Mişcarea abisală şi decorporalizarea în pictura lui Sorin Dumitrescu Mihăeşti

Sorin Dumitrescu Mihăeşti, un pictor al stărilor interioare şi al substanţei corporale, carnale şi eterice, care aşează pe pânză, într-o materie zbuciumată şi cosmică, un expozeu plastic al bucuriei şi suferinţei, al condiţiei umane.

Relaxarea, încordarea, respiraţia, concentrarea, refuzul realităţii, frustrarea, le regăsim în tuşele devenind unde ale unei energii care decorporalizează fiinţa, imprimându-i în zona vizibilului, mişcarea abisală, specifică invizibilului. Interpretată în nuanţele ei existenţiale, susţinute de mişcările culorilor implicate în perspective şi modulări complicate, creând iluzii osmotice, metamorfoze şi permutări ale trăirilor subconştiente ale omului, figura şi corpul uman evocă starea de a fi, prin concreteţea mesajului  şi condiţia de a nu fi, prin fracţionarea imaginii în reminiscenţe figurative şi pete alternate cu trasee de culoare. „In extremis”, personajele lui Sorin Dumitrescu Mihăeşti sunt traversate de sentimentul unei desprinderi de corp a unui conţinut energenic, necunoscut nouă,  pe al cărei parcurs de volatilizare, sufletul iese din matca trupească şi se prelungeşte  sinergic în masa tonalităţilor de factură orfică.

Însuşirea vibratorie a culorilor şi efectelor de lumină se revarsă peste chipurile femeii şi bărbatului, reprezentate separat, uneori şi împreună, implicând momentul de graţie al tinereţii şi maturităţii. Nici copilăria cu exuberanţa sa, cu fericirea fără margini şi tristeţea implicită, nu lipseşte din adordările pictorului. Construind şi deconstruind figura umană, stilizând liniatura anatomiei, sugerată în raccourci-uri decive pentru frumuseţea imaginii, artistul creează stări profunde, pe care le citim în privirile şi în gestica modelelor ivite din mentalul obiectiv al artistului, care îşi subiectiveză abordarea prin însăşi incertitudinile sale privitoare la existenţă. Acest mod de a-şi reprezenta personajele, echivalează pentru Sorin Dumitrescu Mihăeşti, cu dezvăluirea unor confesiuni purtate cu sine în alte zeci de lucrări, prin care artistul îşi dezvăluie esenţa afectivă şi, implicit, permanenta stare sensibilă şi tranzitorie a fiinţei umane. Ansamblul de portrete şi atitudini, apoi infinitele stări, precum latenţa, nesiguranţa, aşteptarea, pofta de viaţă, bucuria măruntă a zilei, sunt faţete ale comportamentului dat omului de natura sa biologică, pe care Sorin Dumitrescu Mihăeşti le adaptează crezului artistic, având convingerea că omul şi trăirile sale reprezintă măsura tuturor lucrurilor. 

Izbucnite din interiorul său, din simţăminte şi pasiuni, din impresii şi experienţe, aceste compoziţii au în subsidiar o antinomie prin care pictorul ne vorbeşte despre  persistenţa contradicţiilor. Liniştea personajelor reprezentate de Sorin Dumitrescu Mihăeşti este perturbată de tensiunile trăsăturilor de pensulă, „persistenţa memoriei” de uitare, fericirea de zbucium, lumina de întuneric, sânii şi coapsele femeii de absenţa bărbatului, copilul de zeci de întrebări şi gânduri nedesluşite încă, de lipsa precauţiilor, a copilăriei sau de fericirea inconştienţă,  figura masculină de regăsirea eului şi a timpului care trece.

Improvizaţiile structurale ale imaginii sunt construite după criterii compoziţionale dominate de asamblaje de tuşe ample sau grupate într-o conformaţie armonică, de forme elegante urmând traseele unor curbe sau linii drepte aflate în simbioză, care par a se mula pe pânză, dorind să treacă dincolo de aceasta. 

