Măldărești, plein air

Gheorghe Coman, Constantin Tanislav, Cornelia Victoria Dedu, Minu Movilă, Marinella Dumitrescu, Florica Ionescu, Dumitru Macovei, Mihai Coțovanu, Victor Dima sunt participanții la cea de a patra ediție a taberei „Măldărești, plein-air”, desfășurată în intervalul 9-19 octombrie 2017, în exoticul ținut vâlcean. Întâlnirea a evidențiat diferențele majore dintre stilurile artiștilor în fața acelorași motive picturale și elementele de originalitate, definind viziunea fiecărui plastician. Atmosfera de toamnă târzie a scos la iveală numeroase aspecte ale frumuseții locurilor, unde predomină dinamica formelor din natură reevaluate de pictori în ipostazieri inedite. Impresiile culese din sonoritatea și reverberația ambientului au completat admirabil lucrările în care au fost etalate elemente ale complexului istoric, dar și împrejurimile au fost cele care au oferit ochiului avizat al plasticienilor, numeroase momente de admirație, finalizate în transpuneri individuale. Relația dintre formă și conținut este una organică în pictura lui Gheorghe Coman. 

Natura imuabilă a lucrurilor văzute este redată de Gheorghe Coman cu forță și spontaneitate, evidențiind chintesența potecilor, a lăcașelor de cult, a anotimpului, transmisă cu un suflu de melancolie pânzelor, organizate după criterii compoziționale, dar cu mare libertate de expresie, venită din simțămintele implicite față de motivul pictural. Păstrându-și opțiunile stilistice determinate de pământuri, ca orientare cromatică, și interpretări ale realului, stilizări ale formei concrete, care vorbesc despre amprenta talentului său, pictorul suprapune sensul elementelor figurative peste un decor format din pete sintetice de culoare, reflectând structuri perceptive ochiului nostru, care păstrează în plan senzorial aerul specific ambianței măldărăștene. „Colț de atelier”, „Biserica Nouă din Măldărești II”, „Drum spre schit”, „Biserica Veche din Măldărești”, „Jocul luminii”, „Meri seculari”, „Foișor cu mușcate”, „Curte interioară la Măldărești”, „Biserica Nouă din Măldărești III”, „Cula Greceanu”, „Pe Luncăvăț”, „Toamnă la conac” sunt o parte dintre lucrările create aici, în circumstanțele unor particularități peisagistice, transformate de Gheorghe Coman în ample descrieri expresive ale unor repere istorice ale locului, redefinite prin prisma viziunii sale. 

Constantin Tanislav are o altă perspectivă asupra concretului. Acesta se conformează pasajelor experimentale, de noi descoperiri în ceea ce privește forma de ansamblu, dar și în cea care relevă detaliul. Cu toate că este un artist figurativ, la Măldărești a căutat și a găsit o codificare mentală a unor elemente preluate din mediul imediat și numite„ Simbiosis”, „Arhaic I”, „Izvor”, „Arhaic II”. În lucrarea „Simbiosis”, Constantin Tanislav a virtualizat imaginea unui trovant aflat în curtea interioară a complexului istoric, contemporaneizându-l printr-o îngemănare de forme și evocând, prin intermediul lui, tema iubirii și a metamorfozelor din care rezultă energia pozitivă a spiritului liber. Utilizând tangențial simbolul creștin al peștelui, într-o abordare aflată la limita abstractului, apoi tema apei, implicând elementul izvorului de la ieșirea din localitate, pictorul folosește și figuri geometrice inducând trimiteri vizuale spre creștinism, redate prin intermediul casetei și a ideii de trinitate. Trecerea timpului este prezentă într-un peisaj cu perspectivă măldărășteană, reprezentând o moară, element industrial al zonei, având o cromatică incitantă pentru artistul care speculează tonurile de albastru conduse spre griuri, iar nuanțele de ocru în accente de sfumato, diluând conturele în efectele de atmosferă. „Izvorul” , cu șuvoiul de apă, vița de vie, cunosc tehnic o abordare mai impresionistă, plasticizată spre nonfigurativ, pictorul neavând în vedere narațiunea din spatele imaginii, ci dorința de a descoperi mereu altceva, povestea rămânând la latitudinea privitorului. 

Renunțând la conturul precis al formei, Victoria Cornelia Dedu pornește de la forma figurativă, pe alocuri neindividualizată, având în vedere că subiectul plastic și impresia se află în atenția artistei, care a urmărit particularitățile peisajului, arhitecturii și motivelor creștine ale zonei. Ajutată de lumina seducătoare de octombrie, recuzita structurilor vizuale selectate, bazată pe soliditatea și sugestivitatea formelor, a fost expresiv pusă în evidență. „Asfințit”, „Biserica Sfântul Nicolae a căpitanului”, „Măldărești”, „Bucuria troițelor”, „Cad Frunzele”, „Drumul Fericirii”, sunt compoziții inspirate de pitorescul locurilor inedite, invocate în diferite posturi caracterologice de sugestivitate, implicate geografic, dar și estetic, prin referințe legate de aplicarea culorii, de impactul simbolic al formei stilizate, din a cărei atenție nu lipsesc obiceiurile zonei. Demersul său plastic definit de potențele plastice ale culorii, organizate pe planurile arhitecturilor sau ale vegetației, prin surprinzătoare suprapuneri și alăturări de nuanțe contrastante și luminoase, puternic impactând privirea noastră, dobândesc prețiozități structurale și optice prin așezarea lor cu instrumente alternative de lucru. Cornelia Victoria Dedu redescrie misterele conținute în amănuntele naturii, transformându-le într-un comentariu al materiei cromatice vibrante, ce reliefează puterea benefică a eclerajelor. Gamele de complementare, care se pliază prin frumoasele lor efectele picturii în aer liber, susțin o exprimare apropiată ludicului și sonorităților depline ale culorii. 

