„Adesea se ascunde un vulcan sub masca frumuseţii”

                       -Paul Hitter şi pictura socială-

Pictura lui Paul Hitter este originală, prin actualitatea şi sincretismul subiectelor abordate, apropiindu-se de linia unei arte sociale, tangentă în mare parte cu pop-cultura. Sursele sale se află în estetica imaginilor de pe cărţilor de tarot, care stau la baza stilului său, autointitulat expresionism balcanic.   

Fiind exponentă a unei tendinţe inspirată din viaţa ţiganilor, pictura practicată de artist se află sub semnul excentricului, amintind de caracterul nomad al unei populaţii reprezentată în datele ei identitare, legate de costume exotice, viu colorate, de anumite obiceiuri ce ţin de tradiţii şi de suferinţe care relevă partea ascunsă a sufletului.

Rromii care îl inspiră pe Paul Hitter sunt vecinii noştri, colegii, prietenii, sunt prezenţi printre noi încercând să-şi păstreze formele culturale autentice, iar pictorul completează această perspectivă.

Etnia tiganilor nu este singura latură vizuală la care se raportează artistul. Aceasta este de fapt partea pozitivă, poezia picturii sale. Paul Hitter a ales să evoce şi un segment social care vizează lumea interlopă măruntă, cu efecte negative asupra populaţiei. „Hoţii de buzunare din trasportul în comun din Bucureşti”, „Alba-neagra”, „Păcănele”, „Aurolacii”, „Contrabandă”, „Recuperatorul” reprezintă categoria „şmecherilor” caracterizată prin eludarea permanentă a normelor morale şi juridice unanim admise, prezentat ca specificitate a colectivităţii româneşti.

Mai mult decât o simplă sursă de inspiraţie, punctul de plecare al picturii lui Paul Hitter vorbeşte despre suferinţele familiei contemporane, despre implicaţiile canonice şi juridice ale omului, despre forţele demonice omniprezente.                  

Dramele existenţiale narate cu mijloacele picturii stau alături de o anumită formă de libertinaj verbal, tradusă în inscripţii justificatoare, care explicitează imaginea ce pare să sfideze regulile sociale şi uneori buna cuviinţă, pictorul acordându-şi formele de libertate, potrivite temperamentului său. Sugestiile licenţioase sunt argumentate, exprimând o situaţie dată, o circumstanţă legată de un fapt social. În realitate, artistul are îndolieli asupra existenţei şi ochiul său atent este cinic în raport cu împrejurările necontrolate ale vieţii umane, în contextul lumii actuale.

Femeia este un subiect predominant în abordările lui Paul Hitter, fie sub forma portretului integrat în compoziţii decorative ample, fie reprezentând explicit chipul care i-a servit drept model, ori  sub forma unei idei, a unui gând, pictorul având grijă, de multe ori, să-i inscripţioneze numele: „Rona Hartner”, „Narcisa”, „Zaraza”, „Katyusha”. Identitatea femeii în societatea contemporană, variabilitatea statului acesteia şi schimbarea mentalităţii sunt sugerate de compoziţiile „Miss Diaspora Sovietika”, „Miss Diaspora Afghanistan”, „Miss Diaspora Congo”, „Miss Diaspora Peking”, „Miss Piranda, dar şi în lucrări unde este prezentată ca practicantă a celei mai vechi meserii din lume.

Însă majoritatea subiectelor rămân inspirate din lumea ţigănească, o tagmă controversată şi misterioasă prin cutume. În timpul studiilor la Munchen, Paul Hitter s-a apropiat de această grupare marginalizată, el însuşi considerându-se un izolat.

Condiţia socială, asemănătoare a artistului cu emigranţii rromi, a devenit un context favorabil implicării sale în filosofia de viaţă a acestora, care a devenit proiectul său vizual.

 Pictorul de origine româno-germană este format la altă şcoală şi nu se înscrie în arealul estetic cu care ne-a obişnuit cultura românească a domeniului. Învăţând la Munchen, pare un neconvenţional ce are o viziunea neobişnuită pentru manifestările artei locale, ieşind din tiparele picturii noastre, pe care le-a cunoscut prin studiile la  Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, apoi prin contactul cu Academia de Artă din acelaşi oraş, frecventată o scurtă perioadă.

La vârsta de 22 de ani, Paul Hitter pleacă în Germania, iar una dintre cele mai interesante lucrări create aici, care ne vorbeşte despre drama exploatării minorilor, este „Begging Berlin”, portretul unei copile iugoslave de etnie tigănească, a cărei viaţă se proiectează pe fundalul unei poveşti triste. Aceasta, pentru a câştiga un ban, stătea în faţa atelierului său şi cânta la armonica furată de un necunoscut. Compoziţia inspirată din „Fetiţa cu chibrituri” al lui Hans Christian Andersen  este imaginea copiilor fără copilărie, marcaţi de indiferenţă. Din punct de vedere stilistic, viziunea expresionismului balcanic este deja conturată aici, dând tonul demersului plastic ulterior.