Detaliile cromatice  cunosc diferite maniere de a simţi sugestiile simbolice, dar mai ales, nuanţele tonurilor, analizate de la plasticitatea lor lirică până la expresionismul abstract, pe alocuri, dându-ne libertatea să intuim în sistematizarea elementelor de limbaj, o dezordine deliberată, ordonatoare a compoziţiei, detectată în transcrierea nemijlocită a senzaţiilor obţinute prin nonfiguraţii şi sugestii senzitive, oferite de modul de aplicare al culorii ori prin raportări explicite la forma figurativă.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Îngerii răului

- un segment din viziunea desenelor Filomenei Elena Bucur-

Contingenţele cu estetica urâtului apar în contextul unei lumi decăzute,  în dimensiunea demonică a figurii, în deformarea fizică, în scenele orgiace, contextul compoziţional fiind marcat de spiritul baudelairian. Astfel am defini, pe scurt, un segment din grafica Filomenei Elena Bucur, un creuzet de imagini dominate de cavalcade de linii, puncte, pete de culoare, sentimente de iubire şi deziluzii, o combinaţie între fantasticul imaginar al artistei şi surse ale realului. Cu ajutorul acestora, evocă o lume veselă, jovială, pusă pe şotii şi în permanent dinamism şi vibraţie, care ascunde decadenţa din spatele aparenţelor. Modalitatea de tratare a desenului prin traiectorii descriptive, indică o anumită extravaganţă formală şi cromatică, regăsită în fond, în transparenţele laviurilor, în spaţiile miltiplicate şi în careiaje. Inclusiv aici analiza minuţioasă a liniei creează trasee labirintice în structurarea registrului secundar susţinând personajele, dispuse în raccourciuri şi cuprinse în dezinvoltura perspectivelor. Cursivitatea ductului linear precizează stăpânirea desenului de către artistă şi existenţa viziunii plastice formate în timp, dominată de un pronunţat caracter burlesc. Partea comică se descifrează în atitudinile hazlii, în chipurile situate în zona bizarului, a expresiilor ciudate, adesea cu trimiteri stilistice spre caricatural, datorită exagerării trăsăturilor faciale, a atmosferei şi atitudinilor. Femeile şi bărbaţii par a descinde dintr-o piesă de teatru, unde comedianţi fiind, sunt caracterizaţi de vervă şi bună dispoziţie. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. Sub măştile protectoare se petrec dedublarea, drama, viclenia, iese la suprafaţă animalicul din om, comportamente antagonice, amintind starea de dezamăgire a fiinţei ascunsă sub propriul  chip, multiplicat ca circumstanţă psihologică şi derutant prin trăirile afişate.

Figura şi corpul denotă un sistem de reprezentare vizând atitudini barocizante prin frământările şi răsucirile în profunzime perspectivală, poziţionări alambicate şi arabescuri. Nici  teatralitatea şi patetismul nu lipsesc, fiind analizate prin inserţiile de decor abundente, dominate de linii curbe ample, de îmbinarea formei închise cu forma dechisă, de tuşe scurte şi puncte îmbogăţind câmpul suportului pentru desen.

Curbă sau şerpuitoare, favorizând mişcări ondulatorii şi concentrice, întreruptă, dreaptă şi oblică, modulată şi modelată, descriind detalii care permit amplasarea elementelor de limbaj plastic în planul unor conture închise, linia creează  asimetrii, structurând, în final, unitar întreaga compoziţie. Ducturi de tipul parabolei şi hiperbolei, înfăţişează cu fervoare femei, care prin dansul lor, seduc bărbaţi cu expresii ademenitoare, amintind atmosfera cabaretelor pariziene de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Roşul  fardului de pe pomeţi şi al rujului evident în machiaje stridente şi măşti, liniatura unduioasă a gâtului continuată cu decolteul adânc şi provocator, vestimentaţie fantezistă care pune în evidenţă caracterul lasciv al comportamentului, trezesc fascinaţie şi dezgust, dar certifică stări de aroganţă şi blazare, determinate de mediul existenţial incitant al curtezanelor preocupate, în desenele Filomenei Elena Bucur, de petreceri dansante, motiv pentru artistă să surprindă latura grotescă a stabilimentelor rău famate de la periferia societăţii. Ne atrag atenţia preocuparea pentru podoaba capilară, viu colorată şi abordată în diverse modulaţii şi degradeuri şi abordată decorativ, stridenţa gesturilor şi a mişcărilor, promptitudinea privirii iscoditoare, posturi reprezentate în nuanţe opulente de roşu, albastru şi verde, însă estompate de negru şi tonalităţi de gri.

Laviurile sunt şi ele prezente conferind o frumuseţe în plus imaginii plastice, antrenată de spirale şi anumite inscrisuri, explicitind mesajul lucrării.

