Mariana Ioniţă şi Franz Josef Schwelle expun la Muzeul Municipal Călăraşi

Expoziţia „Dincolo de tăcere”, semnată de Mariana Ioniţă şi Franz Josef Schwelle, prezintă două viziune artistice diferite, dar unite prin sensibilitatea de a recepta lumea în detaliile ei. Cei doi au o elaborată activitate artistică, evocând tendinţele plasticii austriece din acest moment, demersul lor vizual pendulând între realism şi abstract, ambele viziuni având tangenţe cu dimensiunea invizibilă a eului şi cu proiecţia acestuia asupra imaginii plastice. Ambii expozanţi se raportează la tăcere, ca stare incipientă a lumii (la început a fost tăcerea), dar în cadrul unor abordări personale.

Mariana Ioniţă îşi îndreaptă elementele şi mijloacele de expresie către sfera existenţială a copilăriei şi a microcosmosului legat de universul familiei. Aceste desene au o grafie extrem de delicată, o abordare figurativă, aproape hiperealistă, a ambientului reprezentat. Lucrările Marianei Ioniţă sunt un protest împotriva violenţei asupra minorilor, evidenţiind latura ludică şi senzitivă a acestora.

Tăcerea copiilor, învocată în titlul proiectului, apare în urma unei traume sau a unei dorinţe care nu este îndeplinită, iar dincolo de aceasta există liniştea, idee transpusă cu ajutourul grafitului pe hârtie albă. Mariana nu a vrut să distragă atenţia de la concept prin tehnică, preferând folosirea materialelor şi instrumentelor simple, cu maximum de expresivitate, accentuând astfel caracterul dramatic al mesajului. Copilul traumatizat se scufundă în marea de emoţii, iar reprezentarea apei şi a unor spaţii de trecere, indică tocmai acea stare emotivă şi modul cum aceasta transformă o fiinţă atât de fragilă, izolând-o în interiorul său.

În compoziţiile sale apare lumea interioare a fiinţei, trăirile ei prin atitudini diferite ce transpar în figurile cu ochii închişi, în simţămintele intrinseci nedescoprite şi ascunse în străfundurile chipurilor inocente. În aceste compoziţii, Mariana Ioniţă ne lasă libertatea de a visa, de a recupera stările nostalgice de care entitatea noastră are nevoie, de a înlătura incertitudinile vieţii cotidiene, salvate doar de poezia gândurilor, de puterea artistei de a fi fericită şi de a se reinventa prin opera sa. Aceasta ne vorbeşte despre  suferinţa copiilor agresaţi psihic, care nu se rezumă la lipsa de îngrijire, ci la absenţa timpului acordat de părinţi pentru dezvoltarea emoţională, care este importantă în evoluţia către vârsta adultă. 

Mariana Ioniţă doreşte prin arta sa să determine părinţii, prea ocupaţi cu problemele cotidiene, să fie mai apropiaţi de copii lor, să le dedice mai mult timp, atrâgând atenţia asupra faptului că, pe parcursul anilor, progeniturile lor pot prezenta dificultăţi de concentrare, de comportament, atitudine rezervată şi retrasă, o stare introvertită, fără ca ei să prezinte vreo afecţiune psihică. Trăirile copiilor evocaţi de lucrările Marianei Ioniţă sunt diverse, dar relaţionate cu sensibilitatea firească a vârstei lor, care reiese din modalitatea de reprezentare obiectivă a unor atitudini. Se evidenţiază starea pasivă şi submisivă, lumea interioară, în care citim delicateţea, aşteptarea, dorinţa de absolut, frumuseţea şi delicateţea sufletului inocent.

Alături de această direcţie conceptuală, care vizează demersul de reprezentare figurativă şi inducerea psihismelor interioare ale modelelor, indicate prin notaţii de plasticitate rafinată, care ţin de ştiinţa compoziţiei, a portretului, a proporţiilor corpului şi a redării psihologiei, Marian Ioniţă se apropie de peisaj prin prisma propriei revelaţii avute în faţa naturii. Aceasta devine o poezie în interpretarea sa, care percepe dimensiunea terestră într-o viziune meditativă, în care domină liniştea şi tăcerea.  Structuri diferite, pete de negru şi griuri, orizontale şi zone albe, necesare alternanţelor de suprafeţe închise şi deschise, definesc o tendinţă unde modificările tonale şi valorice concordă cu o proiecţie fantastică şi expresivă asupra câmpului imaginii.

 Franz Josef Schwelle merge către zona peisajului interior, a stărilor care îi cuprind sufletul, metamorfozate în sugesti vizuale, aflate la limita abstractului şi reprezentând câmpuri infinite, alăturarea cerului şi pământului, ariditatea şi vegetalul, elemente antagonice, firesc opuse, dar necesar supuse structurii biologice şi cosmice a naturii exterioare, regăsită în componentele gândirii sale plastice. 

Păduri întunecoase şi vulcani, conglomerate tectonice şi limpezimi telurice, dau impresia de zbucium, de tensiune venind din tumultul de linii directoare şi din materia coborâtă din străfunduriel fiinţei,  lăsând alternanţa dintre plin şi gol să se releve.  

Reprezentările sintetice sunt o consecinţă a devenirii interioare a artistului, care evocă liniştea de la marginea lumii şi feeriile unor peisaje onirice, coborâte din subconştient şi relevate în compoziţii ce evidenţiază contrastul dintre partea întunecată şi cea luminoasă a vieţii. Aceste trăiri cotradictorii sunt explicitate printr-o tehnică specială constând în utilizarea smoalei pe care o topeşte, folosind-o drept suport pentru reveriile sale plastice. Foile de gudron prinse de placaj şi încălzite pe această suprafaţă, topirea producându-se chiar în spaţiul bidimensional în care artistul desenează forme şi reliefuri, sunt acoperite cu acrilice mate, utilizate pe suprafaţa caldă sau rece. 

Astfel, compoziţiile dobândesc o strălucire aparte când sunt aşezate peste smoală, acest tip de suprapunere vorbind despre subconştientul omului, despre faţetele trăirilor sale. Franz Josef Schwelle foloseşte conceptul de suprafaţă, de faţă şi substrat, arta sa fiind un simbol al stărilor interioare, al viziunilor şi senzaţiilor, al căutărilor unor soluţii mentale de a dezerta din realitate şi de a se regăsi pe sine. 

