuale aplicate,  artistul aduce în memoria noastră structura dură a pietrei și a formelor cosmice, dumnezeiasca modelare a lutului din Geneză și frământarea perpetuă a materiei. Nu prin absenta senzualului, ci prin voluptatea formei,  Aurel Bulacu evocă universalitatea, esența, spiritualul și transcendența.

Ana Amelia Dincă

Grafica Mariei Unțanu acum

În grafica Mariei Unțanu, abordarea veșmântului ca element de relevare a plasticităților, nu este ceva nou. Cu decenii în urmă, acoperământul trupului era filigranat grafic în compoziția „Cămașa morții”, care învăluia trupul unei  tinere fete, redată din profil și cu ochii închiși. Coroborând trăirea interioară și pe cea exterioară ființei, Maria Unțanu a diseminat cele două stări de-a lungul anilor de creație, redând ori trăirea și energia feminină, pentru că mai toate personajele artistei sunt simboluri ale feminității și cunoașterii sinelui, ori evocând  contemplarea de dincolo de corp, reflectată în naturi statice, cu valențe poetice și meditative, unde necunoscutul determină interogația prezentă în cărările nesfârșite ale existenței, exemplificate de firul țesăturilor care urcă și coboară, se apropie și se depărtează, artista fiind inspirată de cusătura broderiilor și ștergarelor, a iilor și cămășilor tradiționale. Acum, aceste componente fac trecerea de la  ipostaza de carapace protectoare a trupului și suprafețelor, la veșmântului tratat ca obiect de sine stătător, ca structură plastică purtătoare de mesaje, uneori ca extindere a psihologiei omului sau ca reflex al frumosului, însă  cu multiple valențe culturale, formând o amprentă artistică, un parcurs vizual unitar, specific Mariei Unțanu.  Mărturii ale unui timp trecut, memorie a unei colectivități cu valori ancestrale,  texturile care formează punctul de plecare al imaginilor sale, sunt amplasate în zona cercetării expresivităților, potențate de mijloacele desenului și ale unei experiențe particulare în construirea formei gândită ca un ritm de linii, puncte și pete de culoare. Imaginea rămâne o consecință a așezării raționale a traseelor vizuale, concepute în conglomerate de entități abstracte, rezultate din dispunerea specifică stilului său. Planurile, faldurile materialului, cu adâncimi și reliefuri analizate în amănunt, sunt iluzorii, la fel ca viața omului. Veșmintele desenate de Maria Unțanu au destin, vârste, sunt efemere, constituie amprenta unei identități, impun o conduită, statornicesc idei, sentimente, reprezintă renașterea, viața triumfătoare și tragedia dispariției. Schimbându-le contextul, acestea nu mai acoperă carnea dumnezeiască a omului, ci devin stări ale materiei, obiecte de admirat, reflexe ale frumosului, ferestre care multiplică lumea vizibilă, lăsând loc imaginarului spre deschideri ale invizibilului. Scânteieri de lumină se reflectă din loc în loc, lăsând ca jocul de umbre să tensioneze planurile în registre diferite de reprezentare, osmozate în grafii și semne, uneori componentele fiind diseminate în scheme geometrice, receptate doar de un ochi atent. Sinestezia dintre structurile alcătuite, care induce  inserția orientală a conceptului de labirint, reminiscențe discursive coborâte din vechi civilizații copte și grecești sau inducerea unei formulei asemănătoare ADN-ului, evocată printr-un tip de scriere abstractă, inventată din elementele de limbaj plastic și din tehnica stippling, domină acest areal imagistic, care devine  simbol, mit, arhetip. În unele cazuri, câmpul bidimensional prezintă anumite configurații, preluate din regnul aviar și vegetal, din cel medieval și sacerdotal.   Alăturarea unor păsări, care prin forma lor te îndeamnă să le prinzi în mâini și să le simți delicata rotunjime a toracelui, apoi palme cu degete efilate sau mătănii, șoptind sub mânecile verticale, asemănătoare turnurilor de catedrală, ori în ipostaza rugăciunii, mărturisind credința și cumințenia ființei ce descrie o traiectorie statică, descendentă acum, coboară spre pașii tăcuți și nemișcați, încorsetați în fastuoase încălțări. Aceste aspecte completează ipostazierea veșmântului ca simbol al evoluției și ambientează estetic compozițiile diferite, încorporând mistere de nedescifrat, legate de adaptarea sufletului la dimensiunea cosmică în care acesta devine. Veșmântul este o preocupare dintotdeauna a Mariei Unțanu. Dacă în anii din urmă era adiacent al semnificației, cu trecerea timpului a început să devină subiect esențial, efigie dispusă a plat, să se afirme singular, lipsa chipului rămânând o absență de ordin estetic, recuperată de sugestii, de prezența mâinilor și tălpilor, statornicind o psihologie, o trăire directă, apropiată unei latențe a așteptării. Veșmântul, asemenea chipului, ascunde și dezvăluie, are fațete și dedublează ființa, artista ajungând la această transfigurare prin experiența culturală, care i-a permis să facă analogii cu creația unor civilizații din colțuri diferite ale lumii, diseminând-o într-un demers original.

Ana Amelia Dincă