Am putea numi personajele Filomenei Elena Bucur, îngeri şi îngeriţe ale răului, acestea reprezentând doar o mică parte din prolifica sa operă, care are  un pronunţat caracter decorativ, cu accente discrete venite din zona picturalului, cu ajutorul cărora artista nu ţinteşte un personaj, ci un anumit segment social.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

 

Silviu Ioan Soare şi Victor Grigore vor  expune la Muzeul Judeţean Ialomiţa

Plastica mică realizată de Silviu Ioan Soare reuneşte lucrări de ceramică sculpturală şi papier mấché, în care artistul a căutat să diversifice forma de expresie şi să jongleze cu posibilităţile volumului, într-o arie de interpretare de la monolit la nud, de la reprezentări abstracte la moduli, de la portret la evocarea unor alegorii religioase, care să indice un anumit mesaj simbolic, sugerat în tridimensional.

Corpul feminin, mai bine zis torsul, este văzut ca un reflex al purităţii şi frumuseţii. Această temă este un pretext pentru artistul care cercetează posibilităţile plastice ale liniei şi materialului, poliaxialitatea şi raccourciurile. Păstrând o viziune care are în vedere linia figurativului, aşa cum observăm în compoziţia „Aedon”, apropiată de estetica sculptorilor din Antichitatea clasică, artistul nu devine preocupat numai de detaliul drapajului, lasând materialul să pară că flutură în bătaia vântului, ci şi de  atmosfera generală a lucrării pentru care a găsit o modalitatea de prezentare adecvată punerii în evidenţă a fragmentului anatomic, prin suspendarea lui pe soclu cu ajutorul unei tije metalice. Arderea în cuptor cu lemne a fost folosită nu numai în această lucrare, ci şi pentru compoziţia „După-amiaza”,  un tors în care elemente ale trupului femeii sunt aşezate în cadrele unor unghiuri alternând cu rotungimi ale formei. Ca material dominant, Silviu Soare foloseşte gresia, regăsită în seria de himere, interpretări suprarealiste ale unor fantasme ivite din visele sale şi din încercările de descoperire ale materialului.

Din punct de vedere tehnic, cea mai complexă lucrare din expoziţie, este „Adam”. Multiplele arderi, creând efecte de picturalitate pe suprafaţa sculpturii, au fost combinate cu experimente de expresie, iar modelarea la mână, a permis o alternare a plinului cu golul, a unor sinuozităţi cu suprafeţe circulare şi netede, până în punctul de echilibrare deplină a compoziţiei.

Spectaculoasă este „Hanukiya”, un omagiu adus de artist celor opt zile ale sărbătorii evreieşti Hanuka. Lucrarea arsă în cuptor electric, este o menoră cu nouă braţe, componenta centrală, numită shamash, fiind folosită pentru lumânarea care le aprinde pe celelate opt. Silviu Ioan Soare interprezează în notă personală acest simbol ebraic, reprezentându-l în dimensiuni mai elaborate, astfel încât să poată fi aşezat într-un spaţiu generos.

În ceea ce priveşte redarea ideii de frumuseţe feminină, seria de lucrări „Carolina şi alte eternităţi”, relevă consecinţa ludică a expresiilor ivite din alăturarea liniilor unduioase şi a volumelor rotunde, specifice modelului. Construite din papier mâché, asupra acestor sculpturi planează un erotism care nu are nimic lasciv, din contră, armonia, staticul şi senzaţia de pictural a suprafeţei, se află în zona de preponderenţă a graţiei, a sintezei şi sugestiei plastice.

Eternul feminin este evocat de Victor Grigore în toate lucrările sale de până acum, indiferent dacă este vorba de acuarelă, desen, pastel sau pictură în ulei. Oricare ar fi tehnica încercată, artistul găseşte motive de a specula griurile colorate şi neutre, evidenţiind capacitatea lor de a împrumuta tonul elementelor din jur, fie că se rezumă la pasta aşezată în straturi suprapuse, fie că analizează în transparenţe delicate de apă ori în consistenţa onctuoasă a cretei, atitudini şi psihologii. Portretul şi nudul constituie cele două subiecte care sunt constante în reprezentările sale, nota sugestivă a unui gest sau a unei trăiri completând partea de plasticitate, aflată de fiecare dată în zona picturalului.