Ana Amelia Dincă, 

critic de artă   

Femeia în desenele lui Augustin Costinescu

Desenul a avut o continuitate neîntreruptă pe parcursul operei pictate a lui Augustin Costinescu. Acesta nu necesită întrebări sofisticate asupra mesajului, el fiind simplu ca adevărul, ca binele şi frumosul. Ce poate fi complicat în chipul unei femei care îşi acceptă destinul, relaxându-se resemnată în faţa unui buchet de flori? Nimeni nu bănuieşte cât este încărcătură filosofică şi cât este religiozitate în reprezentarea nudului unei tinere evocată în deplinătatea purităţii ei, cu forme trupeşti totuşi apetisante şi vulnerabile.

Femeia, căci acesta este un subiect elaborat al desenelor sale, este prezentată în linii unduioase, obţinute din modulări ale desenului, din ducturi curbilinii care mângâie retina, făcând-o să parcurgă traseele unor hiperbole şi parabole  închegând armonios imaginea, construită pe forme rotunde, feminine.

Din trăsătura întreruptă sau continuă a instrumentului de lucru, pensulă îmbibată de negru, cărbune, pastel sau tuş, Augustin Costinescu ne ţine o lecţie despre stil, despre posibilităţile nelimitate ale imaginaţiei de a reprezenta acelaşi motiv artistic în variante care ţin de reevaluarea mijloacelor de expresie. Paralel cu investigaţia realistă a anatomiei, cu respectarea criteriilor compoziţionale, a proporţiilor miologice şi osteologice, artistul interpretează corpul prin păstrarea limitelor figurativului, amplificând notaţiile lirice ale imaginii prin rafinamentul liniei, prin atitudinea demnă şi  ţinuta elegantă a posturii. Modelul de atelier rămâne în atenţia artistului prin redarea acestuia în crochiuri, studii şi schiţe, dominate de un pronunţat caracter liric.

Reprezentând femeia în minimum de linii, uneori cu accente de culoare, pentru a plasticiza o dată în plus expresia estetică a lucrării, artistul execută  o sinteză deplină a subiectului, având avantajul vizualizării rapide, al impactului direct asupra privirii, printr-o transmitere implicită a ideii şi a emoţiei. Notaţia rapidă, invocând caligrafia elegantă a maeştrilor clasici, este interpretată într-un mod personal de artistul care, de la dezinvoltura şi simplitatea gestului, ajunge la scriitura unei caligrafii vibrante de linii cu rol de a ondula drapajul rochiilor unor dansatoare de cabaret şi balerine efilate, creând ritmuri şi tensiuni plastice, evocând, în acelaşi timp, o mişcare continuă. Deseori apare nota de picturalitate, obţinută din aceleaşi tonalităţi deschise, efectele ultime fiind asemănătoare tendinţei fove a pânzelor.  

Stând cu mâna leneşă peste spătarul scaunului, având capul acoperit de o pălărie după moda timpului, lucrarea este tratată deopotrivă în linii grose, subţiri şi intermediare, adică modulate pentru a reda lumina şi umbra prin sugestii metaforice de interpretare, tânăra schematizând prototipul stării de graţie, ce caracterizează reprezentările feminine din opera lui Augustin Costinescu. În faţa unei ceşti de cafea, o altă doamnă grafiată seminud afirmă concizia grafică la care poate ajunge măiestria artistului şi jocul de volume în alternanţa aproape- departe. În timp, desenele care redau nudul şi frumuseţea feminină ca subiecte de reprezentare, au devenit uneori interpretări mai libere din punct de vedere al tratării anatomiei, Augustin Costinescu fiind interesat de poezia atmosferei, de tainele induse de o astfel de temă. Din linii mici, întrerupte, dispuse în registre orizontale, creând impresia de plutire, acesta fixează lapidar detalii, lăsând fantezia creatoare să susţină un tip spiritual de nud, scoţând în evidenţă deplina putere de analiză şi stilizare şi unificând ansamblul de reţele şi trasee divizate ale liniei, fixate admirabil în forma cadru.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Expoziţie Simona Pascale

-Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia-

-5 septembrie 2017-

„Simona Pascale face alegeri cromatice inedite grupate în ansambluri structurate după criteriile unei rigurozităţ logice, prin care permite imaginii să se abstractize, îndepărtând-o de figurativ. Pictura sa, supusă propriei sensibilităţi, lasă la vedere bucuria de a trăi şi frumuseţea clipelor petrecute la şevalet. Încărcătura senzitivă a imaginilor, se citeşte în gama elaborată de violet şi gri, de galben şi roşu, de alb şi albastru, aşezate măiestrit, în pensulaţii îndrăzneţe, inducând o idee, o stare, un sentiment relaţionat cu lumea subconştientă. Uneori, foarte lirică în urmele meandrate ale pensulei, descriind printr-un duc modulat curbilinii care creează ritmuri, Simona Pascale defineşte o expresie subiectivă a eului, marcând, prin organizarea maselor de culoare, intensitatea trăirii şi spiritualizarea motivului pictural.

Acest cosmos cromatic are în centrul său lumina, care sugerează după modul cum este inserată în câmpul imaginii, ascensiunea, echilibrul, gravitaţia, teama de vid. Lucrările sale poartă denumiri desprinse din zbuciumul interior: „Căutări”, „Echilibru”, „Poarta sărutului”.

Există în abordările artistei şi o serie de compoziţii în care realitatea obiectivă a constituit punctul de plecare în materializarea unui gând. În general, aspectele acestea sunt legate de margini de ape, străjuite de aşezări sau de bărci, cu unghiuri perspectivale diferite, cu sugestia unui desen sintetic şi cu o cromatică mai reţinută comparativ cu lucrările de tendinţă abstractă puternică. Neantul şi liniştea se desprind ca stări definitorii ale acestor pânze, evocând înclinarea spre reverie a artistei.

Printre preocupările importante ale Simonei Pascale se află şi creaţia vestimentară pentru care proiectează imprimeuri având acelaşi stil cu pictura sa.  Ţinute pline de culoare, lejere şi elegante, pun în evidenţă formele unduioase ale corpului feminin prin simplitatea croielii şi prin bogăţia de pete de culoare, linii şi elemente, permiţând o echilibrare a raportului plin-gol.”

Ana Amelia Dincă,

critic de artă     

Trei personale aparţinând pictorului Gheorghe Coman

Expoziţia de la Galeria „Mariana Berinde” din Cluj- Napoca

Gheorghe Coman ne pare un personaj romantic, judecând după modul cum priveşte lumea în pictura sa. Subiectele citadine abordate ca tematică a peisajului ne oferă o multitudine de cadre imagistice preluate din structura urbanistică. Ajutându-se de acestea drept punct de pornire al realităţii arhitectonice avute la îndemână, acesta ne readuce în memorie frumuseţea clădirilor religioase şi civile ale oraşelor medievale. Umbrite sau luminate, casele uitate de timp, ruinele, bisericile fac o întoarcere la plenitudinea originară a omului printr-o aducere aminte a ideii de periferie, de marginal, impunând o notă de melancolie asupra existenţei noastre.