Paul Hitter are o privire integratoare asupra universului artei. Se exprimă aşa cum simte, pune în joc trăirile umane, aplatizează, decorează, creează profunzimi ideatice, aşează culoarea în starea ei pură sau foloseşte acorduri cromatice foarte rafinate, dramatizează şi satirizează, îţi transmite o încărcătură estetică derutantă amintind expresia  picturii lui Henry Mattisse, lui Gustave Klimt şi a Fridei Kahlo. Fiecare dintre cele trei viziuni au reminiscenţe în abordările ornamentale şi compoziţionale ale lui Hitter, fără a-i ştirbi cu nimic originaliatatea.

Artistul selectează aspecte din viaţa zilnică a ţiganilor, această etnie evocând în pictura sa caracterul balcanic, oriental prin buna dispoziţie, prin modul în care le sunt împodobite corpurile, prin elementele de magie şi vrăjitorie care aparţin supranaturalului, demonstrând cum o formă populară de manifestare se integrează unei producţii artistice.

Simboluri precum cuţitul, zarurile, tatuajele, flăcările ritualice şi flacăra iubirii, credinţa în Iisus, ochii, inima, craniile atrag atenţia alături de activităţi precum cântatul, ghicitul în cărţi şi în sfera magică, descântatul, apanajul frumoaselor pirande împodobite cu fast.

Tragediile existenţiale ale acestei populaţii sunt evocate în multe lucrări ale artistului, unde intuim stări de spirit şi momente emoţionale redate prin intermediul tensiunilor coloristice. „Getto” reprezintă o ţigancă alăptându-şi copilul, o scenă amintind de dramele celui de al doilea război mondial, când ţiganii au fost deportaţi, închişi în lagăre, folosiţi ca sclavi, fiind schinjuiţi şi ucişi de frig, foamete, tifos. Dar nu numai dramele sociale, ci şi cele conjugale se află în vizorul artistului. „The Cheating Husband” este o lucrare având în centru pe nevasta ţiganului decepţionată, aşteptându-şi soţul infidel. Spălând rufe, găseşte pe cămaşa acestuia ruj de pe buzele altei femei. Nori şi furtună se abat asupra sufletului său, întărind caracterul metaforic al picturii.  

Lumea ţigănească nu-i dă pace lui Paul Hitter, elementele ei fiind încorporate în identitatea artistului: în imaginea pe care o afişează despre sine, în vestimentaţie, privire, tatuaje şi unele atitudini comportamentale ce par a fi ţigăneşti, în sensul bun, vreau să spun.  Adică artistul este asemeni personajelor sale şi îi stă bine aşa, acest lucru făcându-i plăcere şi inspirându-l.  

Paul Hitter este încă tânăr, iar viziunea determinată de o conjunctură, de o gândire, de o căutare a originalităţii, se află în derulare. Senzaţionalul acestei picturi apare la nivelul expresiei, în primul rând prin tematică, prin cromatica violentă şi prin şocul lingvistic determinat de unele inscripţii cu limbaj subcultural, reflectând atitudinea de revoltă a artistului faţă de aspectele marginale ale societăţii legate de sex, politică, jocuri de noroc...

Însă lucrările de început au o direcţie stilistică total diferită. Reprezintă personaje, situaţii, foarte rar decorativul îşi face apariţia. Au un mai pronunţat caracter pictural. Descriu de obicei un personaj folosind petele mari de culoare şi sinteza, iar expresia acesteia nu este atât de sălbatică. Armoniile cromatice sunt rezultatul unor interpuneri contrastante, denotând agresivitatea şi drama. Chipuri fantastice, aproape monstruoase sau interpretate într-o notă reducţionistă, de un expresionism ponderat definesc debutul său.

De la acestea, Paul Hitter trece la un grafism mai accentuat. Importanţa acordată petei de culoare este înlocuită cu întâietatea liniei trasată în intensităţi gradate de simpla urmă a unui instrument cu vârful foarte fin, descriind uneori delicate filigrane şi trăsături diferenţiate ale pensulei.  

Decorativismul picturii sale şi opulenţa nuanţelor puternice, caracterul grafic şi amănuntul, capacitatea de analiză, răbdarea de a acoperi suprafaţa, inscripţiile care se integrează foarte bine în compoziţii, fac parte din etapa de acum. Ritmul este o regulă fundamentală în succesiunea şi dinamica elementelor aşezate la distanţe aproape egale, conform traseelor ordonatoare ale spaţiului compoziţional, conceput după principiul „horror vacui”.

Pe lângă pictura de şevalet în ulei sau acril, Paul Hitter realizează printuri semnate şi numerotate: „Bob Marley”, „Balkan Love”, „Begging Berlin”, „Long Life Sailor”. Această ultimă imagine este reprodusă direct pe pânză din bumbac pur, prelucrată apoi prin pictare directă şi protejată cu un strat transparent de acril. Compoziţia, realizată în tonuri şocante, reprezintă un soldat sovietic care a străbătut mări şi oceane şi, ajuns la ţărm, îşi îneacă tristeţea în vin şi femei.

