Re- Conectare

-expoziție Rodica Benintendi, Muzeul Literaturii Române, 16 martie 2020, ora 19,00-

Manifestările interioare ale eului, au la Rodica Benintendi o recurență mereu surprinzătoare în expresia plastică, încărcată de simboluri ale trecerii timpului, ca noțiune a filosofiei, a fațetelor feminității, ca experiență de autocunoaștere, în măsura în care lumea cosmică devine reflexul transcendental al devenirii. Fluxul acestui tip de emergență îi permite artistei să își restaureze cele mai ascunse contradicții, să devină pozitivă și intangibilă, în urma unor experiențe ale libertății, mărturisite în osmozarea dimensiunii celeste cu cea acvatică, a traseului  lăuntric cu cel subteran. Suprapunerea clipei ireversibile cu trăirile subconștiente, relaționate cu visul și cu puterea gândului de a-și construi propriile temple ale memoriei, devin o definiție a picturii doamnei Rodica Benintendi, ale cărei subterfugii estetice pot fi citite  în rețelele spațiilor și planurilor compozițiilor, în materialele prețioase pe care le utilizează, aparținând prin ținuta lor unui suprarealism condescendent, unei viziuni pornind din interior și izbucnind spre exterior în bucuria a trăi. Lăsând loc dimensiunii contemplative, verticalitatea lucrărilor sale au în contrapondere tonalitățile vivante, forma și neantul nonfigurativ din detalii, stilul său evocând ritmuri în trasee cromatice și tușe vibrând suprafața pânzei, într-o mișcare neîncetată a materiei biologice. Câmpuri abstracte alcătuite din modulări ale elementelor de limbaj plastic, se alătură zonelor de sugestie sau de figurare recognoscibilă a corpului feminin. Acesta  este transpus în deplina lui grație și construit parcă după date ale unei geneze mistice,  care permit omului, prin puterea sa de a călători imaginar, să fie  și cosmic, și marin, și teluric, evocând stări care aparțin senzației de plutire, de alunecare în vis, de inducere a stării de monolit. Frenezia tehnică, stilul și semnificația fiecărei lucrări, ne vorbesc despre opțiunile plastice ale pictoriței  Rodica Benintendi, care cercetează în permanență laturile purității din interiorul ei, înțelese ca un raport cu perfecțiunea, cu binele, adevărul și frumosul. Această dorință de autodepășire este evocată prin mijloacele expresive, unitare și armonioase ale penelului, revigorate în fiecare tablou, conforma mesajului, direct sau tainic, aruncând astfel o undă de mister, care provoacă privitorul și îl incită la interogații. În ultimă instanță, acest mister nu rămâne închis într-o carapace, el se dezvăluie în datele unui figurativ interpretat, relevând  ideea că Rodica Benintendi, explorând capcanele cele mai profunde ale sufletului său, proiectat în spațiul nedisimulat al visului, rămâne un spirit profund, în dorință de a fi un om frumos și, în egală măsură,  liber.

Ana Amelia Dincă