În crochiuri, Victor Grigore surprinde în trăsături rapide şi succinte liniile corpului uman, observând particularităţile formelor şi conturând proporţii, segmente anatomice specifice modelului, după cum se opreşte şi asupra caracteristicilor faciale definitorii pentru chipul reprezentat. Abordând portretul cu aceeaşi dezinvoltură şi siguranţă a execuţiei, străbătută de diverse emoţii şi comportamente citite în starea de visare, de bucurie sau de aşteptare, artistul lasă loc unui spaţiu amplu de intepretări ale  comportamentelor interioare feminine, atât în desen, cât şi în acuarelă. Pigmentul pastelului, permiţând o bogată descriere vizuală a temei, o expresivitate relaţionată cu alternanţa, asonanţa, armonia şi unitatea de ansamblu a imaginii, îi permite artistului să vibreze cromatica prin modelarea unei scrieri pe care o alătură petelor de culoare. Mai evidentă în tehnica uleiului, explorarea proporţiilor corpului şi a diferitelor stări în care elementele şi nuanţele se înlănţuie, rămânând într-un registru de evocare apropiat de dimensiunea poeticului, diversifică analiza cromatică a lucrărilor, lăsând sinteza să se observe la nivel compoziţional.

Ocolind partea provocatoare a imaginii şi fiind departe de latura erotică, dar păstrând o apropiere de senzualitatea nedisimulată a formelor feminine, Victor Grigore schimbă registrul plasticităţii când se ocupă de relaţia dintre ecleraje şi umbre, aşezate pe planurile moi şi rotunde ale trupurilor şi evidenţiind latura descriptivă a tonalităţilor, eul liric, sentimentul de admiraţie faţă de o creaţie biologică evocată de-a lungul timpului de mai toate epocile artistice. Maniera senzuală, cu forme conturate incisiv, o remarcăm în acuarele, lucrate în tehnica umed pe uscat, în straturi transparente şi glasiuri, care lasă lumina să cadă aproape în mod natural asupra chipului şi nudului, deopotrivă. În ipostaze pe care le vedem la modelele din şcolile de artă, personajele stau ghemuite, sunt redate din trei sferturi sau din spate, raccourciurile lăsând la vedere aptitudinile de desenator ale lui Victor Grigore, pentru care, şi în acest caz, preocuparea estetică este statornicită de potenţele culorii.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă   

   

Vitalie Butescu la Casino-ul din Sinaia

Pictura lui Vitalie Butescu face o anumită fuziune cu subiectivitatea emoţiei transpusă sub impedimentul unui ataşament faţă de concepte estetice mai degrabă aparţinând Orientului, decât ţinuturilor noastre balcanice, în ceea ce priveşte sentimentul său de raportare la temă. Liniştea şi tăcerea, emoţia intensă şi contemplarea, efemerul şi eternul, singurătatea şi dezolarea, domină arhitecturile din alte vremuri, dar şi întinderile necuprinse ale pământului presărate cu ape şi vegetaţie, dar şi florile şi fructele din simple şi expresive. O formă de exprimare coborâtă din evocarea veridică a unor trăiri sincere, în relaţie directă cu motivul pictural, determinat de dragostea artistului pentru plein-air, dezvăluie o abordare asaltată de toate ingredientele plasticităţii, în sensul valorilor impuse de linia modernă a viziunii.

Implicând prin această atitudine acţiunea luminii, care face ca tuşele să vibreze, Vitalie Butescu însufleţeşte claviatura  nuanţelor, exprimând metamorfozele atmosferei în continuă schimbare prin aşezarea cu pensula a unor reflexii colorate, ce transmit privitorului impresia devenită expresie sub presiunea redării momentului, niciodată repetabil. Dialogul maselor cromatice şi logica internă a compoziţiei, ţesută pe un schelet bine articulat al desenului, determină o explicitare mai accentuată a elementelor aflate în plină pagină, dar şi abrevieri ale subiectului, prin sugestii formale determinate de senzaţiile coloristice, extrase de Vitalie Butescu din generoasa imagistică a naturii.

Peisajele de la Goleşti exaltă beatitudinea unor clipe efemere ale specificului zonei, demonstrând că Vitalie Butescu este un artist cu o aplecare spre latura de senzualitate a culorii, în special spre lumina discret nuanţată, care îl face pe artist, prin diversificarea spectrului tonal, să fie un pictor al atmosferei, al senzaţiei optice, al eclerajelor colorate. Iradierea diafană a ambianţei aerului, cu autoritate asupra întregii structuri a imaginii, trasparenţele suprapunerilor pastelate ale culorilor, tonul vaporos şi învăluitor al mediului,  devin însăşi definiţia momentelor efemere ale zilei, pe care Vitalie Butescu le rearanjează în mai multe variante, unificate de temă, dar diversificate de circumstanţele cadrului climateric influenţând şi modificând interpretarea pictorului. Balcicul, Veneţia, Delta sau Dunărea sunt abordate în diferintele lor efecte eterate de nuanţele de pe paletă, cu degradeuri subtile, surprinse în plină zi, dimineaţa sau seara, la intervale care îi permit  artistului să grizeze, să lumineze sau să creeze suprafeţe difuze. 