Marinella Dumitrescu stilizează din lumea vegetalului acele structuri fitomorfe, ce pot defini perioada sa abstractă pe care o străbate în acest moment și care îi este benefică din punct de vedere estetic. Suprafața de mai mari dimensiuni fiind potrivită exprimării sale, artista o tratează în tonalități de albastru, oranj, alb, cu accente de galben și roșu, devenite centre de interes, pe care le-a transformat în metamorfoze imagistice, apărute în urma unui transfer de informație vizuală din exterior spre stările emoționale ale pictoriței. Afinitatea cu natura și intuiția de care dă dovadă în ceea ce privește rezultatul interpretărilor foarte expresive, descifrează în lucrările Marinellei Dumitrescu sensurile sensibilității sale aflate în osmoză cu universul exterior ei. Contextul în care au părut lucrările „Octombrie însorit”, „Cula Ghica”, „Seară în octombrie”, „Biserica Sfântul Nicolae din Măldărești”, „Zi de octombrie” a fost unul benefic pentru Florica Ionescu. Aceasta a apelat la diluțiile rafinate ale griurilor luminate de razele soarelui de toamnă, în compoziții complexe, cu perspective și planuri apropiate, într-un joc structural al imaginii, argumentând sensibilitatea de care dă dovadă în receptarea energiile pozitive ale teluricului. Trecând delicat de la un pasaj cromatic la altul, completând registrul verticalelor venit de la arbori și arhitecturi cu orizontalitatea vegetației, a reușit să îmbine liniștea cu ușoara adiere a vântului și partea diurnă să o descompună în dimineți, amieze și înserări. Motivându-și dorința de exprimare prin implicarea atmosferei, Florica Ionescu realizează un eseu asupra rolului simbolic al naturii în reprezentarea plastică. Substituind prin mijloacele picturii realitatea, Florica Ionescu se lasă copleșită de fascinantele traiectorii ale naturii, pe care le descoperă și le mărturisește într-un mod personal. Minu Movilă caută întotdeauna o cromatică diferită, astfel încât să nu se repete, gamele variate și compozițiile inedite punând în evidență o pictură solară, pliată pe temele consacrate ale artei. Comentând amănuntul, dar și ansamblul, pictorul dezbate cu ajutorul preceptelor structurale ale bidimensionalului, unghiuri, perspective, planuri, iscodind în jurnalul misterios al concretului și găsind soluții și laitmotivuri în care atât fragmentul imagistic să se releve, narând termeni vizuali, dar și experiența și sensibilitatea artistului să lase loc intervențiilor estetice. 

Minu Movilă rămâne un romantic în care statornicește implicarea directă a sufletului creator, fapt lizibil mai ales în modulările cromaticii, care se pliază pe termeni tehnici și stilistici, potențați în variantele potrivite. Apartenența sa la istoria tematică a artei moderne nu îl împiedică să imprime aspecte originale demersului său, enunțând sintagme ce expresivizează conținutul plastic al tablourilor așezate pe simeze. Elaborându-și lucrările cu atenția acordată detaliului arhitecturii de la fața locului, artistul îi acordă și peisajului aceeași importanță, alăturarea de structuri și planuri, în care unghiurile argumentează în echilibrarea lor un joc optic de suprafețe, parafrazează gândurile, sentimentele, trăirile sale implicate în fața motivului pictural. 
Sub impulsul imperativelor dictate de spiritul locului, la Dumitru Macovei predomină un câmp de volume și proporții arhitectonice, creând o viziune spațială a motivului. Înmagazinând esența estetică a subiectului aflat în fața sa, artistul se folosește de elementele figurative selectate utilizate astfel încât să fie percepute uneori ca niște volume ce vin spre noi, datorită materiei cromatice substanțiale și picturalității impusă de pensulație și cuțit. „Cula Greceanu”, „Curtea conacului”, „Curtea interioară Măldărești I”, „Curtea interioară Măldărești II”, „Curtea interioară Măldărești III”, „Curtea interioară Măldărești IV”, „Biserica veche de la Măldărești”, „Biserica căpitanului Măldărescu”, „Biserica Sfântul Nicolae” sunt conținătoarele unei anumite afectivități de care Dumitru Macovei a dat dovadă în momentul selectării formulelor de reprezentare. Lumina, cu senzualitatea ei debordantă, cu nuanțele și contrastele ei reci, denotând somptuozitate, dezvăluie claritate și efecte de structuri minerale, judecând după modul de aplicare al pastei. Creând o ușoară iluzie a tridimensionalului datorită motivului de inspirație al arhaicei arhitecturii istorice, Dumitru Macovei concentrează sinteze estetice în componentele dinamice ale lucrărilor, amintind vechea tradiție interbelică. Mult mai tehnic de această dată față de alte experiențe peisagistice, Mihai Coțovanu nu neglijează lirismul cromatic supus incidenței luminii. Unitatea de ansamblu a celor două tablouri expuse, impresionează prin valorile cromatice, prin particularitatea de spirit și echilibru al unor cadre compoziționale filtrate dintr-un mediu paradisiac. Mihai Coțovanu repetă experiențele în aer liber de care este atașat ca entitate artistică. Acesta percepe conștient manifestările spectrului solar în diferite momente ale zilei și modul cum acesta creează ecleraje pe „Cula Greceanu” și în jurul „Fântânii”. Variabilele nuanțelor se desfășoară în spațiul reprezentat, implicând figurativul specific pictorului. Ambianța climaterică este surprinsă în valori expresive, iar abilitatea lui Mihai Coțovanu de a compune spații și planuri, astfel încât realitatea să se releve în dimensiunea ei recognoscibilă, manifestă afinități cu poezia locurilor, prin recursul la subiectul evocat. Victor Dima, în aceeași notă de inspirație figurativă, redefinește detalii peisagistice, interpretând în notele preceptelor moderne ale picturii anumite cadre specifice: „Livadă la Măldărești”, „Gospodărie Rurală”, „Peisaj vrâncean”. În aceste lucrări, senzațiile optice se structurează pe pânză în mod coerent, construind armonii și acorduri delicate de tonuri, ce lasă la vedere mediul înconjurător, perceput într - o configurație conformă criteriilor compoziționale. Victor Dima denunță temporar în pânzele sale farmecul discret al peisajului de octombrie, aducând în fața privitorului poezia eviscerată din ambiguitatea eterului, precizând, în același timp, virtuțile infinite ale nuanțelor transformate în funcție de starea sa. Existența vegetalului și a arhitecturii de la Măldărești i-a dat ocazia artistului să își completeze creația cu indicii vizuale dintr-o zonă geografică pitorească.