Privitorul remarcă sinteza spaţiului compoziţional aerat, întretăiat uneori de câte un arbore grafiat să întregească pitorescul locului, dar adăugat în scopul de a echilibra planurile şi componentele lucrării sau pentru a le imprima o asimetrie expresivă şi relaxantă.

Tablourile lui Gheorghe Coman au o evidentă notă de picturalitate provenită din tuşa de culoare vibrantă, ca urmare a folosirii instinctive a tehnicii stăpânită în mod firesc datorită experienţei şi plăcerii de a picta. Planurile ample de alburi grizate, complemetarele, griurile colorate, contrastele şi distinsele armonii cromatice sunt capabile de a sintetiza subiectul plastic şi de a reliefa faţadele clădirilor care lasă pasta din tub să se observe sub influienţa luminii din atelier şi a observării nuanţelor ei la faţa locului. Verticale, orizontale şi diagonale, antrenând în tensiuni vizuale liniatura structurală a imaginilor, nu ezită să creeze un discurs geometric al formelor de pe pânză.

În ceea ce priveşte reprezentarea femeii şi a feminităţii, Gheorghe Coman realizează portrete şi idealizează corpul evocat în ipostaza senzuală a nudului. Pentru ambele repere foloseşte modelul de atelier, aşa cum făceau vechii maeştri ai picturii.

Explorând frumuseţea aparte a fiecărui model, dar căutând frumosul în materia preţioasă a carnalităţii, în gesturile delicate, în atitudinile care implică probleme de compoziţie din partea artistului, acesta încearcă să diversifice vocabularul plastic la nivelul culorii prin ecleraje studiate, care alunecă mângâind conturele rotunde ale trupurilor. Raccourci-urile accentuează senzualitatea, lumina rece şi caldă se metamorfozează, picturalitatea rămânând punctul forte al imaginii alături de stăpânirea anatomiei artistice. Datorită intensităţilor care transpar în anumite zone ale tabloului, cromatica devine grea atunci când albastrul şi verdele grizate, cercetate într-o gamă infinită, de la variate nuanţe metalice până la cea mai fină combinaţie a nonculorilor, se unifică într-o atmosferă apăsătoare. Cantităţile de alb şi negru folosite în amestec cu alte culori sunt ponderate, petele picturale ample sugerând spaţii între nud şi cele câteva elemente succinte ale încăperii, adesea tablouri pictate în tablou, semn că momentul creaţiei artistice s-a petrecut în intimitatea atelierului. Modul de aşezare al tuşelor creează  volume concave şi convexe, urmârind liniatura formelor trupului cu uşoare tentative de lascivitate citite discret în gesturi, lăsând complemetaritatea dintre câteva nuanţe de albastru potolit şi oranj/ocru să devină dominante.

În peisajele marine vedem maluri aride, mici golfuri delimitate de către o casă sau de un sat arhaic, valuri care se lovesc de stânci si vase pescărești, ceea ce ne face să simțim bucuria pe care artistul o are in fața întinderilor apei, îndemnându-l la visare. De asemenea, Gheorghe Coman pictează lacuri presărate cu insule unde arborii își înalță crengile spre cer, fără sa neglijeze bălțile de la marginea pădurilor. Nostalgia vizibilă în aceste lucrări se transformă în contemplare în fața peisjului mediteraneean. Acesta este un exemplu grăitor al solaritații artistului, care privește țărmurile Sardiniei cu noblețea unui patrician. Transluciditatea apei este surprinsă cu maximă intensitate, pictorul păstrând identitatea naturii, peste care stabilește corelații plastice si restructurări de expresie. 
Desenul aflat sub culoare este acoperit de surprinzătoare trăsături de pensulă, scurte sau prelungi, apropiate sau distanțate, adunate în enclave de tușe ușoare sau puternic aplicate, de mare forța sugestivă. 
Gheorghe Coman este credincios naturii, iar sentimentul de admirație pentru aceasta îl descifrăm intr-un soi de comunicare între concordanțele coloristice catifelate în nuanțe adesea surdinizate, dând iluzia unor tragice sonorități, rezonând cu artistul.

Expunerea de la Casino Sinaia

-vernisaj, sâmbătă, 27 mai, 2017-

Gheorghe Coman vede pictura ca o matrice a vechilor locuri uitate de timp. Din acest punct de vedere este un melancolic, asemeni lui Ion Andreescu, maestrul său indirect, la care a observat dezolarea fiinţei şi contemplarea deplină în faţa naturii. Şi Gheorghe Coman a reuşit să transmită compoziţiilor sale un anumit accent dramatic, dar nu acesta este punctul de forţă al tablourilor expuse la Galeria Regală a Casinoului Sinaia, ci picturalitatea înglobând esenţa căutărilor stilistice ale artistului.

Aspectele Bucureştilor de odinioară sunt prezente în contemporaneitate picturii lui Gheorghe Coman prin  degradarea arhitecturii şi aspectul de ruină, dar şi prin detalii care amintesc o lume demult apusă în umbra unui zid sau a unei biserici, pe drumurile înguste şi prăfuite sau în colţuri ascunse de cartier, unde case vechi, care şi-au trăit gloria la sfârsitul secolului al XIX-lea sau în vremuri mai îndepărtate, sunt încoronate cu atributele poeticului de penelul exersat al lui Gheorghe Coman.

Peisajele de la Sozopol evocă vederi panoramice, dar şi porţiuni din geografia zonei, în care apa se îngemănează cu ţărmul, desenul şi pata de culoare exprimând, în acorduri surdinzate cu preţiozităţi coloristice asemănătoare catifelelor şi cu o lumină dramatică şi stinsă, raportul pictorului cu acest tip de reprezentare şi cu motivul pictural în faţa căruia se află. Efuziunea emoţională străbate timbrul cromatic lăsând forma să fie desluşită în tuşele aşezate lin şi cursiv, câteodată presărate de nervul grafic al liniei, care îi permite artistului să redea informaţii de natură afectivă, dublate deseori de rigoarea logică şi raţiune.