Fiecare tablou are o poveste frumoasă, dar în egală măsură este o revoltă faţă de societatea românească, faţă de vedetele care confundă meseria cu relele moravuri, faţă de unele case de licitaţii de la noi.

Sâmbătă, 21 martie, la Artxpert, şi-a prezentat lucrările recente create în America, în ultimele luni. Stilul rămâne acelaşi şi vine din interior, nu dinafară, ca şi libertatea despre care vorbea în jurnalul din 16 februarie, 2015.

Ana Amelia Dincă

Expoziţia „Echinox” a artistei Victoria Cornelia Dedu 

la Elite Arte Gallery

Compoziţiile din expozitia „Echinox” au în comun expresivitatea culorii, accentuarea subiectului plastic în mase de pastă structurată într-o schemă de ansamblu construită stiinţific, care se desfaşoară de la zona analiticului, pană la suprafeţe sintetice, de respiraţie expresivă a câmpului imagistic. Proiectul vizual al Corneliei Victoria Dedu este legat de temele clasice ale picturii. Portretul, abordat in mod exceptional, natura statica, motiv de atelier, şi peisajul în plein-air, cea mai îndragită temă a sa, îşi află sursele stilistice în estetica interbelică. Spre deosebire de alte expuneri, structurate cromatic pe griuri colorate, lucrarile de la Elite Arte Gallery sunt peisaje şi flori în tonalitaţi vivante, în care sugestia culorii este imperativă, încorporând în sine energia emoţionala şi dinamismul mijloacelor de expresie accentuat prin amplitudinea alternanţelor recurente de armonii formale şi cromatice, asimetrii si echilibrări compoziţionale ce sugerează atmosfera specifică peisajului natural.

Cornelia Victoria Dedu își organizează spațiul vizual conform unor criterii pe care școala românească de pictură i le-a amprentat în memorie. Folosind perspectiva, atenta observare a motivului, contraste cromatice sau nuanțe exuberante, deseori expresioniste, așezate în gesturi directe, largi, care fac să respire spațiul compozițional și să aibă impact direct asupra privirii noastre, constatăm că artista preferă subiecte clasice, abordate într-o modernitate a stilului practicat, detectabil în pensulaţie, atmosfera de culoare, trăirea autentică în mijlocul naturii, simbioza cu aceasta. Spontaneitatea expresivă alternează cu analiza petelor cromatice, sensibilitatea exteriorizată în tușele largi  contracarează fragmentele materiei abundent aşezată, evidentă în lucrările cu flori apropiate de zona abstractului ca interpretare a motivului.

Peisajele sunt indisolubil relaționate cu habitatul uman. Misterul unei locuințe cu arhitectură arhaică este accentuat de un vas antic, de obicei o amforă („Amfora casei”) cu rol protector amintind de o lume conservată în datele ei tradiționale.

La un moment dat interpretarea figurativă devine mai liberă, accentul cade pe culoare în tot mai mare măsură. Florile se abstractizează, devin structuri de pastă picturală rezultată dintr-o materie suculentă, așezată cu generozitate în formaţiuni vibrante, ataşată de un climat afectiv, care să ne îmbie.

Compozițiile cu personaje sunt foarte diferit structurate. Atitudini diferite ale ființei feminine, treceri de la o stare la alta, de la melancolie şi latență, la așteptare şi apoi la o poziţionare frontală a „Autoportretului” neutralizat de sugestia unor elemente de o cromatică puternică aparținând naturii statice, care pun în evidență chipul și îl neutralizează. Figura, realizată pe tonalități de griuri, pare că se află în planul al doilea al imaginii, iar fructele levitează în jurul ei.

Peisajele evocă de cele mai multe ori așezarea umană, având ca centru de interes un detaliu al habitatului relevat în forma cubistă a unei case îşi schimbă direcţia de abordare şi prezintă o întreagă așezare privită din perspectivă plonjantă ori de jos în sus. Unghiurile de redare a imaginilor caută aspecte inedite ale zonelor rurale, panoramic studiate, concentrându-se deseori asupra unui amănunt pe care artista îl întoarce pe toate fețele formale, cromatice și luministice.

Victoria Cornelia Dedu are un anumit tip de pensulație. De la analiza tușei impresioniste până la cea  gestuală, expresionistă, ne transmite stări, idei, fără a distorsiona realitatea interpretată. Lucrarea „Castelul” ne demonstrează că ereditatea postciucurentistă este încă activă, dar pictoriţa ne propune o schimbare de direcţie stilistică păstrată în matca expresionismului, însă deosebită prin constrastele sidefate, suprafeţele de culoare foarte luminoase, printr-o  structurare condusă până în pragul subiectivismului ca interpretare, dar păstrată discret în nota stilizată a figurativului.

