Alexandru Nicolae Ispas, Horia Cristina și Aurel Bulacu, la Centrul Artelor Vizuale/Căminul Artei, joi, 13 februarie 2020, ora 17,00;

Lui Alexandru Nicolae Ispas îi sunt specifice spațiile siderale, marginile de lume care lasă în prelungirea lor transparența infinită a eterului, întinderile de apă și revărsările materiei, inundând privirea noastră cercetătoare, apoi crepusculul și  răsăritul, drept ciclicitate a vieții și morții, bucuria de a deveni a ființei sale și melancolia meditativă a eului. Învăluirea în visare a memoriei, care refuză emfazele realității,  se regăsește în tensiunea aplicării conflictuale a tușelor, pe când în orizontalitatea lor detectăm răgazul , tăcerea structurilor tectonice și acvatice, ce pot fi reflexul oricărui cosmos imaginar. Griurile detașate de alte combinații cromatice au întunecimi, dar și concentrări pe puncte luminate special, accentuate de artistul care dorește să centreze și să echilibreze compoziția prin câteva trăsături de penel, direcționând staticul către  nucleul spațiului bidimensional. Există lucrări care răbufnesc din miezul lor luminiscent, ca o explozie spre marginile cadrului, prin mecanisme de forță interne, împingând spre spațiul exterior, tensiunile ce-și întind tentaculele spre zonele pline de mister  ale necunoașterii. Pe Alexandru Nicole Ispas îl interesează fațetele subiectului plastic, fiind ludic și totodată dramatic în abordarea culorii, din albastru obținând o nelimitate măsură a neantului, a bucuriei de a se reinventa pe sine, de a restructura cadența invizibilului, care este prezentă în energia existenței noastre. În unele tablouri, artistul se reîntoarce spre spiritul său solar, aflat dincolo de limita fizică, plasând în notele transcendentului demersul său pictural. 

Uitatele ziduri din umbră, peste care soarele coboară uneori, permițând biologicului instalat aici să construiască sinergii și lumi discrete, indescifrabile, fascinante, par a face parte din pictura lui Horia Cristina, cel care elimină definitiv forma, imaginile ivindu-se din subconștientul care diseminează detaliile unor structuri întâlnite de artist în arealul său cotidian. Suprapunerile de culoare,  întrezărite pe suprafața pânzei, creează texturi diverse, evocând  legătura cu straturile cele mai sensibile ale sufletului său și sintetizând realitatea în creuzetele unor alburi grizate cu mult bun gust, pe alocuri senzații de violet, albastru deschis, griuri molcome, așezându-se pentru a discerne planuri și trasee, registre și discrete mișcări mocnite din spațiul sideral al omului.   Abstragerea vizibilului în frământarea senzorială a culorii, stăpânită de o anumită coerență vizuală, vorbește despre personalitatea artistului liber și visător, reținut un moment în corsetul rațional și lucid al existenței.  La Horia Cristina nu avem de-a face cu un abstracționism facil, pictorul fiind preocupat de larghețea unui spațiu care se continuă lent, dar incisiv, în afara tabloului, în care se exaltă substanța cromatică, o prelungire de dincolo de epiderma simțurilor noastre. O structură marcată de intemperiile propriului destin, un loc uitat, peste care timpul se face simțit în șoaptele lui imperceptibile, determinând ca lucrările să derive unele din celelalte, să se înlănțuite prin cromatica ținută admirabil sub control, pentru a statornici trăirile imperative și impulsul asupra clipei efemere.

Aurel Bulacu a ajuns la deplina sinteză a formei, pregătirea din zona gravurii disciplinând organizarea spațiului compozițional, stăpânirea formei, echilibrul părților și întregului. Aceste caracteristici sunt prezente și în tratarea plastică a corpului feminin, care este destructurat prin dislocarea elementelor anatomice, modalitatea de figurare vizând supranaturalul. Într-un număr important de lucrări, având același subiect, așezat în plina pagină a pânzei, artistul devoră imaginativ resursele vizuale ale nudului, conceput sub forma monolitului plasat pe orizontală și verticală. Conferindu-i multiple plasticități de ansamblu, dar și expresivități apărute din tușa picturală, ce plasează rafinate griuri colorate în datele unei estetici specifice artistului,  Aurel Bulacu subliniază plasticitatea corpului feminin. Pensulațiile se metamorfozează unele în celelalte, fapt ce determină ca unele torsuri să capete mișcări interioare și osmoze, să se proiecteze în volumetrii prin racursiuri, să devină tensionale și să dobândească datele ritualului erotic. Prin procedeele vizuale aplicate,  artistul aduce în memoria noastră structura dură a pietrei și a formelor cosmice, dumnezeiasca modelare a lutului din Geneză și frământarea perpetuă a materiei. Nu prin absenta senzualului, ci prin voluptatea formei,  Aurel Bulacu evocă universalitatea, esența, spiritualul și transcendența.

Ana Amelia Dincă