„Gabroveni”, „Strada Bărăţiei”, „Calea Plevnei”, „Hotel Central”, „Piaţa Ovidiu”, „Veneţia”, „Portul Algero” sunt doar câteva aspecte ale peisajului urban şi natural, unde observăm căutarea diversităţii compoziţionale şi perspectivale, descoperirea unor unghiuri inedite de redare a arhitecturii şi a componentelor urbanului. Varietatea pământurilor cu nuanţe corespunzând sensibilităţii artistului,  se datorează nu numai studiului ceramicii la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, care l-a apropiat de structura caldă a lutului, ci este tributară însăşi fiinţei sale, aparţinând în mod univoc teluricului. Ornamente legate de feroneria Art Nouveau şi cupole baroce selectate din arealul arhitecturii civile ori arcele pe care se descarcă frumoase bolte bizantine se întrec pe suprafaţa pânzei cu ziduri a căror platitudine îi stimulează simţul coloristic lui Gheorghe Coman. Acestuia îi atrag atenţia, în egală măsură, străzile pe unde altădată treceau tranvaie trase de cai. Casele sărăcăcioase aflate, prin frumuseţea reprezentării şi a soluţiilor plastice surprinzătoare, la mare concurenţă cu clădirile de patrimoniu, sunt tratate toate cu mijloacele unui simţ estetic evident, reevaluând  un Bucureşti interbelic în acord cu nostalgia acelor vremuri.

Tablourile de pe simezele Galeriei Regale au fost realizate în ultimii 2-3 ani şi au mai fost expuse pe grupaje la Galeria „Mariana Berinde” din Cluj, la Cercul Militar Naţional şi la Galeria EriCris Art din Bucureşti, demonstrând faptul că, pentru Gheorghe Coman, pictura are puţine secrete.

Gheorghe Coman şi amprentele timpului

Nu demult, în intervalul 3-16 iulie 2017, la Galeria Luceafărul a Centrului Cultural „Mihai Eminescu”, Răzvan Ionuţ Cirică a curatat o expoziţie de peisaje citadin şi portrete aparţinând pictorului Gheorghe Coman, despre al cărui demers vizual, publicaţia italiană „Il Convivio” are numai cuvinte de laudă. Preocupat de definirea timpului şi spaţiului, ca proiecţie subiectivă a simţămintelor umane, Gheorghe Coman reuşeşte în fiecare lucrare să redea spiritul arhaic al unei lumi demult apuse, cu al cărui spirit am vrea, uneori, să ne identificăm. Nostalgia pe care o are, atunci când priveşte oraşul trecutului, cu clădiri asupra cărora timpul şi-a pus pecetea, ruinându-le, făcându-le mai preţioase, mai frumoase şi parcă mai exotice prin lipsa omului, ne determină pe noi înşine să aruncăm o privire discretă asupra modului de viaţă al burgheziei din a doua jumătate a secolului al XIX- lea, asupra pretenţiilor pentru habitat şi ambient, care demonstra nivelul ei existenţial. Splendidele construcţii, comandate de această nouă clasă socială, au o forţă pictogenă neignorată de artist, prin monumentalitatea şi aerul de epocă stimulând imaginaţia artistului pentru pitorescul nedisimulat al Bucureştiului de altădată. Presiunea timpului şi uitarea de sine sunt evocate de pictor prin efecte psiho-senzoriale, rezultate din influenţa reciprocă a elementelor calorice, spaţial-volumetrice, statice şi dinamice. Purtătoare a mesajului poetic, culoarea este accentul regăsit în fiecare pânză. Clădiri maestuoase, fragmente de calcane văzute de artist din diferite unghiuri, posesoare ale unor cromatisme şi perspectivele ce contribuie la diversitatea compoziţiilor, margini de cartiere amintind secolele trecute ale aşezărilor îndrăgite de plastician, interferează cu importanţa acordată repartiţiei planurilor de culoare şi a liniilor de forţă.

Multe clădiri sunt privite de sus, pe altele pictorul le vede de aproape, trecând pe lângă ele şi comunicându-le admiraţia sa pentru aspectul general şi pentru detalii, pentru urmele vremurilor vizibile pe tencuială, acoperişuri, feronerie, plastica faţadelor. 

Pictorul Gheorgeh Coamn ne mărturiseşte că timpul nu lasă urme devastoare doar asupra fiinţelor, oamenilor, asupra structurilor naturale sau cosmice. Acesta nici nu rezolvă inadvertenţele lumii, ci ne învinge prin trecerea sa ori prin iluzia că stă pe loc, făcându-ne să îi simţim apăsarea.

Expoziţia „Amprentele timpului” pune tocmai această problemă a caracterului nimicitor al clipelor care se derulează vizibil, lăsând urme ireparabile asupra a tot ceea ce înseamnă existenţă. Clădiri pitoreşti, străzi cu amintiri, cu  expresivităţi, nuanţe, patină a unui trecut glorios şi o frumuseţe nepieritoare, sunt reprezenate de Gheorghe Coman printr-o sintaxă impresivă şi prin armonia derivată din tensiunea contrastelor, din raportul dintre culori.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Cornelia Căruntu sau cum poate efectul tapiseriei să devină pictură

Siene, pământuri, brunuri, nuanţe derivate din roşu englez, galbenuri, olivuri rafinate, albastruri puternice şi grizate domină pictura Corneliei Căruntu, o iubitoare a trecerilor gradate de la o nuanţă la alta, o raţională a delimitărilor şi fracturărilor compoziţiei în scopul unui rezultat estetic, presupunând efecte de tapiserie datorită texturilor şi reliefurilor create, graţie punctelor unite sau distanţate şi grijii pentru numărul de aur şi compoziţie. Pictura Corneliei Căruntu este dominată de motive florale, de poezia peisajului, de păsări şi cer, de luciul apei şi de câmpuri. Aceste elemente care aparţin visului pentru artistă, chiar dacă fac parte din recuzita peisajului, sunt adaptate concepţiei personale de a reîntregi un microcosmos intuit, simţit şi modelat prin tehnica ei secretă. Transpuse cu mare sensibilitate, structurile vizuale care o inspiră sunt interpretate în compoziţii precedate de o muncă aproape sisifică în faţa suportului de pictat. Artista îşi petrece întreaga zi suprapunând culori şi lucrând meticulos, cu mare atenţie pentru efectele plastice determinate de registrele verticale, oblice şi orizontale, care îi sudează imaginea creată conferindu-i liniile de forţă. Pendulând între pictural şi decorativ, depăşind aparenţa sugestivă a modelului, plasticiana realizează combinaţii de forme susţinute de tonalităţi delicate, de umbre şi lumini, de discrete perspective, evocând astfel raportul sensibilităţii sale interioare cu lumea exterioară. Materia cromatică este împăstată cunoscând un periplu complicat până când consecinţele travaliului ajung să fie propulsate în zona frumosului. Dacă ar fi să radiografiem tablourile Corneliei Căruntu, am constata că la început acestea sunt fove, trasformându-se total la finalul maratonului cromatic, la care artista ia parte cu multă stăpânire de sine. 