Ana Amelia Dincă,
critic de artă

Expoziție Corneliu Drăgan Târgoviște, la Muzeul Municipal Călărași

Atelier de creație, expoziția lui Corneliu Drăgan Târgoviște, deschisă la Muzeul Municipal Călărași, reunește lucrări diferite ca tematică, evocând preocupările artistului în zona peisajului citadin, al scenelor de interior cu personaje, al portretului și peisajului rural. La acestea se adaugă două lucrări abstracte, semnalizând o schimbare stilistică în cercetarea imaginii, tangențial întâlnită și până acum în anumite pasaje plastice, care propuneau zone ale acuarelei abordate nonfigurativ. Cele 25 de compoziții prezente pe simezele călărășene relatează aceeași aplecare a artistului pentru picturalitate și expresivitatea elementelor folosite, surprinzând prin alăturări de culori compacte, așezate lângă diluții rafinate. Nuanțe puternice, pure sau terne, susțin conținutul ideatic al lucrărilor, de aceeași complexitate tipică artistului. O stradă mărginită de clădiri vechi, este un pretext de integrare în compoziție a unor aspecte idilice sau de a selecta modalități plastice de abordare a subiectului în ceea ce privește minuția tușelor fluide, caligrafice sau așezate pe suprafețe mari. Artistul selectează din citadin pasaje încărcate de romantism, în care iluzia realității este completată de culoare și susținută de grupurile de personaje, semn că orașele sale sunt vii și trăiesc prin forfota citadină. Lucrările lui Corneliu Drăgan Târgoviște au un anumit caracter narativ, acestea parcă spun povești despre oameni și locuri, despre frumusețea diferitelor momente ale zilei, despre instantanee vizuale ale existenței cotidiene. Descrierile făcute de artist conțin indicii ale unor clădiri vechi tratate simplu prin pata de culoare, dar care prin transcrierile perspectivale, verticale și orizontale, conținând detalii despre expresia imediată și convențională a arhitecturii epocilor trecute. El argumentează prin descrieri sugestive inclusiv peisajul rural stăpânit de liniște și de un farmec aparte, tratat printr-o tușă mai liberă, prin contraste de umbră și lumină, implicând în pasaje de structură clasică, ecleraje iradiante, tente zonale în anumite părți ale compoziției. În portretul de sine stătător, atenția artistului se axează pe succesiuni de pete de culoare construind fizionomii, în care citim emoții și atitudini diferențiate de natura structurală a modelului. Relaționate cu tematica portretului, compozițiile cu personaje sunt bazate pe eliminarea detaliilor analitice, cu reminiscențe formale în corsetul ansamblului imaginii. Interioare de gospodării de la țară, unde femeile se ocupă cu treburile casnice, sunt garantul variatelor moduri de a căuta expresii plastice, prin implicarea lumii arhaice, utilizând cromatisme subtile și observații directe asupra subiectului. Motivul figurativ lipsește în două acuarele, care ne surprind prin modul cum Drăgan Târgoviște reface conținutul acuarelelor sale din perspectiva abstracționismului. Atrăgându-ne atenția mișcarea și dinamica liniilor drepte și meandrate, petele de culoare și modul cum acuarelistul a gândit să le inducă alți termeni stilistici, diferiți de asocierile figurativului, ne vorbește despre un artist care simte nevoia de restructurare a discursului vizual.

Ana Amelia Dincă,
critic de artă

Expoziție Corneliu Drăgan Târgoviște, la Muzeul Municipal Călărași

Atelier de acuarela, expoziția lui Corneliu Drăgan Târgoviște, deschisă la Muzeul Municipal Călărași, reunește lucrări diferite ca tematică, evocând preocupările artistului în zona peisajului citadin, al scenelor de interior cu personaje, al portretului și peisajului rural. La acestea se adaugă două lucrări abstracte, semnalizând o schimbare stilistică în cercetarea imaginii, tangențial întâlnită și până acum în anumite pasaje plastice, care propuneau zone ale acuarelei abordate nonfigurativ. Cele 25 de compoziții prezente pe simezele călărășene relatează aceeași aplecare a artistului pentru picturalitate și expresivitatea elementelor folosite, surprinzând prin alăturări de culori compacte, așezate lângă diluții rafinate. Nuanțe puternice, pure sau terne, susțin conținutul ideatic al lucrărilor, de aceeași complexitate tipică artistului. O stradă mărginită de clădiri vechi, este un pretext de integrare în compoziție a unor aspecte idilice sau de a selecta modalități plastice de abordare a subiectului în ceea ce privește minuția tușelor fluide, caligrafice sau așezate pe suprafețe mari. Artistul selectează din citadin pasaje încărcate de romantism, în care iluzia realității este completată de culoare și susținută de grupurile de personaje, semn că orașele sale sunt vii și trăiesc prin forfota citadină. Lucrările lui Corneliu Drăgan Târgoviște au un anumit caracter narativ, acestea parcă spun povești despre oameni și locuri, despre frumusețea diferitelor momente ale zilei, despre instantanee vizuale ale existenței cotidiene. Descrierile făcute de artist conțin indicii ale unor clădiri vechi tratate simplu prin pata de culoare, dar care prin transcrierile perspectivale, verticale și orizontale, conținând detalii despre expresia imediată și convențională a arhitecturii epocilor trecute. El argumentează prin descrieri sugestive inclusiv peisajul rural stăpânit de liniște și de un farmec aparte, tratat printr-o tușă mai liberă, prin contraste de umbră și lumină, implicând în pasaje de structură clasică, ecleraje iradiante, tente zonale în anumite părți ale compoziției. În portretul de sine stătător, atenția artistului se axează pe succesiuni de pete de culoare construind fizionomii, în care citim emoții și atitudini diferențiate de natura structurală a modelului. Relaționate cu tematica portretului, compozițiile cu personaje sunt bazate pe eliminarea detaliilor analitice, cu reminiscențe formale în corsetul ansamblului imaginii. Interioare de gospodării de la țară, unde femeile se ocupă cu treburile casnice, sunt garantul variatelor moduri de a căuta expresii plastice, prin implicarea lumii arhaice, utilizând cromatisme subtile și observații directe asupra subiectului. Motivul figurativ lipsește în două acuarele, care ne surprind prin modul cum Drăgan Târgoviște reface conținutul acuarelelor sale din perspectiva abstracționismului. Atrăgându-ne atenția mișcarea și dinamica liniilor drepte și meandrate, petele de culoare și modul cum acuarelistul a gândit să le inducă alți termeni stilistici, diferiți de asocierile figurativului, ne vorbește despre un artist care simte nevoia de restructurare a discursului vizual.