„Echinox” este o expoziţie unitară, gândită în datele ei tehnice astfel încât să ne convingă, încă o dată, că Victoria Cornelia Dedu îşi selectează cu multă atenţie lucrările, pentru a contura admirabil o simeză concepută a fi şi de sezon, dar şi cu date estetice remarcabile.

Ana Amelia Dincă 

                                                 Despre pictura Corneliei Victoria Dedu

Cornelia Victoria Dedu este una dintre cele mai active prezenţe expoziţionale ale fenomenului artistic actual. Interesată de subiectul plastic, de posibilităţile lui expresive  grefate pe suportul unei scheme compoziţionale bine studiate, din care nu lipseşte desenul lizibil sub pasta solidă  sau aşezată plat, aceasta nu cedează în faţa ştiinţei de a picta pentru a-şi facilita finalizarea lucrării. Cu o ucenicie solidă la clasa profesorilor Alexandru Cumpăna, Corneliu Baba, Ion Marşic, Vasile Grigore, şi cu bune referinţe critice, aceasta s-a impus de-a lungul anilor ca o artistă pentru care sunt esenţiale atât practica de atelier, cât şi pictura în faţa motivului.

Reperele artistice ale Corneliei Victoria Dedu sunt de sorginte modernă, şcoala românească de pictură interbelică lăsându-şi amprenta asupra formaţiei sale în ceea ce priveşte organizarea câmpului imagistic după criterii compoziţionale, cu mase de culoare aşezate în pete pe suprafeţe mari şi într-o picturalitate care se desfăşoară de la delicate griuri colorate la nuanţe pastelate, unele apropiate de laviuri prin transparenţe şi efecte de tonalităţi stinse sau strălucitoare.

Cornelia Victoria Dedu este o personalitate artistică riguros organizată în ceea ce priveşte simbioza dintre exigenţele de lucru demonstrate în pictura de şevalet şi desene, în acuarelele de un profund caracter pictural şi în schiţele a căror linii sunt trasate cu mare siguranţă şi măiestrie.

Iubitoare în primul rând a peisajului în plain-air, apoi a naturii statice şi portretului, artista este posesoarea unei elaborate palete cromatice, rezultat al spectacolului optic oferit de lumina peste care intervine folosindu-se de ştiinţa cromatologiei şi eclerajului însuşită prin experienţă, dar determinată de realitatea înconjurătoare atunci când spaţiul panoramic se află sub incidenţa atenţiei sale.

Structuri compoziţionale diferite în relatarea plastică a instantaneelor pitoreşti ale naturii se alătură suprafeţelor sintetice din care nu lipsesc figurativele elemente ale universului recognoscibil abordate în manieră modernă în peisajele de factură balcanică.

De o rafinată intelectualitate, Cornelia Victoria Dedu are un temperament activ şi este selectivă în alegerea subiectelor care fac parte din lumea călătoriilor sale. Transpuse pe pânză, acestea au o soliditate, o arhitectonică ce contrapunctează lirica reţinută pe alocuri, lăsând ca spaţiile mari, aerisite să fie echilibrate de axiomele coloristice.

Uneori, masele de culoare şi formele descriu geometrii care se strecoară printre ritmurile perspectivale conferind tensiuni ambientului peisagistic.

Iubitoare a călătoriilor şi a locurilor pitoreşti, Cornelia Victoria Dedu alege să redea colţuri uitate de lume, cu energii pozitive, posesoare ale unui romantism recurent în creaţia sa, care să corespundă liniştii sufleteşti ori să se raporteze la aspecte de un nostalgic arhaism, redefinind cu mijloacele picturii lumea rustică a satului, de unde îşi extrage substanţa spirituală, aflată în empatie cu sine.

Naturile statice, anvelopate de atmosfera intimă a atelierului, sunt şi acestea la înălţimea estetică a peisajelor, caracterizându-se printr-o deplină picturalitate.

Textura vibrantă a suprafeţei pictată într-un limbaj expresiv, saturată de densitatea pastei, epatează prin armoniile coloristice în consonanţă cu transluciditatea pietrelor preţioase.

Problemele echilibrului static, dar şi o dinamică intrinsecă a elementelor ordonate după norme artistice, descind dintr- o ardere interioară, dintr-o emoţie, dintr-o comunicare directă a artistei cu subiectul său, din care nu lipseşte trimiterea explicită la propria genealogie. „Mănuşa mamei” sau „Caietul tatălui” rămân, dincolo de orice călătorie, subiecte rarisime ale tablourilor, care continuă să afirme peisajul drept cel mai frumos loc al minţii sale.

Ana Amelia Dincă           

Ceramica lui Ilie Rusu

În creaţia artistică, de multe ori tehnica rămâne în urma plasticităţii şi primează sentimentul interior în raport cu motivul. La Ilie Rusu laboratorul este admirabil ţinut sub control, el conturează ansamblul şi îl îmbracă fără a ascunde ideea, apropiindu-l de zona creaţiei paravizuale.  