Pentru Cornelia Căruntu realitatea figurativă rămâne reperul de pornire fundamental şi implicând punctul, linia şi culoarea, componentele fundamentale cu ajutorul cărora asamblează valori plastice diferite, recuperează din volumele naturii partea lor pitorească şi amănunte relevând armonia dintre om şi natură. Obiectivă şi raţională în structurarea elementelor de limbaj plastic şi în corelarea mijloacelor de expresie,  Cornelia Căruntu elaborează imagini cu o picturalitate aparte, ivite din tehnica folosită, rămasă pentru noi încă în ascundere, dar care oferă câmpului de lucru, finite valori estetice, cu un impact puternic asupra privirii. Sub tijele florilor, sub corole, peste planurile câmpurilor de culoare, lângă aripile păsărilor, aşteptăm să descoperim un element enigmatic relaţionat cu aceeaşi frumuseţe dezvăluită de liniştea degajată de varietatea nuanţelor atât de rafinat nuanţate. Dar artista lasă închipuirea noastră să aştepte şi să contemple tainelor naturii evocate prin culoare şi formă, rivalizând prin mister cu stampelor orientale, mintea noastră intuind doar infinitile frumuseţi care ar putea sta ascunse dincolo de vraja cromatică. Exersând instinctul ludic al fiinţei sale prin asimilarea unor ritmuri oponente în cadrul aceleiaşi compoziţii divizate în module analitice create cu ajutorul punctului, armonizând şi unificând spaţiul bidimensional, Cornelia Căruntu a devenit stăpână pe  capacitatea acestui semn plastic de a modela conturele şi conţinurile acestora, de a crea complementarităţi, tonuri strălucitoare sau estompate, dar cu o putere de expresie conferită de spaţialitatea discret redată şi amplificată de efecte obţinute prin suprapuneri.

În intervalul 2004-2012 aplecarea spre tehnica temperei i-a oferit doamnei Căruntu experienţe inedite, realizând lucrări mozaicate în cadrul aceloraşi teme prezente şi astăzi în pictura sa, precum frunzele şi florile în oglindă. Tonurile graduale, straturile opace şi transparente au contribuit la exersarea faţetelor plastice pe care le poate cunoaşte utilizarea culorilor de apă.   

În momentele de relaxare, Cornelia Căruntu desenează în tuş motive florale şi vegetale, traspunând geometrii şi sinuozităţi ale liniei, raporturi dintre albul hârtiei şi pata de negru, care umple anumite forme inspirate din natură. Aceasta analizează traseele formelor cu siguranţă în execuţie, cu o cursivitate degajată şi impetuoasă, imprimând lucrărilor un caracter decorativ cu tentă de Art Nouveau. Tangenţial, cel puţin deocamdată, abordarea motivelor populare de pe ţesături are forţa aceleiaşi plasticităţi dobândite de restul operei.

Despre Cornelia Căruntu au scris Alex Ivanov, Luiza Barcan, Octavian Mihalcea, Dumitru Constantin comentând pictura sa drept o apariţie extrem de interesantă în peisajul picturii bucureştene unde participă la expoziţii de grup. Dar seria de lucrări care au constitit anul acesta subiectul simezei de la Galeria EriCris Art, reunite sub titulatura „Scrieri” şi curatată de Răzvan Ionuţ Cirică, a impus-o în breasla pictorilor preocupaţi nu numai de propria creaţie, ci şi de cunoaşterea a ceea ce s-a petrecut în istoria artei până acum. 

Ana Amelia Dincă,

critic de artă   

Petre Chirea sau arheologia sufletului

-despre expoziţia de la Centrul Cultural „Mihai Eminescu”, Galeria „Luceafărul, curator Răzvan Ionuţ Cirică-

Lucrările prezentate de Petre Chirea în expoziţia „Atelier 2017” la Galeria „EriCris Art”, al cărui curator este domnul Răzvan Ionuţ Cirică, aduceau pe simeze nu numai studii de culoare, ci şi desene în care fragmente ale anatomiei umane erau cercetate în datele lor analitice, atrăgând atenţia prin seriozitatea adordării, siguranţa execuţiei, semn că Petre Chirea este preocupat deopotrivă de examinarea amănunţită a liniei, după cum pata de culoare îmbracă forme construite pe solida armătură a desenului. Pictura ne propune un artist uneori gestual, alteori compulsiv, demersul său structural recompunând şi redescoperind un figurativ stilizat, cu zone de culoare abordate expresionist, aşezate în ambianţa portrelor sau arhitecturilor, invocând prin tipul de implicare conceptuală, orizonturile existenţiale ale omului contemporan. Expoziţia a fost un moment de evocare al parcursului creator al pictorului, care a trecut prin mai multe etape evolutive. De la vibrarea aerului prin metode estetice impresioniste, Petre Chirea s-a apropiat de Marcel Duchamp, a luat contact cu avangardele, a remarcat nume de mari artişti, capodopere, impulsionându-l să îşi controleze atent stadiile lucrărilor şi să simtă atunci când finalitatea îi spune că nimic nu ar mai fi de adăugat. Aceste frumoase întâmplări s-au petrecut pe parcursul studiilor de specialitate la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, unde artistul a experiementat principiile compoziţiei într-un moment când învăţământul artistic se îndepărtează de academism. Întâlnirea cu Bernini la Roma, impactul personalităţii lui Michelangelo asupra entităţii sale plastice, constituie puncte marcante pentru demersul urmat şi stadiul la care ajuns în acest moment pictorul Petre Chirea.

O parte dintre lucrările sale, aflate în casele multor colecţionari din ţară şi străinătate, au farmecul picturii interbelice. Această notă a pitorescului se poate citi în compoziţiile expoziţiei „De la Bucureşti la Balcic”, care a avut loc la sala de lectură OSIM din Bucureşti, în anul 2011. Aruncând o privire generală asupra motivelor picturale, observăm nostalgia şi romantismul de care dă dovadă Petre Chirea atunci când îşi apleacă penelul asupra caselor vechi, cartierelor şi străzilor specifice celor două aşezări, asupra Castelului Reginei Maria şi asupra grădinii botanice de la Balcic, asupra mării, caselor ţigăneşti, mahalalelor şi stâncilor. Peisajele strălucesc de lumină, sporind ipostaza pictogenă a Bucureştiului şi Balcicului. În delicate dominante cromatice, pe gama de complemetare conţinând ocru şi albastru, mergând până la distinse griuri şi galbenuri armonizate, cu accente de maron şi orange, Petre Chirea suplineşte fizionomia compoziţiilor sale cu ajutorul unui tip de pensulaţie ritmică şi cu o atmosferă de culoare învăluitoare, poetizând geografia citadină a capitalei şi înfăţişarea, plină de taine, a Balcicului.