Ana Amelia Dincă,
critic de artă

Expozitie de pictura si desen. Florin Bârză, la Crowne Plaza Hotel Bucharest. Organizator, Galeria de Arta Elite Prof Art.

Modul elocvent în care Florin Bârză așează culoarea pe suport, conturează sugestii specifice viziunii sale, ivite din perimetrul emoției directe, concordând cu o anumită plenitudine a trăirii în fața motivului. Declanșând senzații privirii, provocând-o să iscodească forme sugerate și nu definite, evocate într-o latență inducând expresivități și derapaje fove pe alocuri, pictura lui Florin Bârză are caracteristicile ei vivante prin suprafețele colorate care, aflate la limita figurativului, sunt stilizate și interpretate, astfel încât, relațiile tonale să pară instantanee, prin gestica indusă de urma penelului și de materia cromatică.

Artistul relevă dimensiunea spirituală a ființei lui, partea ei diurnă, de luminozitate și expresie, făcând asociații rafinate de nuanțe, care vorbesc despre totalitatea sentimentelor sale ce transpar în peisaje, în tratarea nudului și în compozițiile cu trimitere stilistică spre zona abstractului, imprimând ochiului iluzii și tot felul de închipuiri osmotice rezultate din modul de aplicare al culorii. Peisajul enunță nu numai aspecte ale naturii descrise în suprafețe plate sau în relief, însumând notele de impresie de o clipă, care îl fac pe autor să devină retractat în interioritatea sa, dar vorbește și despre întreaga forța și poezia demersului său artistic, decupate din variatele stări emoționale ce transpar sincer în imaginile create.

Din nenumăratele cercetări personale asupra culorii, artistul concluzionează faptul că, realizarea succesiunilor de suprafețe compactate de pastă, îi permit să argumenteze starea avută în fața vegetației, înconjurând așezări arhaice, mărginind cerul în registrul inferior și devenind limite pentru planurile compoziției. Cadre vizuale din Sozopol, Balcic, Terchirghiol, Veneția sunt străbătute de un aer nostalgic și de o frumusețe cuceritoare datorită caracterelor pictogene ale acestora, surprinse de artistul interesat de problematica stilizării și personalizării elementelor figurative. Există două tipuri de peisaje în pictura lui Florin Bârză. Cele policrome, realizate cu mult lirism în ceea ce privește modul de structurare a tentelor, în care spații ample de tonalități sunt alăturate planurilor unde cromatica este o metamorfoză de culori calde, bine alese, pentru a crea starea de liniște impusă de motivul pictural. Cealaltă abordare, unde detectăm în alb/negru, aspecte rurale surprinzând colțuri de sate ce impun prin pitorescul lor definiții ale picturalității, conțin soluții de modelare a negrului prin diluții și accente, presărâd astfel, lumini și umbre în lucrările deosebit de plastice.

Aceleași nuanțe de ecleraj, citim și în desenele în cărbune, evocând liniile unduioase ale trupului feminin, grafiate printr-un duct mai subțire sau mai elaborat, contribuind la frumusețea compozițiilor cu unul, două sau trei personaje, studiate de artist în raccourci-uri diverse, demonstrând atenție pentru proporții, perspective, corectitudinea numărului de aur. În aceste nuduri, preocuparea pentru senzualitate este subordonată armoniei de ansamblu și schemei compoziționale, de fiecare dată, inedite, implicând trasee poliaxiale. Corpul femeii este transpuns și în pictura pe pânză, numai că aici, aceasta devine doar un pretext de a descoperi efecte plastice rezultate din alăturările de oranj și roșu, ori din griuri obținute din amestecuri de complementare, ce stau împreună cu vecinătăți de albastru și verde, într-o pliere asonantă pe suport, făcând să transpară coordonatele unor osmoze coloristice de impact.

Un expresionist, cu inedite scăpări fove în gestualismul travaliului artistic, Florin Bârză redescoperă plăcerea de picta și de a desena, ori de câte ori culorile rămân o modalitate de a-i defini identitatea, cu repere estetice personalizate, în sensul că, recunoaștem pe simeze caracterele stilul personal.
Ana Amelia Dincă,
critic de artă

-Carnivale, expoziție Andrei Damo, la Cercul Militar Național-

Pictura lui Andrei Damo pornește de la o idee prestabilită, având punctul de plecare în literatură, în atitudini ale personajelor contemporane sau în tradițiile unor culturi. Eminamente umanistă și figurativă, cu aserțiuni în zona abstractului,  arta sa se bazează pe secretele desenului, din care nu lipsește cea de a patra dimensiune, timpul. Monumentale scenografii și note barocizante caracterizează compozițiile de gen, naturile statice și portretele care, locuind spațiul fizic al tabloului, compun o lume secretă, plină de taine și labirinturi. Andrei Damo ne-a invitat la carnavalul venețian, dar, mai ales, ne propune să observăm diversele măști ale acestuia  și variatele fațete ale omului, evocate prin intermediul portretului mascat, un reflex al dedublării ființei.  Alături de aplicarea plată a culorii, pictorul utilizează și tușe ritmice, fragmentate, o concesie în favoarea expresiei plastice descriptive, care nu este o atitudine nouă față de abordările de până acum. Acest fel de a așeza materia cromatică pe pânză, vine din preferința artistului pentru stilul abstract, utilizat uneori ca accesoriu în anumite detalii, amplificând cu ajutorul efectelor lui, puterea de expresie și tensiunile ivite din jocul zecilor de pensulații, care învăluie  și mai mult în mister,  latura impenetrabilă a ființei. Pentru Andrei Damo, chipul este un pretext de a jongla cu grafisme și culori, țesute pe o structură rațională a imaginii. Rețele complicate de linii realizează o corelație ingenioasă între planurile cromatice, lăsând valorile picturalității să concureze cu semne scrise, suprapuse,  cu ecouri  plastice în spațiul compozițional. Acestea analizează vestimentația personajelor, creând trasee de culoare și scriituri schițate cu pensula într-un soi de grafisme, aflate în antiteză cu tratrea drapajelor rochiilor de carnaval, peste care lumina strălucește, creând volume din formele ivite și abandonând umbra în cutele texturii pictate cu măiestrie. Concordanțele dintre personajele aparținând unor straturi sociale diferite, sunt observații directe ale artistului, care sunt alăturate uneori, după noțiunile unui pamflet, tratat cu discrete și inteligente ironii, alteori, Andrei Damo privind în interiorul experiențelor sale, scena dramatică a lumii. Pictura sa este fundamentată pe reactualizarea figurativului, aflat sub impulsul ideii de perfecțiune a formei, fie că investigarea se află în acord stilistic cu precepte renascentiste, incluse în compoziții mai echilibrate, statice, fie că o anumită recuzită implică variabile structurale ale imaginii, cu trimiteri spre teatralitate, prin scene ce nu aparțin cotidianului, ci asociațiilor mentale ale artistului, punând în discuție situații și concepte. Formele sunt articulate unei arhitectonici solide, dând impresia, prin jocul de volume,  că ies din tablou. Nu lipsesc însă, nici asimetriile barocizante, subordonate unor scopuri simbolice și estetice. Capacitatea artistului de a ordona elementele și de a le combina astfel încât,  mesajul să inițieze întrebări și explicații, îndoieli și nedumeriri, lasă loc unor presupuse răspunsuri, în care se întrevede antagonismul dintre latura divină și demonică a ființei, transformând viața în incertitudini și speranțe. Expoziția „Carnivale” deschisă de Andrei Damo la Cercul Militar Național, aduce în prim planul operei sale de până acum, dramele existențiale ale omului care, sub aparențele unui spectacol plastic dominat de fragmente de  petreceri, parade și baluri mascate, ne amintesc de una dintre cele mai spectaculoase manifestări care celebrează  artele și tradițiile medievale de la Veneția. În tablourile sale buna dispoziție ascunde neîmplinirile omului,  costumele fiind doar punctul de plecare pentru un întreg demers ideatic și plastic, îmbinând conture precise ale elementelor cu implicațiile emoționale ale pictorului, corectitudinea desenului cu farmecul cromatic. Pelerinele masive  folosite de vechii venețieni pentru a se acoperi de frigul iernii, constituie pentru Andrei Damo același motiv de reevaluare a potențelor expresive ale culorii saturate la maximum, neutralizată cu griuri, permițând și chipului mascat să evoce aceleași plasticități cu accent pe tonalități pure, așternute cu pensula astfel încât, alăturările contrastante să aibă o arie de comunicare elaborată cu unitatea spațiului compozițional. În procesul de investigare al imaginii, Andrei Damo are bucuria de a-și sintetiza cele două direcții stilistice preferate, nonfigurativul și realitatea, ambele evocate în modul cum problematizează portretele de femei mascate. În partea superioară a imaginii, pensulații rapide, subțiri și scurte, tratate într-o debordantă policromie, descriu o zonă total abstractizată a tabloului, reprezentând, de fapt, pălăria personajului, dar marcând stilul pictural de început al artistului. Chipul, indicat prin substitutul figurii, masca, înzestrată cu sugestii cromatice variind de la albul, reflectând aspectul dramatic al reprezentărilor carnavalești, la roșu, cu trimitere exactă spre lumea lupanarelor, ne redirecționeză atenția spre diferitele texturi, care înlătură monotonia imaginii și se desfășoară ținând cont de mecanismele fizice și psihice ale tonurilor, de contrastele de culori pure, simultane și succesive, alternări de forme și linii în scopul creării diversității, acționând  senzorial asupra privirii noastre. Ecourile Carnavalului de la Rio, prezente în câteva lucrări, impun un alt tip de mască, unde observăm tendința de metalizare a materiei cromatice și un factor elegiac, prin utilizarea griului și albastrului,  frecvente în pictura lui Andrei Damo. Prin instantaneele de sărbătoare preluate de la venețieni, acesta fixează un personaj sau două, costumate, în atitudini teatrale amintind carnavalul, manifestare care se desfășoară cu două săptămâni înainte de Sfintele Sărbători Pascale, marcând intrarea în post, tiltul expoziției „carnivale”, însemnând „adio carne”. Însă libertatea și libertinajul permis de această sărbătoare și marcat de încurajarea anonimatului și de atmosfera de viciu și desfătare, sunt relevate, la nivel simbolic, în multe lucrări de artistul care, cu anumite rezeve, redă intimitățile comportamentale ale omului, atitudini sociale, obiceiuri, tradiții medievale ale orașului lagunelor. Domeniul vizual selectat de Andrei Damo se oprește la un moment dat asupra naturalului, regăsit în figurarea nudului, a femeilor voluptoase, a căror anatomie este analizată în termenii frumuseții, dar și ai senzualității. Provocatoare și înzestrate cu atributele condiției personajelor interpretate, acestea dezvoltă alt aspect al carnavalului, continuând mesajul pe care îl implică masca. Situându-le în ambianța dezlegării la cele lumești înainte de post,  pictorul pune în relație conținutul de idei și amplele posibilități plastice ale compoziției, permițând  desenului ferm să se asociaze, în mod fericit, cu severitatea tratării anatomiei presărată cu ecleraje, cu organizarea laborioasă conținând perspective, personaje masculine în penumbră sau explicit implicate în subiect, dar creează și lucrări cu puține elemente , caracterizate prin claritatea formelor și planurilor, în care, un singur model feminin, este redat cu definiția seducțiilor lui. 

Având reper de localizare al acțiunii deschiderea unei ferestre, prin care vedem albastrul închis al înserării, tănăra cu părul ondulat în spiriutul picturii leonardești, este rezultatul rezolvării unei problematici plastice a analizei raccourci-urilor, soluționate admirabil. Adolescenta este repictată în alt tablou într-o esoterică atmosferă de clarobscur, cu umbre mângâind chipul și gâtul, artistul folosind același cadru imagistic, dar altă postură, alte rafinate nuanțări al tehnicii sfumato. 

Numai tonalitatea bleu a mărgelelor și lumina căzând pe bustul senzual atrag atenția în planul apropiat, permițând înlănțuirea matematică a planurilor compoziționale, unite de centrul de interes fixat pe subiect, echilibrate de factura constructivistă a termenilor plastici, completând valorile susținute predilect de griuri și culori locale.

Autoportret. Figura umană și omul, ca entitate spirituală, constituie o preocupare permanentă a creației lui Andrei Damo, atent la reprezentarea stării interioare, la evocarea unui mesaj sau a unei situații  cu aluzii la spectacolul lumii. „Autoportretul” în armură de cavaler medieval, este o trimitere spre genealogia artistului, dar, mai mult decât atât, o introspecție în trăirile personale, o rememorare a experiențelor existențiale trecute, transpuse în datele unei evocări baroce, pline de misterul și teatralitatea unei scenografii riguros argumentate. Andrei Damo, cu figura efilată a unui ascet și barba albă, care îi caracterizează fizionomia, are privirea îndreptată în jos, imaginea părând un moment de aducere aminte, susținut de reprezentarea ecvestră din planul secund, în care personajul se uită în urmă într-o ipostază de rememorare a veacurilor. Curajul, grația, vitejia, simbolizate de prezența cabalină, care este înzestrată cu puteri miraculoase,   prevestind războiul prin însăși mistica încorporată în structura sa ideatică, reprezintă componentele acestui tablou care ne vorbește despre civilizația medievală, marcată de prezența cavalerilor și de războinici călare, idealizând loialitatea, etica, credința, virtuțile masculine ale cavalerismului. Această introspecție în trecut, prezentată și ca un studiu de mișcare, aflat în contraponderea autoportretului static și în plină pagină, prezintă o scriitură gestuală pe suprafața cadrului părând un tablou în tablou, multiplicând spațiul compozițional și evidențiind o linie meandrată și continuă, regăsită la modul mai analitic și mai exact în zalele de la gât și de la mâini ale costumului. Corespondențele elementelor de limbaj  plastic, diferit impuse aceleiași compoziții, ritmează ansamblul plastic, vorbind despre complexitatea căutărilor de soluții, care barocizează viziunea artistului. Atenția pentru detalii, mai ales pentru strălucirea metalică a vestimentației, pentru împletitura filigranată a unor părți ale armurii, este alăturată în scopul echilibrării compoziționale,  fondului sintetic al lucrării, care neutralizează, prin tonul surdinizat, de frescă, structurile compoziționale, concepute pe două registre, distincte prin așezarea perspectivală. Sprijinindu-se cu mâna dreaptă pe spadă, pictorul realizează o cercetare anatomică în ceea ce privește palma, sabia de la brâu, acoperită de brațul stâng, topindu-se într-un efect de sfumato. Acest „Autoportret” se integrează proiectului „Carnivale”, în ideea în care artistul devine, prin particularitățile sale existențiale și creatoare, parte din dramele lumii și din spectacolul ei inerent. Cu toate acestea, Andrei Damo nu se rezumă în a face o aluzie discretă la virtuțile masculine ale cavalerismului, ci strămoșii săi războinici ar fi cei care astăzi îl determină pe artist să devină continuator, fie și la nivel conceptual, al unor vechi precepte aparținând perfecțiunii ființei, în care nu credem, dar spre care ne îndreptăm.  

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

„Sinteze”, expoziția de sculptură a artistei Elena Surdu Stănescu

-Galeria artelor, Cercul Militar Național-

Elena Surdu Stănescu s-a format sub autoritatea școlii românești de sculptură modernă, fiind ucenic al maeștrilor Constantin Baraschi, Eugen Lungu și George Apostu, pentru care, forma figurativă, în stilizările ei impuse de sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, a constituit în devenirea școlii noastre de artă, un reper pentru crearea identităților estetice, a căror sinteze stilistice o vor defini pe parcursul deceniilor de creație și pe Elena Surdu Stănescu, una dintre cele mai profunde sculptorițe prin modul de a reflecta asupra propriei existențe și prin felul cum aceasta se materializează în piatră, lemn, bronz și în marmură de Carrara, alături de care, alabastrul, frecvent, sau piatra de Sanna, în mod excepțional, îi concretizează gândurile, lucrând în cicluri tematice. Iubirea, anatema tuturor lucrurilor, idee înglobând punctul maxim al afectivității, devine un perpetuum mobile, care o însoțește pe Elena Surdu Stănescu, dându-i puterea de a parcurge fiecare etapă a vieții într-un mod armonios, benefic, încărcat de frumusețe și admirație pentru momentele unice trăite alături de familie, reprezentată într-un diptic parietal numit „Noi”, relief în care sculptorița s-a autoilustrat alături de fiul și soțul domniei sale.

Ambele compoziții, concepute pe ritmuri oblice, orizontale și concentrice, pe raporturi dintre suprafața înaltă și cea plană,  au înglobate simbolistica păsării prin înfățișarea unor aripi efilate, amprentând cele două voleuri prin rafinamentul modelajului devenit un gest delicat și expresiv, în materialul peren al bronzului. Prin conceptul de iubire,  prezent și în ansamblul „Zburătăciții”, ce aduce în prim plan ideea de cuplu, de unitate și armonie a lumii , se reiterează transcendența de care este capabil spiritul motivat de forța și misterul iubirii, alături de căutările sufletelor îndrăgostite pentru a-și găsi rostul și drumul fericirii. Bărbatul și femeia, metamorfozați ca un tot unitar în dumnezeiasca îmbrățișare, par grafii solide urmărind conturul unor corpuri aplatizate, cu poliaxialități echilibrate, cu unghiuri alăturate liniilor, cu un profund patetism dominând imaginea. 

Marmura de Carrara și alabasturul i-au servit sculptoriței pentru o serie de portrete în care polisarea desăvârșită a fost alăturată prelucrării unei creării voite a unei texturi ce provoacă discrete tensiuni plastice și diversitate de expresie a materialului, printr-o cioplire vibrantă a suprafeței, alternată cu șlefuirea perfectă. Luna evocată ca o regină a nopții, ca un simbol al somnului și visării eterne, o regăsim ca abordare stilistică în multe alte compoziții ale sculptoriței, unde tehnica și feeria chipurilor se află într-o transpunere osmotică. Pasiunea pentru portretul roman, pentru materiale perene, pentru fabulos și vis, pentru emoțiile care vin din trăiri directe, sincere, au impus cercetarea figurii umane în raport cu sufletul, cu sensibilitățile acestuia legate de anumite momente existențiale, evidențiind frumusețea vieții care vine din simplitate. 

Este de remarcat modul cum Elena Surdu Stănescu tratează o parte dintre socluri, structurate ca semisfere. Cupola, definiție a universului și credinței, a fost folosită drept suport pentru reprezentările feminine din expoziția „Sinteze”, redând, de fapt, liniatura armonioasă a corpului artistei și trăsăturile propriului chip. 

Concepute frontal, seria de compoziții au aceeași atenție în abordare plastică, indiferent dacă sunt privite din față sau din spate. Fiecare dintre aceste ronde- boss-uri prezintă în modelarea drapajului un soi de naturalețe și o forță a feminității prin modul cum sugestia vestimentației urmează ductul anatomiei, indus de curbe line, elaborate pe fragmentele rotunde ale părților alcătuitoare, pe armonii specific feminine. Prin felul de așezare a volumelor pe forma geometrică a sferei, concluzionăm faptul că artista crede în perfecțiunea și în perfectibilitatea iubirii, dar și în multiplele ei fațete sugerate de intarsiile unor romburi pe planul soclului, tensionând suprafața. Iubirea îi dă Elenei Surdu Stănescu puterea de a inversa ordinea lumi, prin postarea tinerelor fete deasupra cupolelor lumii, demostrând faptul că tinerețea și iubirea nu au limite în timp și spațiu, depășind, prin puterea gândului, substraturile obișnuite ale existenței. În acest context se integrează și monumentul dedicat victimelor de la Colectiv. Figurat sub forma unei tinere cu aripi de înger, cu trupul adolescentin, cu privirea înainte, admirând încrezătoare orizontul, sculptura din bronz cu soclul din piatră de Dobrogea, se află plasată în Piața Bucur și se înscrie ca demers estetic în viziunea de maturitate și sinteză stilistică a recentelor lucrări ale Elenei Surdu Stănescu. Gravarea numelor celor 64 de victime ale tragediei și data incendiului, 30 octombrie 2015, sunt inscripționate la baza compoziției.

Câteva lucrări din ampla creație a artistei au atributele picturii prin modul de prezentare în ancadramente asemănătoare tablourilor. Autoportretul, structurat într-o ramă de lemn compartimentată în două spații distincte, se remarcă prin figura turnată în bronz, evocând calitățile expresive ale chipul artistei, având coafura specifică a părului prins în coc în creștetul capului și trăsăturile încărcate de gingășie ale feței, emanând feminitate și fragilitate. Pentru partea de jos a imaginii parietale, Elena Surdu Stănescu și-a turnat în bronz mulajul mâinilor delicate, interiorul și exteriorul palmei care ciplește marmura și modelează, structura naturală a degetelor cu striațiile fine ale pielii, în tensiuni susținute de cercurile subțiri ale brățării, o bijuterie vorbind despre plăcerea artistei de a se împodobi. 

Această imagine a eternului feminin este chiar testamentul artistei prin care ne mărturisește elementele de concepție ale sculpturii sale, aparțind artei în general, spiritul creator și gândirea, pe de o parte, puterea de concretizare a ideii, pe de alta. „Fiica Deltei” este portretul unei tinere pe care o remarcăm prin două atribute. Părul împletit în coada, marcând spațiul printr-o buclă compatibilă estetic cu liniatura concavă a raței, simbol al vânătorii, așezată ca o bijuterie în jurul gâtului. Îngemănarea celor două regnuri, unul antropocentric, celălalt, aviar, nu este întâmplătore. Elena Surdu Stănescu și-a petrecut o parte importantă din viață în această zonă acvatică și exotică, prilejuindu-i să descopere tainele naturii, ale armoniei, liniștii și frumuseții, chipul fiind o rememorare a unui timp în care și-a modelat personalitatea artistică. Busturile lui Publius Ovidius Naso, aflat în incinta Universității Ovidius din Constanța, apoi cel al compozitorului Dumitru Capoianu, expus la Ateneul Român, vin să întregească imaginea operei Elenei Surdu Stănescu, preocupată și de evocarea unor personalități ale culturii.

Desenele realizate eliptic, dar folosind datele figurativului prin redarea figurii umane și a păsării, care poartă indicațiile semnificante ale purității și inocenței, ale puterii gândului și forței creației, completează ansamblul pieselor expuse aerat, dând posibilitatea fiecăreia să se releve prin calitățile plastice.

Elena Surdu Stănescu ne face o mărturisire despre puterea subconștientului și a ființei de a visa și de a fi liberă, despre gândul care poate călători și zbura, pe orizontală și verticală, depășind bariere și îndeplini dorințe. Această expoziție aniversară este și un omagiu adus forței de creație a femeii, asemuită cu o pasăre, condusă ca mesaj în zona atributelor divine ale acesteia.    

Ana Amelia Dincă,

critic de artă   

Mariana Ioniţă şi Franz Josef Schwelle expun la Muzeul Municipal Călăraşi

Expoziţia „Dincolo de tăcere”, semnată de Mariana Ioniţă şi Franz Josef Schwelle, prezintă două viziune artistice diferite, dar unite prin sensibilitatea de a recepta lumea în detaliile ei. Cei doi au o elaborată activitate artistică, evocând tendinţele plasticii austriece din acest moment, demersul lor vizual pendulând între realism şi abstract, ambele viziuni având tangenţe cu dimensiunea invizibilă a eului şi cu proiecţia acestuia asupra imaginii plastice. Ambii expozanţi se raportează la tăcere, ca stare incipientă a lumii (la început a fost tăcerea), dar în cadrul unor abordări personale.

Mariana Ioniţă îşi îndreaptă elementele şi mijloacele de expresie către sfera existenţială a copilăriei şi a microcosmosului legat de universul familiei. Aceste desene au o grafie extrem de delicată, o abordare figurativă, aproape hiperealistă, a ambientului reprezentat. Lucrările Marianei Ioniţă sunt un protest împotriva violenţei asupra minorilor, evidenţiind latura ludică şi senzitivă a acestora.

Tăcerea copiilor, învocată în titlul proiectului, apare în urma unei traume sau a unei dorinţe care nu este îndeplinită, iar dincolo de aceasta există liniştea, idee transpusă cu ajutourul grafitului pe hârtie albă. Mariana nu a vrut să distragă atenţia de la concept prin tehnică, preferând folosirea materialelor şi instrumentelor simple, cu maximum de expresivitate, accentuând astfel caracterul dramatic al mesajului. Copilul traumatizat se scufundă în marea de emoţii, iar reprezentarea apei şi a unor spaţii de trecere, indică tocmai acea stare emotivă şi modul cum aceasta transformă o fiinţă atât de fragilă, izolând-o în interiorul său.

În compoziţiile sale apare lumea interioare a fiinţei, trăirile ei prin atitudini diferite ce transpar în figurile cu ochii închişi, în simţămintele intrinseci nedescoprite şi ascunse în străfundurile chipurilor inocente. În aceste compoziţii, Mariana Ioniţă ne lasă libertatea de a visa, de a recupera stările nostalgice de care entitatea noastră are nevoie, de a înlătura incertitudinile vieţii cotidiene, salvate doar de poezia gândurilor, de puterea artistei de a fi fericită şi de a se reinventa prin opera sa. Aceasta ne vorbeşte despre  suferinţa copiilor agresaţi psihic, care nu se rezumă la lipsa de îngrijire, ci la absenţa timpului acordat de părinţi pentru dezvoltarea emoţională, care este importantă în evoluţia către vârsta adultă. 

Mariana Ioniţă doreşte prin arta sa să determine părinţii, prea ocupaţi cu problemele cotidiene, să fie mai apropiaţi de copii lor, să le dedice mai mult timp, atrâgând atenţia asupra faptului că, pe parcursul anilor, progeniturile lor pot prezenta dificultăţi de concentrare, de comportament, atitudine rezervată şi retrasă, o stare introvertită, fără ca ei să prezinte vreo afecţiune psihică. Trăirile copiilor evocaţi de lucrările Marianei Ioniţă sunt diverse, dar relaţionate cu sensibilitatea firească a vârstei lor, care reiese din modalitatea de reprezentare obiectivă a unor atitudini. Se evidenţiază starea pasivă şi submisivă, lumea interioară, în care citim delicateţea, aşteptarea, dorinţa de absolut, frumuseţea şi delicateţea sufletului inocent.

Alături de această direcţie conceptuală, care vizează demersul de reprezentare figurativă şi inducerea psihismelor interioare ale modelelor, indicate prin notaţii de plasticitate rafinată, care ţin de ştiinţa compoziţiei, a portretului, a proporţiilor corpului şi a redării psihologiei, Marian Ioniţă se apropie de peisaj prin prisma propriei revelaţii avute în faţa naturii. Aceasta devine o poezie în interpretarea sa, care percepe dimensiunea terestră într-o viziune meditativă, în care domină liniştea şi tăcerea.  Structuri diferite, pete de negru şi griuri, orizontale şi zone albe, necesare alternanţelor de suprafeţe închise şi deschise, definesc o tendinţă unde modificările tonale şi valorice concordă cu o proiecţie fantastică şi expresivă asupra câmpului imaginii.

 Franz Josef Schwelle merge către zona peisajului interior, a stărilor care îi cuprind sufletul, metamorfozate în sugesti vizuale, aflate la limita abstractului şi reprezentând câmpuri infinite, alăturarea cerului şi pământului, ariditatea şi vegetalul, elemente antagonice, firesc opuse, dar necesar supuse structurii biologice şi cosmice a naturii exterioare, regăsită în componentele gândirii sale plastice. 

Păduri întunecoase şi vulcani, conglomerate tectonice şi limpezimi telurice, dau impresia de zbucium, de tensiune venind din tumultul de linii directoare şi din materia coborâtă din străfunduriel fiinţei,  lăsând alternanţa dintre plin şi gol să se releve.  

Reprezentările sintetice sunt o consecinţă a devenirii interioare a artistului, care evocă liniştea de la marginea lumii şi feeriile unor peisaje onirice, coborâte din subconştient şi relevate în compoziţii ce evidenţiază contrastul dintre partea întunecată şi cea luminoasă a vieţii. Aceste trăiri cotradictorii sunt explicitate printr-o tehnică specială constând în utilizarea smoalei pe care o topeşte, folosind-o drept suport pentru reveriile sale plastice. Foile de gudron prinse de placaj şi încălzite pe această suprafaţă, topirea producându-se chiar în spaţiul bidimensional în care artistul desenează forme şi reliefuri, sunt acoperite cu acrilice mate, utilizate pe suprafaţa caldă sau rece. 

Astfel, compoziţiile dobândesc o strălucire aparte când sunt aşezate peste smoală, acest tip de suprapunere vorbind despre subconştientul omului, despre faţetele trăirilor sale. Franz Josef Schwelle foloseşte conceptul de suprafaţă, de faţă şi substrat, arta sa fiind un simbol al stărilor interioare, al viziunilor şi senzaţiilor, al căutărilor unor soluţii mentale de a dezerta din realitate şi de a se regăsi pe sine. 

Ana Amelia Dincă, 

critic de artă