Lucrarea „Zidul”, realizată din porţelan, este o reîntoarcere la semnificaţiile arhetipurilor. Forma acestuia imită o structură de chirpici în care au fost inserate păsări poposind aici spre odihnă şi arhaizându-se prin sugestia plastică a pământului primordial prelucrat cu paie pentru folosinţa umană. Această temă îi dă posibilitatea lui Ilie Rusu să folosească elementul aviar în două direcţii. Una, care ţine de natura firească a vieţuirii într-un cadru rustic, cealaltă, de schimbarea contextului şi adaptabilitatea elementului la metehnele societăţii de acum, prin tranformarea păsărilor şi a cuibului lor în aliment conservabil şi vandabil. O notă de pitoresc, alături de una de dezumanizare, arată derapajele existenţiale şi sociale la care este supus însuşi artistul. Acesta punctează uneori, prin reprezentarea unor cuiburi de păsări de sine stătătoare, întoarcerea omului la semnificaţia originară a existenţei.

Folosindu-se de imagini convenţionale, uşor de detectat în arealul vizual actual, Ilie Rusu îşi continuă discursul prin regândirea unor obiecte produse de tehnologia contemporaneităţii, aşezate în diferite contexte şi adecvate actualităţii. Foloseşte imagini stereotip fără să înlăture elementele cotidiene, poeticul naturii sau reminiscenţele credinţei, stare rămasă în structura  genetică a fiinţei secolului XXI prin descendenţa sa biblică.

Ambalaje pentru decor, perne, conserve, resturi menajere, în general obiecte ale societăţii de consum cu o elaborată abordare tehnică şi estetică, de la artă la utilitar, de la tendinţe Art e povera, Pop art şi cinetice, îi îmbracă într-o formă conceptuală receptarea vizibilului.

Îngerii, reduşi la esenţă prin reprezentarea aripilor multiplicate ca produs de serie, ca o marfă supusă distribuţiei, cu discrete diferenţieri de o rafinată plasticitate, definesc universul artistic al lui Ilie Rusu, care îşi află sursele în experimentele anilor 1960. Acesta le adaptează unor situaţii contemporane sau mai bine zis sunt elementele experienţei sale sociale.

Calităţile dinamice ale cojilor de ouă aranjate în cofraj, animate mecanic cu un sistem motorizat sau aripile de înger aşezate pe umeraş, devenite în viziunea artistului un uzual element de vestimentaţie şi un motiv artistic repetabil, supus şi el noilor tehnologii cotidiene, ne arată că pentru Ilie Rusu esenţial este procesul de elaborare şi tehnica din subsidiar, în care implică mişcarea, cinetizând o parte dintre creaţiile sale.

Ilie Rusu s-a născut în 1956 în comuna Feleacu, judeţul Cluj şi este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”. Conferenţiar univ.dr. la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, acesta este un tehnician important din ceramica noastră.

Ana Amelia Dincă

Spectacolul de culise

-despre grafica lui Ion Atanasiu Delamare-

Ion Atanasiu Delamare este un vizionar romantic într-o lume dură şi nesigură, în care şi-a permis să viseze, lăsându-şi arta pradă fantasmagoniei ivită din chipul unor pustietăţi metafizice, populate de fiinţe dezorientate, vieţuind într-un spaţiu atemporal în care plasticianul a ales să-şi anunţe estetica.

În această lume imaginară, fabulosul devine tangent cu latura eminamente umanistă a cosmosului, în care trăirea eliberată de ultimul semn impur se arată în lumina sa pozitivă şi ingenuă.

Relaţionată cu fabulosul subconştient al eu-lui, evocarea plastică a artistului se va focaliza pe apariţiile ciudate ale unor fiinţe şi păsări, obiecte inventate sau cunoscute de noi, semne cu o simbolistică profundă, ce redau sub forma unei ambianţe de carnaval, jocul omului în circumstanţele unui univers oniric, ce denotă o bucurie a vieţii, în contextul unei permanente reverberaţii a sufletului.

Arta lui Ion Atanasiu Delamare surprinde prin disponbilităţile lirice, lumea lui este şi nu este, se iveşte şi dispare în fragmentele compoziţionale tensionate, dinamice, zbuciumate.

Uneori întreg câmpul imagistic anunţă o eliberare a omului din corsetul restricţiilor pentru o scurtă reîntoarcere la spiritul ludic, deşi anxietatea se relevă în comportamente difuze, inexplicabile.

Suprarealismul se suprapune adesea expresionismului, comicul se alătură tensiunii dramatice, iar artistul ne avertizează că lumea în care trăim este una a dezintegrării relaţiilor interumane, din această perspectivă având o conexiune directă cu opera lui Kafka.

Adevărata comunitate a fiinţelor atanasiene poartă în sine discrete accente burleşti, ivite din matca unor linii expresive, ce conturează chipurile împietrite ale personajelor, a căror nelinişte este trădată de gestica dinamică şi de iluzia că noi înşine suntem rătăciţii acestei lumi. Observaţia definitorie pentru acest orizont plastic o face criticul Gheorghe Vida, spunând că Ion Atanasiu aduce în prim plan o umanitate modelată de un sentiment tragic, compusă din personaje articulate inextricabil într-un mediu derizoriu.

Şi Luiza Barcan a surprins metamorfozele din care este plăsmuită neliniştea sufletelor atanasiene, vorbind despre ele ca despre o lume carnaval, tragic-carnaval, tragi-comică, de tot râsu-pânsu. Acestea sunt de fapt chiar limitele fiinţei pe care graficianul le parcurge în fiecare lucrare, de la starea de refulare la extaz, de la desen la gravură, în situaţia raportării şi extinderii viziunii sale estetice asupra capacităţilor volitive ale omului, în paroxismul unor situaţii supuse perisabilităţii şi trecerii timpului.

Personajele îşi afirmă dedublarea în figuri ce privesc cu uimire ambientul singurătăţii lor, de multe ori apariţiile iluzorii, discrete, ale ciudatelor fiinţe,  se apropie de domeniul neobişnuitului. Grimasele, tristeţea, veselia, împăcarea cu sine, devenirea şi pustietatea înlocuită uneori de sugestiile unor elemente umane, fac din această lume un reflex al trăirilor noastre subconştiente.           

Biografia artistică a lui Ion Atanasiu Delamare este rezultatul unor pasionante lecturi literare şi a unei îndelugate experienţe de grafician, care

l-a proiectat ca artist în zona unei originalităţi cu surse în şcoala românească de grafică.

Desenatorul Ion Atanasiu se înscrie în ereditatea lui Vasile Kazar, adăugând, ca o notă personală, imaterialităţii şi narativului, o consistenţă a culorilor luminoase şi o jovialitate cu accente bonome ale chipurilor. Studiind cu Ioan Untch, a cărei artă era supusă mai degrabă raţiunii decât subconştientului, artistul a asimilat din rigoarea acestuia echilibrările compoziţionale, siguranţa desenului, iar de la Kazar a preluat noua modalitate de figurare a spaţiului. Peste acestea, a suprapus de-a lungul anilor, propria sensibilitate şi viziune. 

Creaţia sa de până acum poate fi definită ca unitară din punct de vedere stilistic şi tematic.

Hârtia, specifică imprimării tehnicilor de gravare, dar şi sticla care, cu preţiozitatea şi elegantele sale trasparenţe şi reflexe, sunt utilizate de plastician ca suporturi pentru formele, culorile şi liniile desfăşurate ritmic pe întreaga lor suprafaţă.  Intersectându-se cu structura discursul imagistic, acestea lasă echilibrului dintre plin şi gol o mai mare expresivitate în dezinvoltura şi libertatea exprimării, în potenţialul ludic şi în descrierea expresiei umane.

La Ion Atanasiu Delamare, grafica, prin laviurile delicate, are o exaltare lirică remarcabilă, iar gravura, o profundă sobrietate prin cromatica reţinută şi incizarea în placa de metal.

Lumea angoasată, dominată de aspectele ei burleşti şi devoţiunea artistului pentru jocul copilăresc al oamenilor, dar şi pentru comuniunea umană aflată sub masca dramelor ascunse de codificările eului poetic, permit exaltarea delirantă a personajelor, unele în atitudini convulsivante, altele în pragul melancoliei, aspecte întâlnite mai ales în gravură, căci în desene şi în pictura pe sticlă, artistul lasă loc domeniului senzitiv al frumuseţii şi poeticului personal.

Tentativa fiinţelor de a căuta şi a găsi lumea ideală, solidaritatea lor în refuzul vieţii zilnice şi în teama de real, devin spaimele devoratoare ale figurilor atanasiene, concentrate uneori într-o singură parte a lucrării, alteori fiind grafiate pe întreaga pagină.

 Această comedie aparentă înlătură anecdoticul la o privire atentă. Linia fină, extrem de delicată, descrie deformarea lumii, cu aluzii la dezghiocarea viselor şi la o stranie senzaţie de neobişnuit, propunând o tipologie umană specifică, ieşită din realitate, în permanentă deplasare năvalnică pe orizontală şi spre o ţintă imprecisă, dar raportată la o neliniştită contemporaneitate. Codul gestual al acestei specii umanoide se desprinde de cotidian, dar se desfăşoară fără nici un fel de agresivitate, atitudinea prietenoasă anunţată de personaje, apoi veselia, desfătarea, încântarea afişate de acestea în spaţiul pe care îl traversează, lasă un semn de întrebare asupra incertitudinilor omului actual, dezorientat şi nesigur.

Ochiul cuprinde  dintr-o singură privire spectacolul de culise creat de personajele imaginate, gramatica viziunii şi subtextul făcând o trimitere autoreflexivă spre identitatea personală a artistului Ion Atanasiu Delamare. Claritatea imaginii şi acordul între zonele albe, libere şi cele desenate, fantezia tonală în acord cu cea imaginară, stabilesc o puternică legătură a desenelor cu resorturile lăuntrice ale fiinţei sale, evocată în fiecare compoziţie în armonii contrastante, exaltate de eleganţa ductului linear, creator al unor forme şi momente artistice irepetabile.

Ana Amelia Dincă

                                       Pictoriţa Rodica Iacob

                                          

Învăluită de atmosfera fermecătoare a naturii, Rodica Iacob trasmite prin peisagistica sa un sentiment al singurătăţii materiei, uzând de expresia plastică ambiguă, dar şi o stăpânire a ei, prin forţa cromatică, decantată uneori în forme contrastante, care lasă planurile să ritmeze creând tensiuni compoziţionale. Indirect, prin absenţa omului din lucrările recente, şi neaşteptat, prin savoarea romantică a structurii formale, uneori singurătatea se anulează prin trăsăturile vizibil foviste, prin culorile dure alăturate în naturile statice cu flori, aşezate parcă în gesturi directe, sincere, spontane. Relativitatea trăirilor schimbate de la un subiect la altul ne este relevată de registrul tonal contrastant, de cromatica subiectivă aşezată în procedee plastice adecvate, trecând imperativ de la tensiuni de o puternică vibraţie a pastei la relaxarea laviurilor.

Rodica Iacob nu reprezintă cazul artistului căruia viaţa i-a fost favorabilă dezvoltării pasiunii de a-şi practica arta în urma unei experienţe academice. Iubitoare de litere, cititoare înverşunată şi scriitoare, membră activă a cenaclului „Pheonix” şi participantă consecventă la manifestările expoziţionale de artă plastică din Călăraşi, ca expozant şi privitor, aceasta

s-a aplecat asupra picturii, desenului şi acuarelei, mai ales în ultimii 10 ani,  când şi-a petrecut zeci de ore în faţa suprafeţei de reprezentare unde a consemnat cu mijloace tradiţionale sau neconvenţionale pentru astăzi, cum ar fi laviul în cafea sau culorile naturale confecţionate din plante din propria grădină, un univers vizual specific feminin.

Elemente ale orizontului existenţial legate mai ales de florile aşezate în vase de interior, plante din grădină şi copaci redaţi în diferite momente ale zilei şi în cadre diferite de peisaj, conferă o expresie pregnantă nuanţelor care se armonizează cu somptuozitatea surdinizată a desenului. Exuberanţa culorilor, uneori a liniei, unitatea cu natura detectată în fiecare lucrare, tangenţa cu stilistica modernistă, spiritul locului sau al motivului plastic surprinse în deplinătatea lor senzorială, conturează o tranfigurare a vibraţei naturii ce se pliază pe felul sensibil de a fi al pictoriţei.   

Nepoată a sculptorului George Theodorescu, intrat pentru talentul său, în graţiile lui Constantin Brâncuşi, Rodica Iacob i-a cultivat memoria preţuindu-i lucrările, scriind despre acesta şi amintindu-i numele ori de câte ori are ocazia.

Crescută într-o ambianţă elevată şi trăind într-o casă de secol al XIX-lea, realizată în spiritul neoclasic european al vremii, cu ferestre înalte dreptunghiulare, cu plan simetric, având deasupra ambelor intrări în salon  reliefuri la modă cu scene de vânătoare, aduse din Italia, şi înconjurată de mobilă neobarocă şi de sculpturile unchiului său, artista la care facem referire este o persoană romantică, sensibilă, cu putere de a înţelegere lumea din jur.

Însă florile rămân subiectul preferat al artistei şi acestea înglobează deopotrivă suferinţa şi bucuria, starea de melancolie şi exaltarea, bucuria, iubirea, drama, prin simbolistica lor afectivă redând stări divergente pe care Rodica Iacob le ilustrează recurent: „Ultimii trandafiri”, „Muşcate”, „La marginea viei”, „Lalele galbene”, „Înălţare” (fruze de viţă).

Pictura sa este ego-ul firii sale. Expresia relaxantă a naturii şi sublima ei descifrare cromatică se desfăşoară în armonii şi tonuri delicate, peste care implicarea afectivă a artistei privind cu atenţie detaliile dau măsura unei preocupări constante de a găsi soluţiile cele mai potrivite de reprezentare.

Varietatea de armonii şi nuanţe alese parcă să concorde cu trecerea timpului,  narează instantanee ale vieţii doamnei Rodica Iacob, cea care priveşte nostalgic spectacolul motivelor picturale din imediata sa apropiere.

                                                               Ana Amelia Dincă

                                           Peisajul călărăşean de loisir

                                         -despre pictorul Cornel Ursu-

Ce reprezintă peisajul călărăşean pentru Cornel Ursu? Este ecoul trăirilor  subconştiente sau un reflex al cosmosului care i se agaţă de privire în fiecare zi, în fiecare clipă a existenţei? Ori un alter ego revelator atunci când se grăbeşte alergând cu bicicleta, privind în dreapta şi în stânga răsărituri şi apusuri, arbori, flori, oameni...

Peisajul călărăşean este de fapt pentru pictor tensiune emoţională, zbucium existenţial, energii pozitive ale naturii şi frumoase forme descoperite în universul vizual pe care, într-un demers calculat, le aşează pe pânză după criterii artistice însuşite prin experienţă şi studiu, dar şi conform propriilor traiectorii afective.     

Pregătirea sa artistică s-a petrecut în anii 1986-1988 în atelierul lui Corneliu Ratcu, când a urmat cursurile Şcolii Populare de Arte din Călăraşi unde i-a avut colegi pe Mugur Coman, Radu Horvath, Florin Vâlsan, Gigel Stănescu. În cei 37 de ani dedicaţi artei, picturii de şevalet şi caricaturii, Cornel Ursu a exersat necontenit, debutul său petrecându-se în 1983, pe vremea frecventării Institutului de Învăţământ Superior din Constanţa, când a expus la facultate o serie de caricaturi ce prezentau aspecte din viaţa studenţească şi atitudini care contraveneau regimului comunist pentru că „eram student şi aveam curaj”.

Peste 29 de ani, în 2012, va deschide o nouă expoziţie personală la Liceul Tehnologic de Transporturi Auto din Călăraşi, unde va reveni în 2013, ambele expoziţii cuprinzând portrete ale colegilor profesori ce făceau parte din proiectul său „Şcoala călărăşeană”, care, în lunile iulie şi noiembrie ale anului 2013, va continua la Cuza-Vodă unde artistul predase la Şcoala de Arte şi Meserii.

Portretul este una dintre speciile picturii asupra căruia Cornel Ursu a insistat în ultimii patru ani, expoziţiile de mai sus fiind ecoul analizei psihologice a oamenilor din jur, colegi, prieteni, vecini. Cercetarea fizionomiei, asemănarea cu modelul, cunoaşte o abordare aparte în chipurile de copii redate cu inocenţa vârstei şi puritatea privirii neatinsă de zbuciumul care va avea să apară în figurile celor maturi.

Cornel Ursu nu a făcut parte din categoria artiştilor care s-au grăbit să expună dorind succesul cu orice preţ, dar în ultimul timp, dorinţa acerbă de a lucra va implica şi activitatea expoziţională din care nu va lipsi peisajul de loisir, temă preferată, unde redă cadre urbanistice de petrecere a timpului liber, de recreere a călărăşenilor, care au şi valoare de document.

Tablul „Borcea” are preţiozitatea lui intrinsecă. Pictorul îşi priveşte subiectul de pe faleza Parcului Central. „Maşina de tocat vise” a lui Ionel Cojocariu, devenită o pată roşie de culoare, rămâne ascunsă în comparaţie cu splendida pădurea maiestuoasă şi cu luciul stins al apei. Efectele imperative de lumină sunt favorizate de perspectiva din care pictorul a privit peisajul său şi de modul cum şi-a compus structura plastică a elementelor concordante realităţii.   

Aspecte pitoreşti, în rafinate accente calorice, dominând schema desenului incisiv, sunt  evocate în „Dimineaţă de vară la Cuza-Vodă” (diptic), „Spre plaja mare”, „Malul”, „Plaja mare” (diptic), „Chioşcul din Parcul Central”.

Cornel Ursu vine pe urmele lui Aurel Nicolescu (pictor de bălţi din împrejurimile Călăraşilor) în ceea ce priveşte reprezentarea unor privelişti sugestive ale oraşului de pe malul Borcei.

Seducţia zonelor exotice ale localităţii îl determină să insiste asupra unor locuri îndrăgite de concetăţenii săi, atractive prin frumuseţea naturală, dar îi place să reprezinte şi aspecte mărginaşe ale urbei, într-o îmbinare de peisaj vegetal cu elemente citadine în care primează vegetaţia. Schimbând frecvent unghiurile de abordare, după principiile perspectivei geometrice cantitative diminuante, care impun o păstrare matematică a proporţiilor, lucrările investighează norme compoziţionale, iar cromatic de la aşezarea culorii în structura rigidă a conturului trece la expresia patetică a petei de culoare 

Toate peisajele sale au o ţinută sobră, fiind dominate de un ecleraj rece şi straniu, provenit de la albastrul şi verdele luminate cu alb.

Născut pe 11 august 1957, în Dobrogea, la Dobromir-Deal şi ajuns în 1985 în Călăraşi prin repartiţie guvernamentală, la Combinatul Siderurgic, pictorul autodidact Cornel Ursu rămâne un evocator al oraşului unde trăieşte, compoziţiile sale reprezentând nu numai oglindirea unei vocaţii, dar şi un document pentru aspectele contemporane ale urbei noastre, mai ales pentru peisajele de loisir pe care aceasta le conţine.   

                                                                          Ana Amelia Dincă