În lucrările „Parcul Izvor”, „Strada Domniţa Florica”, „Cartier iarna”, „Alee în Cişmigiu”, „Calea Şerban-Vodă”, „Pod din Cişmigiu”, „Case pe Giurgiului”, „Strada Berzei”, „Iarna pe strada Covaci”, pictorul caută colţuri de natură şi arhitecturi vechi pline de mister, dar nu uită nici obiectele a căror intimitate ipostaziază contingenţa cu sfera atelierului. În extremităţile tehnicii utilizate, ulei pe placă fibro-lemnoasă şi ulei pe pânză, Petre Chirea combină desenul cu pata de culoare, picturalitatea cu grafica, rămânând apropiat de crezul său artistic: „Nu ştiu ce voi fi mâine, dar ştiu că lucrez în fiecare zi pentru lucrul acesta.”

Efortul pe care şi l-a propus, nu a rămas fără urmări în modificarea stilului său de a picta. De la o abordare modernistă, Petre Chirea trece la încerări expresioniste, deseori cu tendinţe spre abstractizare, aşa cum ne-au demonstrat compoziţiile expuse la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, în cadrul expoziţiei de grup „Inspiraţie”, curatată de doamna Mimi Necula. Gestualismul care se detecta în pensulaţia tensionată a artistului s-a transformat acum în trăsături largi de penel, în care trăirea directă, sentimentul şi atitudinea faţă de specimenul imagistic se regăsesc pe suprafaţa tablourilor, în cromatica exuberantă, în alăturările vivante de nuanţe puternice. Nici de data aceasta, Petre Chirea nu renunţă în totalitate la figurativ, acesta rămânând reperul permanent, sistemul vizual de la care porneşte. De la culorile potolite, armonizate cu grija celui pentru care anii de experienţă în faţa şevaletului i-au adus un plus de rafinament, având în minte modele din arta europeană, dar şi repere printre marii noştri pictori, Petre Chirea îndrăzneşte să se exteriorizeze, să acţioneze asupra pânzei cu mult curaj, care să transmită publicului sentimentele sale expansive în ceea ce priveşte comunicarea cu propria artă.

Suntem curioşi să studiem mai în profunzime cine este pictorul Petre Chirea şi cum a ajuns acesta să conceapă trilogia „Arheologia sufletului”, de departe culmea creaţiei sale de până acum şi o operă demnă de reţinut pentru cei care au ochi să o vadă. Nu înseamnă că până în acest moment,  pictorul nu a realizat lucrări care pot fi admirate prin calităţile lor plastice pentru că, de pictat, Petre Chirea pictează de decenii bune, în cazul său, perioada cât a fost autodidact fiind una benefică, de acumulări pertinente, care i-au adus un succes binemeritat la admiterea la Facultatea de pictură a UNARTE Bucureşti şi aprecieri din partea maestrului Petru Lucaci, care i-a îndrumat pasii în anii uceniciei. Ca urmare a acestei colaborări şi a muncii neîncetate a artistului,  atât la licenţă, cât şi la masterat şi-a conceput viziunea pe două proiecte mari: „My Town” şi „My Universe”, adică „lumea din mine şi lumea din afara mea”. Relaţionarea s-a putut produce datorită structurii fiinţei artistului, care a redat dimensiunea senzorială a oraşului Bucureşti, locul unde trăieşte şi pe care îl străbate de voie sau de nevoie, din iubire pentru trecutul său ori pentru faţetele contemporaneităţi, care îi amprentează pictura, fie că este relaţionată cu universul vizual care vine spre acesta din afară, fie că este corelată cu trăirile divergente impuse  de emotivitatea personală, aflată în contingenţă cu farmecul de odinioară al „Micului Paris”. Cutreierând străzi, pipăind cu privirea şi cu toate simţurile sale organice, zidurile vechi, încărcate de poveşti adevărate sau imaginate de sensibilitatea sa, care vrea să le însufleţească şi să le simtă prin atingere şi prin transferul senzaţiilor pe suprafaţa bidimensională, Petre Chirea îşi face comprehensibilă o arie de cunoaştere caracteristică şi adecvată concepţiei artistice despre frumos.

Aceste lucrări se află expuse la Galeria de artă „Luceafărul” a Centrului Cultural „Mihai Eminescu” al Primăriei Sectorului 2, Bucureşti. Curatorul, domnul Răzvan Ionuţ Cirică, s-a implicat la modul obiectiv în selectarea lucrărilor, de aceea simeza arată impecabil. 

Una dintre săli cuprinde seria de compoziţii „My Town”, în care artistul operează cu două concepte. Punând faţă în faţă zidul şi timpul, fixează sub incidenţa discursului vizual, frumuseţea unor arhitecturi ale Bucureştiului, proliferând imaginea Ateneului Român, peretele din beton al Facultăţii de arte şi alte structuri pe care le vizualizează în fiecare zi, în drumurile sale: le observă, le studiază, le atinge, le reface mental şi le deconstruieşte, lăsând anii trecuţi peste aceste mărturii ale fiinţei, să îşi spună cuvântul, provocând-l pe artist la o luptă acerbă cu ideile sale, cu secundele, cu propria memorie. De la înfăţişarea de ansamblu a oraşului, rămasă în conştiinţa pictorului ca un halou, ca o viziune ce se transformă perpetuu, acesta se axează pe microcosmosul existenţei sale, însemnând totalitatea lucrurilor imperceptibile pentru omul neavizat şi perceptibile pentru un iscoditor al materiei cromatice şi al structurii plastice, inspirate din componente vizuale preluate din realitatea cotidiană.

Plastica unei table ruginite dobândeşte valenţe estetice pe pânza care, cu alte mijloace tehnice, evocând urmele ploii, ale vântului, schimbările structurii şi ale tonalităţilor acesteia de la un an la altul, devine ea însăşi un punct de admiraţie, o sursă de valori plastice neaşteptate. Deasemenea, Petre Chirea fixează în compoziţiile sale, expresivităţile pe care le cunoaşte degradarea, texturile diferite ale unui perete de ciment peste care au fost aşezate afişe,   refăcând acţiunea de a lipi materialele publicitare şi de a le rupe, mai apoi, pentru a înţelege ce se întâmplă cu zidul, cu intimitatea lui,  dar şi cu urmele lăsate de nimicirea reclamei, căutând faţetele subiective ale imaginii pe care încearcă să le obiectiveze.