Cu ajutorul acestor componente, Vitalie Butescu şi-a conturat o linie vizuală prezentă în lucrări realizate recent, dar şi în compoziţii din anii precedenţi, care se înscriu într-o anumită preferinţă estetică pentru tipul de expresie modernă, punând în evidenţă calităţile sale de colorist rafinat, de desenator, având capacitatea de a reda ineditul unui colţ de natură, al unei construcţii vechi sau pitorescul unor ansambluri peisagistice, înglobând elementele naturii şi ale arhitecturii citadine sau rurale. Splendoarea tuşei devenită subiect plastic şi potenţele ei de a face imaginea fermecătoare prin imprimarea unui cadru ambiental stăpânit de un calm desăvârşit, permit desenului să ocupe un loc secund în favoarea picturalităţii, dar pregnant ataşat pastei, care îl urmează descriind geometrii spaţiale şi anvelopând porţiuni ample ale compoziţiei. Imagini foarte bine echilibrate şi armonizate, având de multe ori simetrii, dar şi asimetrii potrivite astfel încât limpezimea mesajului vizual să fie descifrabil. Catedrala de la Curtea de Argeş, Biserica Rusă şi Biserica din Goleşti, Hanul lui Manuc, cetatea Viscri, castelele Bran şi Peleş ori cel al Reginei Maria de la Balcic sunt organizate pe orizontală şi pe verticală, în planuri perspectivale şi structuri conturând o arhitectură şi o geografie inedită a locurilor pictate, aşezarea centrală a unor elemente pentru echilibrul static şi dislocarea acestuia prin deplasarea registrelor cu ajutorul unor unghiuri care dramatizează lucrarea, îl fac pe artist un veşnic cercetător al compoziţiei.

Nota de modernitate caracteristică picturii sale este impusă de juxtapunerea tonurilor, de tuşa divizată care evocă impresii efemere asupra clipelor trecătoare, ambianţă în concordanţă cu mobilitatea maselor de aer continuu ritmate de cromatisme surdinizate, însă pline de lumină. Astfel se întâmplă şi în tablourile reprezentând căpiţe de fân şi crânguri, ce sporesc pitorescul rural al acestui ansamblu de lucrări, care conţin inclusiv pridvoare împodobite cu muşcate, lăsând spiritul de observaţie al artistului să pătrundă dincolo de forma exterioară, ajungând la esenţa definitorie a lucrurilor.

În naturile statice, îndepărtarea de caracterul realist se produce parţial, artistul jucându-se cu dinamica trăsăturilor de pensulă, mai ales în planul inferior al lucrării, ocupând trei sferturi din pictura devenită o frumoasă îmbinare între caracterul decorativ al ştergarului, ca motiv iniţial, pe care este plasat un singur vas cu fructe sau flori. Una dintre compoziţiile de acest gen ies din tiparul cromatic şi compoziţional obişnuit, esenţializând în planuri sintetice şi contrastante câmpuri de roşu şi galben, lipsite de vivacitatea divizionismului plastic, lucrarea apropiindu-se de o sinteză deplină. Variaţiunile pe tema unui subiect aparent obişnuit, dar care oferă infinite modalităţi de multiplicare prin capacitatea artistului de a se reinventa, îl distingem în seria de nuferi, unde observăm pete de culoare aproape abstractizate, într-un gestualism venit din freamătul ascuns al creatorului. Câteva portrete surprind în trăsături generale, dar tratate cu atenţie pentru a sugera caracterul personajului, sentimentele interioare ale modelelor, descoperite pe figură şi interpretate simbolic.

Cu toată atitudinea ludică pe care Vitalie Butescu şi-o asumă indiferent de subiect, el nu înlătură rigurozitatea morfologică, vizibilă în creaţia sa, aşa cum o percepem pe simezele galeriilor de artă.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă  

Lucian Liciu şi geometriile sale evazive

Există o serie de lucrări în creaţia lui Lucian Liciu ecranate în prim plan cu forme geometrice de mici dimensiuni, evocând pătratul sau cercul, al căror centru este marcat de un punct de culoare, diferit din punct de vedere tonal de matca sa înconjurătoare. Această modalitate de a crea un registru ca un văl care separă două lumi, apare la intervale de timp variate în pictura sa. Atunci când artistul simte nevoia de a face o mutaţie estetică în abordarea curentă a compoziţiei, se produce de obicei  o ritmare a suprafeţei, o tensiune, paradoxal statică, prin scoaterea în evidenţă a unor elemente de limbaj plastic şi a unor mijloace de expresie, care atrag atenţia şi incită la o insistenţă a privirii.  Principiile probate de Seurat sau Signac nu au relevanţă în pictura de acest gen a lui Lucian Liciu. Punctele sale, care creează prim planul unor compoziţii, nu înseamnă pointilism. Ele sunt de fapt stratul din registrul apropiat al unor  picturi realizate intermitent în intervalul anilor 2000-2002, 20013, 2014, 2017. Divizionismul este acceptat de Lucian Liciu ca un mod personal de expresivizare al imaginii prin care evidenţiază forţa culorii şi formei, plăcerea de a specula posibilităţile pensulei de a exprima prin noi semne stilizate, o lume în pragul suprarealismului, cu impact direct asupra privitorului. Punctele, încadrate în pătrate sau cercuri, sunt distanţate, ele neconstituind un contur, ci devenind o pată de culoare, creând o atmosferă, un derapaj decorativ al picturalului, descifrat în spatele acestor scriituri expresive. Liciu îşi descompune planurile vizuale şi perspectivele folosind acest tip de structură a imaginii încorsetată în teme consacrate precum peisajul francez şi bucureştean, dar şi nudul. Artistul se află dincoace de citadin şi carnal, fiind detaşat prin vălul impus de decorativul geometric al prim-planului, adică al geometricului suprapus picturalului şi, în acelaşi timp, implicat prin prezenţă în arhitectura propriu-zisă a oraşului sau în ambianţa modelului care pozează. Întreaga ambianţă pliată pe tema peisajului sau nudului, este diversificată de artist prin alternarea planurilor, registrelor, discursului plastic,  transformat într-o tehnică proprie, alăturând punctul unei scurte tuşe picturale încadrată într-o formă circulară sau cubică. Descompunând imaginea în mici fragmente de culoare, pictorul lasă subiectul  să se desfăşoare liber şi compulsiv sub perdeaua punctată, geometrizată şi inundată de urma pensulei. Unificarea punctului cu demersul figurativ interpretat, ne vorbeşte despre căutările lui Lucian Liciu,  despre latura simbolică a demersului său vizual.

În lucrarea „Port din Franţa” suprafaţa tabloului este presărată cu pătrate albe, roşii şi bleu, în centrul cărora se află puncte albe şi negre. De dimensiuni mici, aceste forme geometrice descriu plastic naraţiunea cadrului reprezentat, amplificând pitorescul oraşului peste care se aşează ca o protecţie.

În „Pesaj în Bucureşti”, ritmica este acerbă, apărând în concordanţă cu tuşele din al doilea plan, creând o unitate structurală, într-o notă suprarealistă, planând peste suportul bidimensional. Prin intermediul acestui pasaj decorativ, compoziţiile lui Lucian Liciu sunt echilibrate o dată în plus, rezonanţele expresiei lor fiind delicate prin cromatică, aşezarea elementelor pe verticală, caracterizând seria de lucrări de acest gen.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă      

reflexii dunarene

Reflexii dunărene

Anul 1984 a reunit la Călăraşi în cadrul unei tabere de creaţie, câţiva studenţi la arte frumoase care au pictat peisaje reprezentând braţul Borcea ori au realizat schiţe sau acuarele inspirate din motivele vizuale oferite de fluviul Dunărea. Felicia Manea, Elena Constantinescu, Bartha Shandor, Cătălin Bălescu, Ţimtariu Lucian, Adrian Benea, Simona Sas, Montsch Christa Ilse, Jianu Laurenţiu, Şerban Radu, Florica Nedelcu  evocă natura zonei în viziuni individuale, dar cu accent pe culoare şi pe suprafeţele sintetice de redare a elementelor compoziţionale, cu sugestii de evocare a formelor rezultate din trăsături succinte de penel. Griuri rafinate, diferite tonuri de verde delicat şi nuanţe de albastru potolite domină simeza foaierului Consiliului Judeţean Călăraşi, unde s-a deschis pe 29 iunie 2017, expoziţia „Reflexii dunărene”, organizată de Muzeul Dunării de Jos cu ocazia Zilei Internaţionale a Dunării. Nici eclerajul specific zonei nu a fost negligat de tinerii artişti, care au surprins atmosfera locului în diferite momente ale zilei. Bărcile ancorate la malul apei, casele care mărginesc Borcea, portul cu utilaje creând verticale ce întretaie planul liniştit al cerului, peşti şi vegetaţia luxuriantă, definesc deopotrivă tablourile, dar şi realitatea care a stat la baza sursei de inspiraţie a plasticienilor. Managerul instituţiei, dr. Valentin Parnic şi conservatorul de artă, pictor Victor Grigore, au reuşit să readucă în atenţia publicului o mica parte din valorosul patrimoniu artistic al muzeului.

Ana Amelia Dinca

     

Pictorul Vasile Chinschi ( 1 ianuarie, 1939- 28 decembrie, 2004 )

-„orice lucrare o începi sentimental şi o termini cerebral”-

Trăirea profundă şi raţiunea nu se pot disemina în opera lui Vasile Chinschi. Acestea formează un tot unitar, aşa cum straturile senzoriale se suprapun peste constituentele cauzale ale demersului său, astfel apropierea de artă înseamnă, de fapt, acceptarea şi înţelegerea lui Dumnezeu. Spiritul obiectiv, duplicitar senzitivului, domină entitatea creatoare a pictorului, care şi-a formulat o realitate venită din gândirea personală şi din trăirea experienţelor plastice diverse şi revelatoare. Acestea i-au permis transformarea elementelor vizuale din universul recognoscibil şi din imaginaţie, în structuri artistice apropiate unei sensibilităţi mai degrabă orientale prin substaţa lor meditativă.

Alexandra Titu, Corneliu Ostahie, Paul Cornel Chitic, Ion Murgeanu  sunt nume ale căror referinţe de specialitate definesc ceea ce a însemnat acest pictor în contextul artei timpului său.

Menţiunea lui Vasile Florea în cartea „Arta românească modernă şi contemporană” (editura Meridiane, Bucureşti, 1982) este succintă, evocând, în mare parte, chintesenţa spiritului creator al lui Vasile Chinschi din acel moment, pe care autorul îl vedea  în relaţie cu lumea satului,  vorbind despre „ştiinţa compoziţiei clasice, echilibrate, şi cu o grijă pentru detalii”.  Tabloul „Familie”, care exemplifica scurta exegeză, reprezintă un portret de grup format din cinci personaje, având nelipsite detalii de natură statică şi  trimiteri stilistice spre perioada sa geometrică, evocând o preocupare complexă pentru structurarea imaginii pe mai multe planuri în perspectivă, dar şi o gândire cromatică bazată pe complemetarele accentuate de roşu/ verde sau mai diluatele ocru/ albastru.

Vasile Chinschi era de părere că artistul, publicul şi criticul formează unitatea necesară care încununează finalitarea operei ca autocunoaştere şi confirmare a gândirii de esenţă  divină şi filosofică a creatorului.

Fiind un maestru al desenului şi compoziţiei, al rafinatelor culori calde şi al delicatelor griuri, Vasile Chinschi a fost un virtuoz al picturii figurative care, în detaliile sale, releva analiza liniei şi formei, a principiilor compoziţionale care îmbinau normele clasice cu un anumit sentiment barocizant, rezultat din scenografia elementelor aşezate teatral în câmpul imaginii. Aceste repere au impus prin însăşi definiţia lor reguli ce i-au permis artistului tendinţa spre profunzimi conceptuale relaţionate cu sacrul şi cu o anumită vocaţie a contemplării, indiferent dacă a abordat portretul, natura statică, peisajul, teme consacrate, dar devenite identitare sub penelul său. Tărâmuri paradisiace, ficţionale prin pustietăţi de parcă marginea lumii ar fi fost subiectul principal şi nu o anumită expresie căutată în tehnică şi în efecte estetice, se detaşau drept cadre văzute cu ochii minţii şi ai visării, şi nu  prin evocarea unor locuri ascunse ale civilizaţiei caracterizate prin arbori şi dealuri, lipsite de conţinutul simbolic al existenţei umane, dar încărcate de sincere sentimente de iubire ale artistului faţă de natură.  

Coleg de grupă la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti cu Letitia Oprişan, Ilie Cioartă, Matei Aurelia, Cornelia Victoria Dedu, Vasile Chinschi, la fel ca ceilalţi, şi-a asumat o estetică specială a imaginii, care l-a definit în contextul ultimelor trei decenii ale secolului XX. Pictura sa avea claritatea ideii şi mesajului, limpezimea formelor şi amprenta stării de visare. „Tot ce vedeţi dumneavoastră am vrut să fie ca într-un cristal. ”

Fermecat de maniera în care lucra maestrul Corneliu Baba, dar şi de învăţătura artistică a lui Alexandru Ciucurencu şi Dan Hatmanu, Vasile Chinschi s-a desprins de maniere, preferând să caute dialogul sinelui cu lumea şi să reprezinte sentimentele sale în raport cu aceasta, pentru că „tehnica nu contează, contează comunicarea”.

Nefinisarea în pictura lui Vasile Chinschi

Fiecare pictor îşi alege modul său de a lucra, determinat de vocaţia pe care o are pentru genurile sau speciile artistice potrivite gândirii sale. Schema principalelor linii de forţă, viziunea scenică, vitalizarea şi organicitatea suprafeţei, provocarea cromatică au constituit pentru Vasile Chinschi nesfârşita zbatere pentru idelul său estetic, aşa cum simţea şi credea artistul că trebuie să fie. Având exigente profesionale îndreptăţite, a fost atent cu prezentarea în expoziţii personale a creaţiei de pictură, introspectivă, dominată de spaţii tăcute,  cu o pronunţată adnotare elegiacă. 

Aşezată în contextul elaborat al unui desen analitic, apropiat ca esenţă estetică de efectele plastice ale litografiei, linia, cu potenţialul ei semantic şi senzorial,  construieşte la Vasile Chinschi forma, lăsând pe alocuri o cromatică atent studiată în zona contrastelor valorice extrem de rafinate.

Însă demonstraţiile sale de desenator se află sub pictură, dar şi în stratul exterior saturat cu mase de culoare estompate deseori, dezvăluind spiritul patetic al artistului în reprezentarea figurii umane şi a naturi statice, dar şi bucuria paradisiacă a peisajelor infinite, datorate unor perspective în care sufletul artistului călătorea.

Prietenul său, Ion Dumitriu l-a sfătuit să lase enclave vizuale nepictate pe suprafaţa pânzei ca să poată fi observată tehnica de lucru. Astfel, zonele desenate se alăturau spaţiilor ecranate de culoare, ceea ce impune un plus de expresivitate şi valoare celor câteva compoziţii în care etapele de realizare se pot observa cu ochiul liber. Rezultă de aici suprafeţe şi texturi diferit tratate, implicând o senzaţie optică contrastantă, determinată de alăturarea a două valori: una, ca particularitate a desenului, cealaltă, ca întindere a cromaticii. Voluptatea tactilă a griului devenit pictural prin expresivităţi de tratare cu fineţe a desenului în perimetrul nefinisat al tabloului, sporeşte capacitatea lui plastică. La fel, atmosfera încălzită prin posibilităţile pastei de a crea stări concordante cu ceea ce dorea artistul să ne transmită. Întinderea de linii şi haşuri, devenită adevărat studiu de desen în conturarea unui portret ori a unei nature statice, conţine o tensiune a scriituri determinată de câmpuri compactate de lumini şi umbre, exaltate prin aşezarea culorii în mod gradat, cu mare delicateţe, după criterii perspectivale.

Trecerile de la desen la culoare sunt surdinizate, potolite, fără să agreseze privirea, provocând-o la o rătăcire contemplativă în unghiurile acoperişurilor caselor sau în coamele modulate ale dealurilor ori în profunzimea sufletească a modelului epatând prin bucuria din privire, prin ochii trişti, prin aria atât de vastă a emoţiilor.

Efectele geometrico-grafice, studiile de drapaj, repetitivitatea unor formule structurale specifice artistului, realizate prin descopmuneri armonice a căror segmentare proporţională se află în corelaţie cu perspectiva de aur, determină o autenticitate a demersului artistic definit prin forme ce capătă volum dând impresia că se desprind de suprafaţa bidimensională: portretul capătă mişcare, natura statică încremenite, peisajul impresia nesfârşitului.

Ana Amelia Dincă