Folosind tehnici învăţate în timpul facultăţii şi fiind fascinat de fiecare centimetru pătrat al unor planuri aparţinând citadinului, cu a cărei energie relaţionează, ca şi când ar comunica, fără echivoc, cu spiritul unei fiinţe gânditoare, Petre Chirea analizează transparenţele lumii, gestionează accidentele şi hazardul imaginilor care îi apar în cale.

Amintirea şi uitarea, pierderea memoriei şi activarea ei, trăirea prezentului se pot descoperi în abordarea unei embleme a oraşului Bucureşti, devenită şi un simbol în proiectul „My Town”. Este vorba de pânza numită „Ploaie albastră” reprezentând Ateneul Român, achiziţionată de un colecţionar, încă de la vernisaj. Aceasta, la fel ca multe dintre lucrările sale, este descrisă cu mijloacele picturii în variante interpretate plastic cu atenţie asupra desenului, dar şi asupra culorii. Tabloul este o excepţie a expoziţiei prin dominanta de albastru deschis, care învăluie într-o atmosferă romantică simeza. Iradiind lumină, creând o ritmicitate verticală prin tuşele cromatice, dezvăluind misterului unei zile în care plouă cu soare, această compoziţie are o valoare sentimentală pentru artist. El vede clădirea în fiecare zi când merge spre UNARTE şi misterele vizuale care i se dezvăluie se transformă într-o serie de lucrări lăsând la vedere latura senzitvă a ochiului de pictor. 

Există tablouri cu ritmuri imprimate de expresia colajelor, de stilizarea liniei, de plasticitatea petelor de culoare sau a formelor, însă „Ploaie albastră” dobândeşte supremaţia unei nuanţe, albastru cu degradeuri rafinate şi accente de maron, sfârşite în numeroase moduri de interpretare ce permite recurenţe estetice.

În compoziţia „Dimineaţă pe strada mea”, pictorul a lăsat vizibil figurativul,  în cadrul căruia a conturat zone de abstract. Aceasta este o lucrare reprezentativă în creaţia sa de până acum, deoarece marchează cele două tendinţe specifice viziunii alese, elementele preluate din realitate, apoi stilizate, şi importanţa subiectului plastic. Însăşi povestea tabloului  este una interesantă, legată de istoria personală a artistului, dar şi de amintirile care îi vin în memorie atunci când este vorba de Calea Şerban-Vodă din Bucureşti. „M-am trezit într-o dimineaţă şi vroiam să pictez strada mea, cu acoperişuri, oameni, umbre personalizate, straturi de nuanţe peste care a trecut timpul, tramvaiul cu cai şi covoiul funerar cu trupul lui Mihai Eminescu, când a fost dus la Cimitirul Bellu. Mi-am amintit tot trecutul acestei străzi.” Şocul cromatic conceput de Petre Chirea în culori terane şi închisuri, transmite un dramatism, o nostalgie în raport cu amintirile pictorului, care imprimă tabloului său un parfum interbelic.

Proiectul „My Universe”, dezvoltat de Petre Chirea în lucrarea de masterat, se coagulează în jurul universului interior, al spiritualităţii terapeutice practicate de artist prin arta sa şi pentru sine, pozitivându-şi felul de a fi prin ieşirea din ego-ul încorsetat de tentaţiile artei de acum şi, printr-un soi de călătorie iniţiatică, cea ce îi permite să se elibereze de orice formă de constrângere artistică sau existenţială. Dorinţa de a se elibera de anumite canoane este demonstrată de unele pasaje plastice asupra cărora pictorul acţionează direct, dar cu precauţia celui care are de transmis un mesaj despre partea sezitivă a lucrurilor, finalizate coerent şi expresiv la nivelul limbajului. Ţinând cont de acest lucru, Petre Chirea devine un expresionist, prin aspiraţia spre absolut,  posedat deseori de farmecul abstractului prin lirismul culorii şi potenţele vibrante ale materiei.

Lucrările din această serie sunt concepute asemeni unei entităţi logice, structurând datele unor hărţi imaginare ale universului şi sugerând o stare volatilă, având punctul de plecare în amplul studiu „My Town”. Prin această proiecţie în vastitatea universului, Petre Chirea ne spune că omul controlează totul, de la particularitatea lui Dumnezeu, până la detaliile tehnologiei, mereu inovativă, fiinţa artistului aflându-se pe o axa şi pulverizându-se, la modul simbolic,  în universul aflat în mişcare continuă. Sistemul de semne, petele cromatice, discretele subminări ale realului concordă în procesul de abstragere al concretului, impunând eului pe care Petre Chirea doreşte să îl aducă în discuţie, particularităţi de formă şi sens.

Teoretic, independent de timp şi spaţiu, dar supus transformărilor biologice şi morţii, artistul percepe sentimentele sale în relaţie cu universul care îi imprimă forţă, vine spre el şi îl transformă astfel încât puterea lui de a-l înţelege şi de a se afla în simbioză cu acesta, modifică şi creează nucleul personalităţii sale. Nu numai eterul şi materia cosmică se revarsă asupra fiinţei artistului, după cum ne spun tablourile lui Petre Chirea, ci şi  forţa tehnologiei prin implicare unor sisteme informatice. Codul de bare, undele electromagnetice, dridurile, ecranele, diferitele texturi,  definitivate ca o instalaţie, vin să îi întărească atitudinea polemică şi căutările permanente pentru a activa în arta sa, atât trăirea sensibilă, dar şi lipsa sentimentelor, ca punct culminant al vremurilor noastre.

Autoportretele ne amintesc despre perisabilitatea omului, despre suferinţa sa şi curajul de a înfrunta dramele şi de a-şi accepta condiţia. Realizate în roşu şi negru, cele patru chipuri ale artistului sunt diferenţiate prin emoţii, prin permutările şi prin succesiunea cromatică a celor două opţiuni cromatice. Nu figura propriu-zisă este importantă, ci mesajul şi starea de spirit, cu ajutorul cărora, substituind raţionalul cu interogaţii asupra existenţei şi  cu investigarea subiectivă a eului, Petre Chirea se caută, se regăseşte şi se defineşte.

Petre Chirea şi tripticul conceptul „Arheologia sufletului”

Cartonul din smoală al unei case vechi, care a ars în incendiu, nu prezintă aparent nici un interes, iar lipsa lui de semnificaţie prin absenţa frumosului, care nu ar fi atras atenţia trecătorilor de pe strada Şerban –Vodă din Bucureşti, decât prin aspectul neplăcut al ruinei, dar fără o analogie cu estetica urâtului, face obiectul unei lucrări de artă conceptuală a artistului Petre Chirea. Acesta locuieşte în apropierea spaţiului care se învecina cu locuinţa femeii dispărută în flăcări, întâmplarea şi firea sa sentimentală şi iscoditoare determinând apariţia tripticului „Arheologia sufletului”, pe care Petre Chirea l-a expus în cadrul proiectului său My Town/ My Univers, în cadrul amplei expoziţii deschisă la Galeria „Luceafăru” a Centrului Cultural „Mihai Eminescu”. Piesele ideii sale sunt grele la propriu şi pot fi  mişcate cu dificultate din cauza celor 85 de straturi suprapuse de carton presat, care însemnă, la modul concret, 85 de ani ai casei de pe strada artistului, presupunând adăugarea, în fiecare an, o unei noi învelitori. Sub acest acoperiş din smoală s-au născut, s-au iubit şi au murit generaţii., tripticul fiind de fapt, chiar bolta sub care s-au spus fermecătoare poveşti, înglobând spiritul străzii şi al oraşului, entitatea unui secol de istorie, 85 de ani deveniţi palpabili: la primul strat s-a declanşat Primul Război Mondial, la al doilea s-a născut tatăl artistului, la următoarele a abdicat regele, a venit comunismul, Revoluţia ş.a.m.d. Negrul texturii colat în zeci de suprapuneri fascinează prin misterul pe care îl ascunde şi prin puterea lui de a dezvălui partea dramatică a existenţei noastre, dar şi o partea afectivă importantă, fiind conţinătoarea A.D.N.-ului femeii care a ars în incediul nimicitor al casei sale. 

Din această perpectivă, Petre Chirea se alătură, la nivelul ideii, celor pentru care moartea şi viaţa însăşi sunt forme de artă.

Acest demers para vizual este format are ca material de pornire cartonul din smoală, un produs industrial, căruia artistul i-a păstrat semnificaţia, redefinindu-i doar contextul de expunere prin reciclarea şi trasformarea lui în lucrare de artă, transferându-l din zona unui element manufacturat, în cea a unei structuri conceptuale, evidenţiind spiritul său nihilist şi simbolic concretizat în tripticul „Aheologia sufletului”, unde accentele de roşu, alb şi verde denotă latura pozitivă, de regenerare a lumii.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Mişcarea abisală şi decorporalizarea în pictura lui Sorin Dumitrescu Mihăeşti

Sorin Dumitrescu Mihăeşti, un pictor al stărilor interioare şi al substanţei corporale, carnale şi eterice, care aşează pe pânză, într-o materie zbuciumată şi cosmică, un expozeu plastic al bucuriei şi suferinţei, al condiţiei umane.

Relaxarea, încordarea, respiraţia, concentrarea, refuzul realităţii, frustrarea, le regăsim în tuşele devenind unde ale unei energii care decorporalizează fiinţa, imprimându-i în zona vizibilului, mişcarea abisală, specifică invizibilului. Interpretată în nuanţele ei existenţiale, susţinute de mişcările culorilor implicate în perspective şi modulări complicate, creând iluzii osmotice, metamorfoze şi permutări ale trăirilor subconştiente ale omului, figura şi corpul uman evocă starea de a fi, prin concreteţea mesajului  şi condiţia de a nu fi, prin fracţionarea imaginii în reminiscenţe figurative şi pete alternate cu trasee de culoare. „In extremis”, personajele lui Sorin Dumitrescu Mihăeşti sunt traversate de sentimentul unei desprinderi de corp a unui conţinut energenic, necunoscut nouă,  pe al cărei parcurs de volatilizare, sufletul iese din matca trupească şi se prelungeşte  sinergic în masa tonalităţilor de factură orfică.

Însuşirea vibratorie a culorilor şi efectelor de lumină se revarsă peste chipurile femeii şi bărbatului, reprezentate separat, uneori şi împreună, implicând momentul de graţie al tinereţii şi maturităţii. Nici copilăria cu exuberanţa sa, cu fericirea fără margini şi tristeţea implicită, nu lipseşte din adordările pictorului. Construind şi deconstruind figura umană, stilizând liniatura anatomiei, sugerată în raccourci-uri decive pentru frumuseţea imaginii, artistul creează stări profunde, pe care le citim în privirile şi în gestica modelelor ivite din mentalul obiectiv al artistului, care îşi subiectiveză abordarea prin însăşi incertitudinile sale privitoare la existenţă. Acest mod de a-şi reprezenta personajele, echivalează pentru Sorin Dumitrescu Mihăeşti, cu dezvăluirea unor confesiuni purtate cu sine în alte zeci de lucrări, prin care artistul îşi dezvăluie esenţa afectivă şi, implicit, permanenta stare sensibilă şi tranzitorie a fiinţei umane. Ansamblul de portrete şi atitudini, apoi infinitele stări, precum latenţa, nesiguranţa, aşteptarea, pofta de viaţă, bucuria măruntă a zilei, sunt faţete ale comportamentului dat omului de natura sa biologică, pe care Sorin Dumitrescu Mihăeşti le adaptează crezului artistic, având convingerea că omul şi trăirile sale reprezintă măsura tuturor lucrurilor. 

Izbucnite din interiorul său, din simţăminte şi pasiuni, din impresii şi experienţe, aceste compoziţii au în subsidiar o antinomie prin care pictorul ne vorbeşte despre  persistenţa contradicţiilor. Liniştea personajelor reprezentate de Sorin Dumitrescu Mihăeşti este perturbată de tensiunile trăsăturilor de pensulă, „persistenţa memoriei” de uitare, fericirea de zbucium, lumina de întuneric, sânii şi coapsele femeii de absenţa bărbatului, copilul de zeci de întrebări şi gânduri nedesluşite încă, de lipsa precauţiilor, a copilăriei sau de fericirea inconştienţă,  figura masculină de regăsirea eului şi a timpului care trece.

Improvizaţiile structurale ale imaginii sunt construite după criterii compoziţionale dominate de asamblaje de tuşe ample sau grupate într-o conformaţie armonică, de forme elegante urmând traseele unor curbe sau linii drepte aflate în simbioză, care par a se mula pe pânză, dorind să treacă dincolo de aceasta. 

Detaliile cromatice  cunosc diferite maniere de a simţi sugestiile simbolice, dar mai ales, nuanţele tonurilor, analizate de la plasticitatea lor lirică până la expresionismul abstract, pe alocuri, dându-ne libertatea să intuim în sistematizarea elementelor de limbaj, o dezordine deliberată, ordonatoare a compoziţiei, detectată în transcrierea nemijlocită a senzaţiilor obţinute prin nonfiguraţii şi sugestii senzitive, oferite de modul de aplicare al culorii ori prin raportări explicite la forma figurativă.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă