miercuri, 2 iulie 2014

                                   Olga Smolenschi 

Sculptorița Olga Smolenschi a avut un potențial artistic remarcabil și ar fi putut să se înscrie în lista numelor sonore ale sculpturii românești, însă face parte din categoria acelor artiști care și-au asumat destinul creator fără compromisuri, în epoca realismului socialist, perioadă care nu s-a pliat cu personalitatea sa artistică, mai ales că statutul de refugiat din Basarabia venea să accentueze drama personală de a încerca să fie o ființă liberă, în corsetul unei Românii totalitariste.  Faptul că vindea lucrări din atelier sau că le dăruia, demonstrează că era un plastician activ, că dialogul cu materia sculpturală era însăși viața ei. Această operă aflată sub semnul efemerului este figurativă și abstractă în abordarea portretului, în compozițiile complexe de redare a unor realități ale timpului, de cele mai multe ori tangențială cu primitivismul artei moderne, înțeles în sensul unei tendințe de resuscitare a calităților operelor create în primele faze ale dezvoltării societății omenești.  
      Sculptorița Olga Smolenschi (19 august, 1924, Cetatatea Albă, Basarabia-18 iunie 2012, București), a venit în România în anul 1943, șase ani mai târziu absolvind Academia de Arte Frumoase din București la clasa maestrului Cornel Medrea și devenind abia către sfârșitul vieții (2007) membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Artista s-a format în sfera academică a școlii românești de sculptură după cum demonstrează o parte dintre lucrările sale, realizate conform principiilor clasice de abordare a volumului. Cealaltă tendință despre care putem vorbi este reprezentată de formele simple, ce reflectă sinteza asupra plasticii popoarelor primitive, pe care sculptoriţa o interpretează conform propriei sensibilităţi artistice, pliată pe simplitatea monumetală a figurinelor neolitice sau pe farmecul mai vechii estetici cicladice. Deopotrivă, stilizările inspirate din motivele decorative ale țesăturilor populare o înscriu pe Olga Smolenschi în sfera artiștilor pentru care permanentele căutări, în vederea descoperirii de noi expresivități plastice, este o perpetuă preocupare. Lucrările ce decurg din tradiționalele motive antropomorfe au legi proprii în ceea ce privește selectarea și reprezentarea simbolurilor recreate de plasticiană, în compoziții  desfășurate pe o singură axă sau în monolit, cu simetria volumelor suprapuse într-o notă de inserție totemică bine concepută, cu un joc de linii trasate eliptic ce simplifică și sintetizează subiectul.
„El și Ea”, „Fata cu mărgele” sunt siluete umane schematizate, descrise în linii generale, corpul feminin fiind evocat în trăsături anatomice, zgrafitate pe suprafața materialului, cu particularitățile feţei trasate din câteva gesturi descriptive ce dovedesc siguranță în execuție, toate acestea definind compoziții organizate în forme geometrice masive sau efilate și cioplite cu siguranța sculptorului exersat.
Forma biologică masivă a corpului feminin este moștenită, pe de o parte de la maestrul său, Cornel Medrea, pe de alta, inspirată din arta preistorică. Aceasta este înlocuită în abordarea figurinelor masculine cu un volum condus la esențial prin eviscerarea  materiei lemnului, însă cu păstrarea aceleaşi structuri bazate pe paralelipiped, golul dintre contururile de lemn dând luminii libertatea de a străpunge jocul de linii definit riguros.
 „Cap de fată” și „Masca verde” o prezintă pe Olga Smolenschi ca pe portretistă preocupată de reprezetarea unei anumite stări de beatitudine a ființei, expresia deplinei armonii și a unui meșteșug asimilat la cotele sale maxime fiind caracteristicile fizionomiilor redate în trăsături ce țin de particularitatea modelului și în acord cu principiile convenționale ale portretisticii.
„Masca neagră” și o parte din nuduri amintesc deopotrivă de sinteza brâncuşiană în evaluarea formei, dar și de cele mai vechi accepțiuni de înțelegere a acesteia, de abordarea reducționistă a volumului în spiritul esteticii preistorice, oferindu-i Olgăi Smolenschi posibilitatea reevaluării unor figuri feminine conform propriilor obțiuni plastice. Compoziția este diferită stilistic de  „Înţelepciune indiană”, reflex al unor ţinuturi exotice recurente în memoria artistei ca amintiri dragi, sculptura rămânând cumva mai apropiată de interpretare avangardistă a „Crăiesei zăpezii”, redată ca un duh alb, nevăzut, reflectând lumea poveștilor și viselor, această din urmă lucrare putând fi plasată în zona interferențelor cu marea ereditate postbrâncuşiană ,ce îi definește o parte importantă a operei.
În lucrările inspirate din lumea acvatică („Peştele albastru” şi „Peştele roşu”) identificăm preocupările pentru cromatologie, iar  ideea principiului primordial al existenței („Începutul lumii” în două ipostaze, una sub forma unei fosile al cărei gol descrie conturul unei semilune, cealaltă, un melc, în ale cărei rotunjimi decriptăm formele line, de rotunjimi debordante) întregește periplul vizual al operei artistei, care a  căutat și a descoperit energiile materialelor în care a lucrat: gips, bronz, lemn, ceramică, alabastru și lut.
 În anul 2013 a avut loc lansarea volumului „Olga Smolenschi-Revelațiile unui sculptor”, semnat de reputatul istoric și critic de artă Constantin Prut, lucrare ce cuprinde informații biografice și date despre personalitatea creatoare a plasticienei, menționarea locului unde se află fiecare compoziție, fiind oportună în vederea reevaluării viziunii pe care a preferat-o Olga Smolenschi și în ideea repunerii acesteia într-o nouă lumină.
În timpul vieții, artista nu și-a deschis nici o expoziție personală, abia după dispariția sa, moștenitorii, Lucia și Ioan Fota, au organizat la Cercul Militar Național - Sala Rondă un eveniment de readucere în memoria contemporanilor a numelui sculptoriței, urmând să îi facă publică opera prin donații către mai multe muzee din țară (Muzeul Național al Agriculturii din Slobozia, Muzeul de Artă “Casa Simian” din cadrul Muzeului Județean Vâlcea, Sibiu și Brașov, Muzeul Civilizației Gumelnița din Oltenița).
Donația către Muzeul Civilizației Gumelnița din Oltenița cuprinde 17 sculpturi și trei farfurii din porțelan, care au aparținut Olgăi Smolenschi, fabricate înainte de anul 1900.

                                                                                                    Ana Amelia Dincă

                                                                                                         Critic de artă 

duminică, 29 iunie 2014

                      Veşmântul ca o temniţă a trupului
                     -despre sculptorul Mircea Roman-

Mircea Roman polemizează pe tema corpului uman întemniţat de propriul veşmânt căutând un răspuns la îndoielile sale asupra lumii. Reperată în zona figurativului adică acolo unde principiile stabilite de demersul istoriei artei îl proiectează pe artist în severul dialog cu dileme şi căutări plastice bazate pe o bună cunoaştere şi experienţă artistică, sculptura sa îşi propune să descopere trăiri şi să aşeze suferinţa pe discretul piedestal al unei identităţii reperate conştient, vorbind despre puterea omului de a se echilibra prin eliberarea din închisorile propriei lui conştiinţe. Lăsând fără răspuns anumite întrebări (de ce are omul aripa ţintuită şi de ce, trăind alături de semenii lui, trebuie să-şi aleagă singur propriile criterii de fericire), Mircea Roman vede „fiinţa umană ca pe o trestie în vânt”, iar oamenii „înconvoiaţi de soartă, dar învingători”, având astfel o viziune integratoare asupra insului care, egiptean fiind la origine în sculpturile sale, îl identifică în ipostazele de adolescent, tânăr şi matur, nu doar la vârsta deplinei frumuseţi fizice aşa cum era figurat în arta de pe malurile Nilului şi nici ca un ideal intangibil şi veşnic, ci asemeni  unei fiinţe pământene şi trecătoare, care are în faţa sa o listă a pesimismului determinat de individualismul ultimelor două secole. Răsturnarea valorilor, nonsensul vieţii, absenţa unui rost,  lipsa unei credinţe din gândirea curentă care determină agonia, suferinţa, disperarea, identificate în volume figurative, în echilibrul şi raţiunea care trebuie să domine comportamentul omului etic doborât de lumea tot mai distanţată de bine şi adevăr.  Plasticianul are argumente trăite pentru concluziile existenţiale la care a ajuns şi ştie, mărturisindu-ne prin operele sale, că orice împăcare cu sine a individului este posibilă datorită corpului atmic, ceea ce presupune cunoaştere şi înţelepciune şi care se suprapune peste trăirea interioară, peste puterea stratului sufletesc de a percepe situaţiile neconforme sensibilităţii lui în această încercare de a găsi modalităţi de apărare faţă de structurile unei lumi dezorientate unde nu îl aşteaptă nimic durabil. Filosofia poate da răspunsuri sau poate să ne scufunde în propriile noastre nelămuriri făcând dramatică fiinţa pe care Mircea Roman o prezintă într-un problematic şi simbolic corset biologic din care se va elibera printr-o modificare stilistică ce trece forma sculpturală de la figurativ la abstract şi de la materie la spirit. Corpul fizic, împresurat de veşminte, va dispărea la un moment dat din sculptura artistului şi va râmâne în urma lui corpul energetic sugerat de golul tubulaturilor antropomorfe care îşi aveau originea în „Autoportretul la 30 de ani”.
Intrând în comuniune cu sufletul aflat în ascundere şi având în raport cu acesta un grad de cunoaştere grefat pe propria experienţă,  Mircea Roman reprezintă omul în starea lui de beatitudine apoteotică, de supliciu şi pioşenie, de durere, de frustrare şi patos, de înţelegere şi indulgenţă faţă de lume, viziunea sa depăşind contextul unui citat plastic convenţional. Asocierea dintre figurile cu expresii de multe ori chinuite, dramatice şi trupurile piramidale ori înclinate peste o bară invizibilă, aşezate la zidul rece ale destinului într-un gest de supunere şi resemnare, vorbeşte despre blazarea şi contrarietatea spiritului nostru evocate de sculptor cu aparentă uşurinţă de execuţie. Inducerea unor stări psihice diferite, „altceva”-ul fiecărei atitudini şi trăiri este asemănător trecerii dintr-un nivel energetic în altul, fapt datorat şi modului cum lucrările se susţin între ele şi cum ne nasc una din cealaltă dând unitate operei. La acestea se adaugă simplitatea monumentală ce nu poate fi decât expresia unei îndelungi şi zbuciumate căutări de obţinere a unei liniaturi estetice capabile să reziste oricărui timp artistic. Eminamente umanistă, tributară figurativului interpretat, datoare perenei recurenţe a frumuseţii egiptene, sculptura lui Mircea Roman, în această perioadă a modelor şi experimentelor, este şi clasică şi actuală prin stilistică, problematică socială, asamblare instalaţionistă, prin forţa de expresie a siluetei umane extrase din forma geometrică a ovalului, din trunchiuri de piramidă şi con, obţinute prin cioplire, prin colorare şi îmbinarea unor bucăţi de lemn prelucrate manual şi industrial şi transpuse într-un ansamblu cu o structură ce conferă o dimensiune apolinică formelor  bine organizate într-un sistem artistic bazat pe geometria euclidiană. Corpul, un butuc fără suflet, este umanizat, iar chipul activ manifestă o atenţie sporită faţă de un punct imaginar în faţa căruia  insistă cu privirea, devenind uneori staţionar asupra dramaticei lui interiorităţii. Mircea Roman a separat sufletul de trup. Sufletul are portret, mână şi aripi ca să se poată înălţa, iar trupul este format din sex, picioare şi din veşmântul ca o temniţă. Uneori corpurile par himere sub formă de piramide umblătoare, alteori ascunse fiind în veşmintele tubulare denumite „cutii umane”, lasă sufletul să respire parcă prin fereastra geometrică a unei cazemate.
Există un ritm determinat de inducerea unei modificări continue a stării de spirit a figurilor umane, prin plasticitatea ochilor concepuţi asemeni unor elipse cu pupila supradimensionată sau doar intuită, pe sculptor interesându-l expresia şi forţa privirii, dar şi rotunjimea şi senzualitatea sânilor armonizaţi cu forma capului şi cu cilindrul lemnului sugerând trupul, reflectând diferitele stadii ale evoluţiei biologice a omului. Femei tinere cu bustul gol, femei mature cu accente în sugestia cărnii tumefiate, cu tăietura dreaptă a perucii numită „nemes”, cu părul colorat parcă cu hena după cochetăriile vechiul spirit egiptean, cu fuste trasparente, conice sau piramidale, cu sistemul de careiaj rezultat din împletitura lemnului, care vibreză şi fragmentează expresiv suprafaţa sculpturii; apoi chipuri de bărbaţi care aduc cu figura artistului într-un soi de automimesis, fac din personajele cu sau fără mâini, cu aripi în cădere întregind trupurile ca o mantie, spectacolul unei lumi surdinizate dominată deopotrivă de misterul sexualităţii ca dialog cu propria fiinţă, dar şi de îngerul bun care trebuie să stea într-un colţ, nu în mijlocul casei.   
Folosind mai nou albul, Mircea Roman a avut întotdeauna preferinţă pentru vermillon, pentru cleiul roşu PVC sau pentru vopsea, necesare accentuării  fragmentelor compoziţionale, dând un sens precis cromaticii folosite care înseamnă puritate, sânge, viaţă, pasiune…Sculpturile au dimensiuni diferite şi ne amintim în acest cadru de revelaţia pe care avut-o artistul în 1985 în tabăra de la Oarba de Mureş când a conştientizat importanţa dimensiunii monumentale a formei tridimensionale determinându-l să se orienteze spre un material mai uşor, lemnul. Stejarul sub forma parchetului de care făcea rost de la casele demolate din perioada ceauşistă, fibra mai moale a teiului şi plopului, salcia, frumoasa structură a jelutongului de Malaiezia şi lemnul refolosibil de la navetele de vin ori mahonul,  sunt texturi preferate. În aceste materiale a lucrat „Pieta” unde rememorăm orizontalitatea „Omului-barcă”, suferinţa, botezul ca scufundare şi reânviere, crucea rezultată din întretăierea corpurilor; „Autoportretul la 30 de ani”, „Autoportret la 40 de ani”, „Autoportretul la 50+1 ani” „Situaţie limită", "Trup şi suflet", "Oraşul", "Viermele", „Omul cu braţele întinse”, „Nevinovatul”, „Un om întreg”, „Omul pe dos”, „Fusta”, „Scara” etc.
„Omul barcă” sau „Personaj răpus” (9 m), este cea mai cunoscută lucrare a sa din Anglia. Aşezată pentru o perioadă de doi ani pe un ponton pe Tamisa în Hammersmith, personajul se îneca şi revenea la viaţă odată cu fluxul şi refluxul. Criticul de artă John McEwen de la The Sunday Telegraph comenta sculptura ca fiind o operă vie, genială, observând că locul său de amplasare impusese  şi un mod dramatic de a folosi motivul râului, concluzionând că „este un privilegiu pentru Marea Britanie ca un artist de talia lui Mircea Roman să trăiască şi să lucreze la Londra”.
„Omul barcă” nu este singular în ansamblul creaţiei sale. „Piramida căzută în nas” din Parcul de Sculptură al Fundaţiei „Interart Triade” din Timişoara, lucrare ambientală destinată călătorilor care doresc să aibă o clipă de răgaz şi meditaţie, se alătură „Cupei lui Ovidiu” de la Constanţa, compoziţiei „Memorial” în Şag, judeţul Timiş şi nu în ultimul rând  „magaziei cu suflete” sau „muzeului” „Dezorient Expres”, lucrare de sinteză cu 12 personaje, care îi reprezintă viziunea, proiect respins de Ministerul Culturii pentru participare la Bienala de la Veneţia. Expus la Edinburgh, la Muzeul Ţăranului Român şi la Bistriţa,  ansamblul a fost mediatizat sub numele de instalaţie sculpturală pentru prima dată de curatorul scoţian Richard Demarco. Culmea creaţiei sale de până acum, „Dezorient Expres” este, nu numai un portret de grup, ci şi un dialog între formule plastice şi estetice definitorii pentru viziunea artistului.
Această perpetuă încercarea de reprezentare a omului şi de înţelegere a fiinţei ţine în ultimă instanţă de ego-ul artistului şi se constituie în preocupări datând  din perioada de formare. La Liceul de Artă din Baia Mare, Mircea Roman l-a avut profesor pe Carol Kadar şi pe Natalia Grigore Sigărteu, iar la Academia de Arte „Ion Andreescu” din Cluj şi-a desăvârşit ucenicia sub îndrumarea lui Egon Korondi, trecând printr-o şcoală foarte bună care cultivă principiile clasice şi care i-a dezvoltat spiritul pentru valorificarea figurii umane ca măsură a tuturor lucrurilor. După absolvire, în 1984, fiind repartizat la Bucureşti la Întreprinderea Marmura ca cioplitor la normă, lucrând pentru scurt timp la machete pentru Casa Poporului alături de arhitecta Anca Petrescu, a început din 1986, să expună alături de Aurel Vlad, Darie Dup şi Octavian Pârvan, apoi cu pictorul Marcel Bunea, integrândus-se în efervesceţa artistică a capitalei anilor 80.  Apoi a câştigat Premiul pentru Sculptură al Trenalei de la Osaka în valoare de 80 000 de dolari, preţ de achiziţie, a obţinut bursa Delfina Studio, s-a stabilit la Londra unde a stat 14 ani, a fost prieten cu Paul Neagu, iar în 2007 s-a întors acasă. La Londra a vândut din expoziţii sau din atelier, lucrările sale au stat alături de cele ale lui Henry Moore şi John Bellany, putând fi văzute şi în locuri neconvenţionale. Însă experienţa cu „London Art” unde depusese proiectul „Dezorient Expres” pentru care a  obţinut punctajului maxim şi nealocarea fondurilor implementării acestuia nu a fost de bun augur determinându-l pe Mircea Roman să aducă lucrările în ţară începând cu anul 2005. La scurt timp, în 2007, pe piaţa tranzacţiilor de artă din România, „Păpuşa sau femeia care nu e scândură” fusese adjudecată pentru 26 000  de lei de la un preţ de pornire de 15 000 lei, la Casa Monavissa, situându-l într-un top 10 al vânzărilor artiştilor de la noi, fiind singurul plastician contemporan licitat alături de Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonitza, Theodor Aman, Gheorghe Petraşcu. Prin plecarea în Marea Britanie, despărţirea de România nu fusese definitivă, prin amabilitatea prietenului Mitică Cozma fusese prezent în expoziţiile din Bucureşti, iar lucrările sale au atras atenţia criticii de specialitate. Onorat de reputatul Adrian Guţă în contextul generaţiei 80, Mircea Roman are o identitate bine conturată în sfera creaţiei artistice contemporane. Aurelia Mocanu aprecia marea originalitate formală şi adâncul dramatism al sculpturilor, iar Doina Mândru afirma faptul că, în creaţia acestuia, se întrevede o „schimbare a canonului plastic”. Personajele sale asociate când cu un trib (Andrei Cornea), când cu propria imagine (Victoria Angelescu), se multiplică în zeci de figuri finite sau definite contextual prin diferite modalităţi de expresie, asociate de Corneliu Ostahie cu „o oglindă a eului devastat”. „Libere de erezia post-modernismului” aşa cum le prezenta Hipmag.ro cu ocazia expoziţiei personale de la Galateca din 2013, chipurile par specifice „tragediei contemporane” (Luiza Barcan) trăind aservite „unei forţe ce merge spre o formă de viaţă superioară şi liberă” (Maria Magdalena Crişan) cu toate că „spiritul a pierdut lupta cu trupul” după părerea artistului, motiv pentru care  Ioan T. Morar integra viziunea sculptorului în zona filosofiei artei în al cărei cadru remarcăm deschiderea spre universalitate pornită din ethosul autohton (Corneliu Antim).
Mircea Roman avea 32 de ani în 1992 când a câştigat Marele Premiu al Trienalei de la Osaka cu lucrarea „Suflet cu bube”, iar sosirea la Londra a acestui estic care nu avea nimic de spus nu a zdrâncinat în nici un fel credinţa în forţa artei sale referitor la care menţiona׃ „am considerat că este mai important să fiu eu însumi decât să fiu la modă”.
Marele câştig al lui Mircea Roman este identitatea artistică a operei sale, originalitatea, motiv pentru care, recunoscându-se pe el însuşi în sculpturile pe care le face, speră încă într-o echilibrare a lumii cu propriul destin׃ „ eu cred că până la urmă am să reuşesc”.

Ana Amelia Dincă,
 critic de artă                                                                


                      
                                Pictura lui Horea Paştina 

Când priveşti pictura lui Horea Paştina ai impresia că Dumnezeu este aproape, că ai văzut locul mâtuirii definitive şi că acolo ai vrea să trăieşti într-un Eden numai al tău. Nu doar  liniştea şi energia pozitivă te îmbie, ci şi lumina colorată, sub forma iluziei  că te afli încă în vis şi parcă nu vrei să te trezeşti din reveria care ţi-a fost dată pentru câteva clipe în faţa unui peisaj simplu, monumental, evocat în culori puţine, esenţiale, în griuri extrem de rafinate, prin care Horea Paştina ne mărturiseşte că lucrurile frumoase ar trebui arătate şi trăite, făcând rapel la meditaţia şi melancolia la care este supusă fiinţa, ca structură a universului.  Un ascet în esenţă, organizându-şi viaţa după cărţile sfinte şi pictura după principii clasice într-o reaşezare modernă, Horea Paştina, cu fiecare ieşire pe simeze, ne demonstrează cât de mult poate transmite prin puţin, adică printr-o cromatică potolită, prin forme fragile  de discreţia şoaptelor alese, spuse în surdină, dar răspicat,  regăsite într-o natură statică, într-un peisaj, într-o compoziţie de interior sau într-un portret.  Pentru artist, nu numai cerul, ci şi pământul este un spaţiu infinit, adânc şi tăcut. Culmile de deal, pădurile umbroase, privelişti după privelişti, în decupaje secvenţiale, au ca punct comun nemişcarea. Vegetaţia ca martor al trecerii timpului, tăcerea ierburilor, câmpii de o solemnitate acaparatoare, deasupra cărora argintiul prafului cosmic pare o apoteoză a luminii, sunt surprinse în diferite tipuri de ecleraj. Acesta, perceput de artist în funcţie de răcoarea dimineţii, de miezul dogoritor al zilei sau de aburul trist al amurgului, formează enclave de alb grizat şi ondulaţii în care materia, în mişcarea ei încremenită, creează iluzii şi metamorfoze, transparenţe şi ziduri, de culoare diafană.
Dintre structurile tematice ale peisajului, grădina este cea mai plauzibilă metaforă pentru ideea de frumos. Aici artistul se regăseşte pe sine, realizând în acelaşi timp o plăsmuire divină a lumii, aflându-se în ipostaza de „Creator”. În acest spaţiu de meditaţie, de relaxare şi de fuziune a sufletului cu nostalgiile şi credinţele personale, pictorul amplifică motivul călătoriei omului spre propria fiinţă. Într-o dispunere cromatică sintetizatoare, suprafeţele captează lumina şi o reflectă privirii noastre sau o lasă să licărească discret în spaţii ample prin paleta de griuri şi pământuri, pe care Horea Paştina o stăpâneşte cu priceperea unui  maestru. Artistul admiră grădina de dincoace de lumea fascinantă a ierburilor, dând impresia că priveşte pe fereastra atelierului sau că şi-a aşezat şevaletul pe veranda casei. Dar, de multe ori, natura îl învăluie, părând că se află în mijlocul ei şi că vegetaţia îl cuprinde şi îl devorează. Într-unul dintre tablouri şi în ambianţa fermecătoare a grădinii, pictorul îi citeşte soţiei, Emilia, o scrisoare. Aceasta stă cu faţa întoarsă spre noi, foarte aproape de pictor, înclinarea discretă a capului fiind orientată spre hâtria din care cei doi primesc veşti de departe. Feericul atmosferei din grădină, misterul epistolei şi scena, posesoarea unui anumit intimism spiritual, în care trăirile se armonizează cu natura, plasează lucrarea în zona romantismului, specifică ansamblului operei maestrului. La fel ca grădina, fereastra este o multiplicare a eului, o cale spre o lume infinită, perfectă şi pozitivă, ce reprezintă simbolul receptivităţii şi al deschiderii către lume, realizând în pictura lui Horea Paştina interferenţa dintre interior, unde artistul reconstruieşte pe pânză senzaţii colorate aşezate în regulile compoziţionale ale picturii şi ale lumii figurative şi exterior, acolo unde tăcerea te cuprinde şi vegetaţia te învăluie ori te copleşesc zidurile încărcate de mistere, care îi asigură plasticianului momente de inspiraţie şi de reculegere. Aceste imagini te fac să simţi aerul de dincolo de geam, de unde zarva firească a arhitecturilor ar trebui să răzbată. Însă ferestrele lui Horea Paştina sunt dătătoare de întrebări, de taine şi de încremeniri în linişti, în vibraţiile mute ale timpului, vidul dintre zidurile evocate fiind conţinător al unei întregi substanţe vitale, al unei veşnicii. Din punct de vedere plastic, fragmentele de arhitectură citadină văzute din interior şi designul simplu al încăperii de unde artistul concepe raportul „aici” şi „acolo”, se constituie într- un joc de planuri aşezate cu ştiinţa celui pentru care compoziţia nu mai are secrete. Când pictorul se opreşte asupra compoziţiei de interior, ochiul său staţionează  asupra unor motive precum un dulap arhaic, care îi domină imaginarul apărând recurent în numeroase lucrări. De multe ori, privirea face un popas în contextul universului apropiat, unde un instrument muzical cu formele sale  rotunde şi senzuale , un vas de lut de o simplitate cuceritoare aflat pe vremuri în podul casei de la Alba Iulia, devin motivele unui complex vizual ce poate modifica lumea prin forţa frumuseţii  lui.  Artistul se apără astfel de automatismele contemporaneităţii,  pe care le înlătură cu penelul său de colorist. Un explorator al maselor cromatice care, supuse unui registru luministic bine cântărit în paleta tonalităţilor, redă un  ecleraj specific şi o picturalitate obţinută dintr-o pensulaţie creatoare de fascicule de lumină grizată. Structurile vegetale sunt suportul vizual al tuturor lucrărilor, cu excepţia portretelor, fie că este vorba de un peisaj prezentat într-o perspectivă a locului, un colţ de pădure umbroasă şi protectoare, sau detaliul unei grădini secrete pe unde umblă duhuri  nevăzute şi îngeri imaginari. Crini albi şi roşii ca elemente în sine, fără trimite directe la anumite semnificaţii biblice, stânjenei şi maci, garofiţe şi muşcate, se constituie în decoruri pentru încăperi în care căldura cromatică şi lumina liniştitoare reclădesc energia pozitivă a unor spaţii de meditaţie.
Aceleaşi obiecte, flori, interioare sau grădini sunt aşezate în diferite contexte cromatice dialogând cu lumina ce le străbate şi dobândind identităţi distincte prin limbajul pictural şi stările sufleteşti ce diferenţiază în final semnificaţiile căutate şi descoperite în cadre compoziţionale similare. În creaţia lui Horea Paştina portretul este un subiect rar, iar atunci când este abordat reprezintă personaje extrem de apropiate sufletului artistului: mama, părintele Stăniloaie, soţia sau propria imagine. Expoziţiile „Grădinile Emiliei” de la sala Dalles din Bucureşti (2013) şi “Grădini” de la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca (2014) i-au adus pe simeze opera, pe care Horea Paştina însuşi o descrie: „Lucrările sunt ca nişte pagini de jurnal, ca nişte însemnări ale unor întâlniri cu oameni, cu locuri. Le socotesc nişte studii, încercare de aprofundare, de înţelegere. Îţi pare că în următoarea lucrare poţi să adaugi ceva, este ca o pagină pe care o scrii şi nişte gânduri din pagina anterioară se duc în pagina următoare. De asta apare reluat scaunul sau florile de crin sau locuri, peisaje sau  crinii aceştia roşii pe care în fiecare an îi întâlnesc sau crinii albi ca şi anotimpurile care se întorc mereu, de fiecare dată dată aducând o noutate. Sunt câteva lucrări inspirate de la Tescani, din zona Bistriţei-Năsăud, unde am fost de câteva ori în practică cu studenţii,  pe urmă din grădină de la mine, din grădina domnului Nasta; strângem lucruri pe care le folosim apoi în atelier, ca nişte grădinari, care strâng roadele grădinii şi le aduc înăuntru şi le folosesc.”
Pentru Horea Paştina pictura este ştiinţă, dar şi fantezie creatoare, deşi fiecare tuşă este aşezată cu multă grijă. Legile naturii cercetate şi expansiunea eului liric, fantezia cromatică îl fac un pictor de factură romantică ce proiectează asupra timpului şi spaţiului meditaţiile şi sentimentele legate de sfera subiectivă a fiinţei. Reflexia şi libertatea unei nelimitate imaginaţii, la care această pictură te îndeamnă ca privitor, au fost evidenţiate de cuvintele părintelui Dumitru Stăniloaie, iar critici de artă reputaţi precum Andrei Pleşu, Dan Hăulică, Mircea Oliv, Călin Stegerean, Maria Magdalena Crişan au remarcat actul artistic de sacralizare al naturii şi tenta ezoterică pe care o poţi recepta privind pânzele maestrului.  Dan Grigorescu l-a definit în termenii pictorului preocupat de „semnificaţiile de dincolo de limitele fizice ale obiectului”, proiectând în sfera metafizicii „concretul teluric”, diafana petală a crengii înflorite şi „interiorul cordial al unei camere”. Mircea Oliv, curatorul expoziţiei de la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, descifra în pictura lui Horea Paştina o regândire a naturii în termenii estetici necesari  unei uşurinţe de citire a acesteia (de aici, dificultatea actului de creaţie), constatând o “trecerea de la peisajul formal geometric la aparenţa naturală a dezordinii”, o “naturaleţe” “căutată şi construită”.
Născut în data de 13 septembrie, 1946, la Alba Iulia, absolvent al Instutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” în 1973, la clasa maestrului Alexandru Ciucurencu, Horea Paştina este conferenţiar doctor la catedra de pictură a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, având o laborioasă activitate expoziţională, care nu poate fi separată în anumite puncte de grupul „Prolog”, al cărui cofondator este împreună cu Paul Gherasim, Constantin Flondor, Cristian Paraschiv şi Mihai Sârbulescu.
Ana Amelia Dincă,
Critic de artă  


marți, 5 noiembrie 2013



Sculptorul Adrian Pîrvu sau omul când tace comunică mai bine cu Dumnezeu

 Corpul uman, cu valorile sale expresive şi suferinţa, care reduce omul la tăcere, au constituit o preocupare constantă în toate epocile artistice, context în care, în căutările sale, sculptorul Adrian Pîrvu, în mod deliberat, se opreşte asupra unui segment ideatic îndemnându-ne la un moment de meditaţie asupra existenţei. Este sufletul omului, conştient sau subconştient, condiţia unei preocupări perpetue? Răspunsul este afirmativ în cazul viziunii sale ale cărei precepte artistice sunt legate indisolubil de materie şi spirit, de formă şi simbol, de vizibil şi invizibil, referinţa artistului la sacrificiul suprem având valabilitate într-o vastă arie culturală ce cuprinde spaţiul creştin în totalitatea sa. Caracterul religios al demersului plastic propus trebuie înţeles în raport cu Iisus, dar şi în legătură cu omul care atunci când tace şi suferă este mai aproape de Dumnezeu. Monumentele pe această temă sunt relaţionate de plastician cu axiomele clasice în ceea ce priveşte compoziţia sculpturală care devine modernă prin trecerea de la logic şi echilibru la sinteza ansamblului desfăşurată în sfera figurativului interpretat, pentru că Adrian Pîrvu este un raţional atunci când este vorba de posibilităţile expresive ale formei. Discursul vizual este coerent tematic şi unitar stilistic. „Jertfă”, „Ascensiune”, „Captivitate”, „Stare”, „Pierdut”, „Încătuşare”, „Sacrificiu”, „Mecanism infernal”, create în cadrul simpozioanelor internaţionale sau naţionale, sunt lucrări monumentale unde planurile prelucrate cu grija celui care vrea să ne transmită că doreşte linişte, frumuseţe, perfecţiune, au o discretă meandrare. Şi contorsiunile materialelor au semnificaţia lor cu trimiteri spre dorinţa de căutare veşnică a unei lumi ideale pe care Adrian Pîrvu o vede prin prisma unei sacralităţi cu care se identifică exprimând prin arta sa cele două faţete ale spiritului, neliniştea şi starea de contemplare, care aşează eul creator în acord deplin cu sufletul aflat dincoace de vizibil, dinlăuntrul său eteric suprapunându-se materiei corporale. Intersectarea unor volume diferite conţinând drepte, unghiuri, rotunjimi, goluri şi materialităţi -marmură, granit, lemn-, insistenţa asupra impresiei de fluidizare şi asupra efilării volumului sculptural, tendinţa elansării pe verticală, decopertarea resurselor în scopul unei mai bune vizibilităţi a ideii, concordă cu referinţa la valorile monumentalităţii, punct de climax al artei sale, un element de forţă şi un  atribut al tensiunii prin care plasticianul intuieşte analogia dintre doi termini opuşi, care ne spun că fiinţa este şi eternă şi trecătoare. Sculpturile publice sunt spectaculoase prin tratarea formei, expresive prin efectele de suprafaţă sau prin polisare, lăsând în urmă structura rece şi greoaie a materialului. Pe de o parte, sugestia unei geometrii riguroase evocând limitele existenţiale ale fiinţei fizice şi spiritul la ieşirea din levitaţie, omul istovit sau mielul mistic purtat ca o cruce, pe de alta, interpretarea formei în maniera  modernă recurentă, care îi conferă volumului când masivitate, când o tendinţă de hieratizare condusă până la efectele grafismului bizantin, sunt, în câteva rânduri, direcţia preocupărilor lui Adrian Pîrvu care, alături de plastica monumentală, este şi creatorul unor portrete de evocare, sculpturi ce întregesc sfera preocupărilor tematice ale artistului. „Seghei Esenin”, bust din bronz, Tulcea, 2011; „Filipas”, bustul din marmură al fostului rector al Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, 2003, Bucureşti; „Ion Popa”, bustul din marmură al membrului fondator al Companiei „Artri”, 2012, Baia Mare; Chipurile evocate sunt sobre uneori, aşa cum o cere prestanţa profesională a modelului  ori, în alte momente de inspiraţie, lasă să se întrevadă o trăire senină, o relevare a lumii interioare a personajului reprezentat. Sculpturile lui Adrian Pîrvu se caracterizează prin structura poliarticulată şi printr-un patetism care exhibă expresia liniştii şi a deplinei armonii. Volumele străpung spaţiul, formele deosebit de severe dezvoltă angulozităţi, convexităţi şi concavităţi care se circumscriu unui ritual al spiritului liber scos din ascunzişurile beatitudinii lăuntrice. Liniile care se unduiesc conturând limitele corpului sunt adesea line, prelucrate cu dalta într-o curgere care îţi mângâie privirea. Seriozitatea abordării proiectelor pe care sculptorul şi le-a propus rezonează cu echilibrul compoziţional, înaintarea şi retragerea formei în propria matrice conceptuală fiind un moment culminant al traseului estetic în jurul căruia se problematizează demersul vizual al artistului. Inserţii de goluri se completează cu massa compactă a lemnului şi marmurei într-o cuprinzătoare unitate a ansamblului ce surprinde sfera armonioasă a apolinicului dominat de ordine, măsură, luciditate, dar şi substanţa plină de pasiune şi zbucium a dionisiacului.      

 Ana Amelia Dincă, Critic de artă


                                              
                               Sculptorul Aurel Vlad

Situaţiile apocaliptice îl determină pe om să îşi ridice ochii spre Dumnezeu cerând îndurare.
Proletcultismul a anulat şi această ultimă speranţă, făcând din eşec o victorie asumată asupra sufletelor. Puterea spiritului colectiv în momentele de maximă tensiune l-a determinat pe Aurel Vlad să reevalueze înspaimântatoarea putere a multimii şi forţa ei în reinventarea lumii apologetice.
O civilizaţie imperfectă pentru om, cu fisurile ei implacabile şi degenerative, cu atitudini dintre cele mai subiective, îl transformă pe Aurel Vlad într-un sculptor clasic din perspectivă antropocentristă şi într-un avangardist actual prin stilistică şi prin contextul de problematizare a proiectului artistic propus, structurat riguros şi unitar. 
Ansamblul sculptural „Cortegiul martirilor” este o compoziţie reprezentativă pentru creaţia sa, înscriindu-se în demersul conceptual de factură instalaţionistă. Fiind în esenţă o cercetare asupra gestului uman determinat de o suferinţă care pune în discuţie nesiguranţa şi fragilitatea destinului nostru, acest grup, amplasat în curtea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet este un omagiu adus damnaţilor totalitarismului, prin reevaluarea unui aspect aparţinând istoriei noastre recente. Raportul omului cu societatea şi explorarea dramelor profunde pe care acesta le-a trăit sub dictatură devin în lucrarea lui Aurel Vlad punctul culminant al unei psihologii conduse în afara reperelor. Cele 18 personaje din bronz care alcătuiesc grupul statuar, amplasat simbolic în curtea închisorii de exterminare, evocă nu numai izolarea umană, ci şi solidaritatea, în ambianţa celor mai inumane condiţii determinate de ura sistemului şi dispreţul faţă de elita politică şi intelectuală.
Direcţia acestei compoziţii se integrează unui context cultural şi social mai larg, care cuprinde holocaustul de la Varşovia devenit, la un moment dat, un reper pentru viziunea Magdalenei Abakanowicz sau revolta aşa cum a intuit-o Jane Frere reactivând motivul mulţimii. Aurel Vlad se alătură celor două nume, cu menţiunea că pentru sculptorul român important este grupul  care se desprinde de mulţime, având caracterele sale identitare. În acest sens, „Cortegiul Sacrificaţilor” este o formaţiune distinctă, conjuncturală, cu elemente similare, ce acţionează asupra spaţiului în sine prin tensiunea gesturilor difenţiate de disperare, conform infinităţii trăirilor particulare, unice, care implică spaime şi suferinţe, actul existenţial fiind dramatizat  de artist prin reacţiile emoţionale evidente în gestică.
Nenorocirile implică îndumnezeirea şi rugăciunea care apar sub mai multe forme în „Cortegiul Sacrificaţilor”. Cea de tip brâncuşian prin suprimarea mâinii, personajele „orantă” sau cu mâinile la ochi ori cu umerii căzuţi şi palmele grele, cu trupurile livide şi totuşi de puterea cotraforţilor,  cu privirea în pământ, executând mişcări combinatorii ale braţelor ce invadează golul cerului cu accentele lor de linii drepte şi frânte, amintind corpurile istovite ale deţinuţilor purtate ca nişte poveri de care aceştia ştiau că vor scăpa prin înfometare, tortură fizică şi psihică, şi în cele din urmă, prin moarte. Atitudinile enumerate fac parte din ritualul plimbării în interiorul curţii fiind asemănător lunii care orbitează în jurul pământului. Zidul este premonitoriu, apartenenţa la   universul iluzoriu al libertăţii contrariind speranţele grupului tratat în sfera cea mai de jos a condiţiei umane. Limbajul corpului se transcrie în forme sculpturale solide.
Pentru privitor, massa compactă de personaje permite o cuprindere vizuală integratoare, pe de o parte, pe de alta, prezentarea este secvenţială, deoarece individualitatea fiecărui om declanşează prin trăirea psihologică, retractată în gest, prin interdependenţa şi apartenenţa la aceleaşi grup social, forţa unei structuri cosmice.
Aurel Vlad are o viziune unitară şi implicită asupra sistemelor umane aflate sub impactul unei presiuni străine de voinţa personală. Principiul similarităţii stă la baza compoziţiei, procedurile de grupare implicând repetiţia ca mijloc de implicare în extrapolarea unei expresivităţi în care ritmul devine pentru ideea de grup modalitatea de accent principală.
Aurel Vlad reiterează una din metehnele închisorilor şi anume, scurtele plimbări ale damnaţilor devenite pentru aceştia singurul mod de a-şi imagina libertatea, de a căuta adevărul şi de a-l găsi pe Dumnezeu într-un spaţiu unde  lumina zilei nu putea fi văzută decât în timpul deplasării în curtea închisorii.  
La distanţă de decenii ca evenimente şi tipuri comportamenatale, sculptorul explorează printr-o introspecţie artistică istoria socială şi politică prin care condamnă atacurile abuzive asupra libertăţii omului şi asupra valorilor morale ale poporului român.
Problemele omului cu societatea din care face parte au o recurenţă relaţionată cu dorinţa acestuia de a-şi trăi viaţa pe care consideră că o merită, iar indiferenţa contextului politic care îl determină să refuze umilinţa la care este supus pentru a supravieţui îi  influienţează evoluţia existenţială. Lucrarea „Om care îşi vinde haina” evocă tocmai recurenţa suferinţei, a determinismului ca factură psiho-socială care implică mutaţii comportamentale extreme în manifestările individului contemporan. Aurel Vlad  concepuse o primă variantă a lucrării în anul 2001, căutând o machetă pentru un simpozion de sculptura de la Fuente Palmera, Spania, a cărei temă era emigraţia. Sculptorul  pornise de la povestea unui membru al familiei sale care plecase în lume şi, neavând bani să îşi continue drumul, şi-a vândut cămaşa într-un talcioc din Polonia. Dezbrăcându-şi veşmântul el, de fapt, s-a desprins de trecut , de ceea ce a lăsat în urmă, acceptând dezrădăcinarea ca alternativă. Compoziţia a câştigat premiul al III-lea şi are o variantă din piatră de peste doi metri în Spania, o replică aflându-se în Bucureşti, la Fundaţia „Concordia”. „Om vânzându-şi cămaşa” înseamnă pentru sculptorul Aurel Vlad şi lepădarea fiinţei de propria cultură şi identitate, trăirea sentimentului înstrăinării şi implicit adoptarea fortuită a unui mod de gândire  lipsit de repere.

Ana Amelia Dincă
critic de artă          

Sinopsis   

                        Viziunea artistică a sculptorului Vasile Ivan se reduce la un fragment al naturii umane şi anume latenţa. Capetele de copii ori segmentele anatomice ale haiducului sunt un simptom al somnului interior şi respectiv al unei arheologii imaginare care îl proiectează pe artist în zona contemplatorului incurabil.
          Singular în spaţiul artistic călărăşean prin seninătatea şi concentrarea de care dau dovadă portretele de fete şi băieţi având privirea interogaţiei în faţa orizontului spre care privesc inocent, Vasile Ivan accentuează subtextul compoziţiilor legat de lumea ascunsă din interiorul  figurilor îngereşti, modelate cu grija celui care se teme de fragilitatea creaţiei biologice. Valenţele estetice ale chipurilor de copii merg în zona estetică a creaţiei lui Auguste Rodin şi Constantin Brâncuşi, maeştri care i-au clarificat plasticianului mijloacele de atingere a scopului estetic legat de tipologia specifică, surprinderea în beatitudine a trăirilor, meditaţia şi tristeţea profundă, inocenţa şi frumuseţea, elementele urmărite în studiile de portret fiind evocatoare ale unui demers pur plastic şi reliefând o atentă aplecare asupra trăirilor modelului.
Deosebit de expresive, lucrările denotă preocuparea sculptorului pentru relevarea unei plasticităţi care să conţină probleme de rezolvare a echilibrului compoziţional,  a posibilităţilor tehnice ale materialului abordat, dar şi a unghiurilor rezultate din întretăierea liniilor făcând astfel încât realizarea în ronde-bosse să aibă ingredientele unor structuri bine gândite sub forma monolitului când este vorba de abordarea lemnului şi în spiritul unor bijuterii de interior când materialul preferat este bronzul. Corelând universurile spirituale ale omului şi căutând în trăirile lui cele mai ascunse sentimente în raport cu existenţa, Vasile Ivan devine cercetătorul propriului destin supus  energiilor volumului sculptural în care se identifică.
Originar din comuna Radu Negru, judeţul Călăraşi, absolvent al Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1974-1977), sculptorul a trăit între anii 1947-2004. Dacă urmăreşti derularea numeroaselor sale expoziţii personale şi de grup, precum şi a simpozioanelor naţionale şi internaţionale de sculptură la care a participat, îţi dai seama că nu l-au atras extravaganţele expresiei plastice, ci a fost apropiat de forma echilibrată care să exprime clar o idee. Creaţia sa se află în întregime sub semnul devenirii şi de-a lungul timpului sculptorul va trece aproape imperceptibil de la un limbaj ancorat în realitate la unul nonimitativ, dar în limitele figurativului.
Una din temele sale majore, portretul de copil, este un sinopsis pentru genotipul uman reprezentat în ipostaza orizontală a somnului intrauterin cu indicii semantice, apoi vertical ca o formă spaţială cu textură şi factură integrate unitar în lucrările cu potenţe constructive.
În anul 1980, în vremea când mai locuia încă pe strada Răsăritului din Călăraşi, sculptorul şi-a deschis o expoziţie personală la Galeria „Orizont” din capitală  oferind spre vizionare publicului 13 lucrări în lemn reprezentând chipuri specifice vârstei umane incipiente.
Radu Procopovici, cel care prefaţase catalogul expoziţiei, considera că aceste forme sunt o evocare a unei etape ideale a purităţii, continuatoare a unui paradox ce se pierde prin evoluţie[1]. Artistul pornea de la forma umană ca germene al unui ansamblu structural dezvoltat mai târziu în vidul dintre zidurile cetăţii. Capetele de copii înseamnă un ciclu important de volume din creaţia sa, fiind create în perioada anilor 1978-1979.
Aceste etape ale dezvoltării organice încep cu „Somnul” intrauterin al unei fiinţe fără glorie existenţială şi se continuă cu „Ion” cel care încearcă să dezlege tainele cărţilor, care vrea să devină, să se descopere, să îşi cunoască limitele.
În tabăra de la Hobiţa din 1981, Vasile Ivan a creat monumentul „Devenire”, piatra din a cărei materialitate se ivea acelaşi subiect al primei vârste umane. Revenirea asupra temei este recurentă, în anul 1987 creând un bronz de mici dimensiuni într-o concepţie similară lucrării de la Hobiţa.
Începând cu anii 90, discursul său se axează pe ideea de cetate, prezentă în numeroase schiţe, dar cu origini în monumentul „Permanenţa cetăţii”, creat la Piatra Neamţ în 1979, într-o viziune care amintea stilistic concepţia soclurilor lui Constantin Brâncuşi, cel care conferea suportului identitatea unei opere.
„Loc+Vatră”, „Turn de cetate” se constituie într-o linie plastică revelatoare, cu noi opţiuni formale. Sunt lucrări inspirate din împletiturile de nuiele ale unor structuri arhaice aflate în devenire plastică aproape continuă prin interpretarea dată de Vasile Ivan, pentru ca la un moment dat cetatea să se creştineze în viziunea artistului, iar terminaţiile superioare ale zidurilor să devină purtătoare ale semnului crucii. Sculptorul proiectase „Loc+Vatră” pentru Simpozionul de sculptură „Ion Vlad” de la Călăraşi, Ediţia I, 1998, iar amplasarea monumentului o dorea între apele Jirlăului şi Borcei, soarele trebuind să cadă exact în locul vid dintre volumele lucrării, amintind astfel proiectul pentru Templul maharajahului din Indor al lui Constantin Brâncuşi. Dar artistul a renunţat la finalizarea acestei idei, care a fost înlocuită de o „Corabie veche”, simbol al apelor şi sufletelor verticalizate după trecerea într-un alt patrimoniu spiritual. Ca tip de structură vizuală şi aceasta îşi avea începuturile într-un bronz mai vechi „Multiplicare” din 1984.
În intervalul 1983-1998, Vasile Ivan fusese în egală măsură şi artist de tabără, nu  numai de atelier. În acest context a realizat o istorisire a vieţii haiducului: „Piciorul haiducului” (Măgura, 1984), „Odihna haiducului” (Scânteia, 1986), „Palma haiducului” (Oarba de Mureş, 1987), „Din pădurea haiducului” (Babadag, 1985), „Ferestrele haiducului” (Ineu, 1988). Sunt lucrări de dimensiuni mari, cu tentă arhitectonică prin masivitate şi forţă, de evocare şi stăpânire a teritoriului de către un personaj legendar al culturii româneşti, care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, îşi părăsea casa şi trăia prin păduri, jefuind pe cei bogaţi şi ajutând pe cei săraci.
În 2005, la un an de la dispariţie, sculptorul a fost comemorat la Galeria „Orizont” din capitală, de familie şi prieteni, expoziţia reevaluând tema sa majoră chipul de copil cu speciile cap de expresie, portret compoziţional şi portret de grup, dar aducând în faţa vizitatorilor şi compoziţii ce l-au preocupat o perioadă importantă din viaţă şi care valorificau ideea de cetate.
În oraşul Călăraşi, de la sculptorul Vasile Ivan s-a păstrat o lucrare abstractă din metal sudat, un joc de linii, de goluri şi angulozităţi ce conferă o puternică geometrizare ansamblului,  denumită în portofoliul artistului „Corabie veche”, iar în catalogul Simpozionului de sculptură „Ion Vlad” din 1998 pentru care a fost creată, „Şapte ferestre şi jumătate”. Deasemeni, Muzeul Dunării de Jos deţine o compoziţie în lemn „Zidire tânără”  reprezentând un monolit din a cărei structură ies mai multe capete de copii.
Prin preocupările sale formale, Vasile Ivan se dovedeşte a fi un brâncuşian, dar şi  analistul unor idei existenţiale fundamentale pe care le concepe şi le personalizează într-un mod original, ţinând cont de principiile creativităţii peste care se suprapune voinţa personală de a conduce subiectul ales în sfera mulţumirii de sine.


                                                                                   Ana Amelia Dincă
                                                                                         critic de artă

                                                                                                                
                                                                                                   



[1] Procopovici, Radu, prefaţa la catalogul „Vasile Ivan- Sculptură” pentru expoziţia personală din martie 1980 de la Galeria „Orizont” din Bucureşti

duminică, 6 octombrie 2013

Simpozionul Naţional de Ceramică „Costel Badea”-Constanţa 2013
                                            -ediţia a IV-a-

Simpozionul. Spectacolul glazurilor, al gresiilor şi porţelanului, al ceramicii structurale şi al argilei înroşite la 1 000˚ C a putut fi urmărit la ediţia a IV-a a Salonului Naţional de Ceramică „Costel Badea”, al cărui vernisaj a avut loc joi, 3 octombrie, 2013, la Galeria de Artă ”Ion Nicodim” din cadrul Pavilionului Expoziţional Mamaia. Evenimentul a fost organizat de Filiala Constanţa 1 a Uniunii Artiştilor Plastici din România şi a reunit câţiva plasticieni de forţă pentru care materia primordială a  lutului constituie modalitatea de a se raporta la existenţă nu numai prin descendenţa lor omenească din legenda biblică, dar şi ca aluzie la o tradiţie de mii de ani care a fost reevaluată din perspectiva formei sculpturale de Costel Badea, întemeietorul ceramicii moderne româneşti, al cărui nume stă mărturie pentru ceea ce înseamnă astăzi viziunea sculpturală asupra prelucrării  materialului ceramic.     
Ionel Cojocariu, Eusebio Spânu, Gheorghe Fărcaşiu, Ştefan Firca, Adrian Dumitru, Ciprian Ariciu, Maria Militaru, Alexandru Isopescu, Florentin Sârbu, Ioana Şetran, Horia Fărcaşiu, Petru Manea, Alexandru Badea, Ovidiu Ionescu, Ilia Iankov, Silviu Ioan Soare, Alina Tudor, Filip Vasile au demonstrat prin lucrările lor că diversitatea abordărilor formale este infinită şi plăcerea de a modela şi de a folosi tehnici specifice nu limitează, ci provoacă imaginaţia. Despre soluţiile ideale de figurare a celor văzute şi înţelese sau a celor nevăzute şi închipute este vorba atunci când în faţa ochilor noştri se derulează ca într-o peliculă cinematografică viziuni variate care evidenţiază comunicarea directă şi legătura intimă dintre artişti şi lut, simbolul indestructibil al genezei.
Motivul întâlnirii ceramiştilor la Constanţa este marele artist Costel Badea (1940-1995), cel care şi-a dorit să îşi petreacă viaţa în oraşul de la malul mării. Alexandru Badea, fiul acestuia, a găsit oportună organizarea simpozionului în acest loc  prin prisma dorinţei tatălui său, care, deşi a revoluţionat ceramica trecând-o în categoria artelor majore prin desprinderea ei din categoria meşteşugurilor şi a artelor decorative, a făcut mult mai mult prin transgresarea ei în zona esteticii sculpturale. Omagierea maestrului a debutat în 2010 prin expoziţia „in memoriam” al cărei curator a fost Eusebio Spânu şi care a adus în faţa publicului compoziţii de ceramică sculpturală, portrete-şarjă şi fotografii realizate de Costel Badea, cel care, timp de patru ani, a fost  studentul lui Corneliu Baba la secţia de pictură a Institutului „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, iar în anul IV şi V s-a transferat la ceramică, profesorul său, Mac Constantinescu  încurajându-l la terminarea studiilor să rămână ca asistent la facultate. Coleg direct cu Florian Lazăr Alexie, având alături şi alţi ceramişti preocupaţi de transpunerea materialelor ceramice în volume sculpturale precum Rodica Mazilescu, Ioana Şetran, Vasile Cercel, Dumitru Rădulescu, Teresa Panelli, dedicat total creaţiei artistice după terminarea studiilor, practicant al fotbalului şi iubitor al echipei Rapid aşa cum îi stă bine unui bărbat, Costel Badea nu a avut doar discipoli, direcţi sau indirecţi, ci a avut şi o memorie extraordinară, reţinând în detaliu fizionomiile oamenilor, chiar la distanţă de luni bune,  când se întâmpla să îi caricaturizeze, amintindu-şi la modul analitic trăsăturile faciale ale acestora.
Simpozioanele de ceramică din anii 1970, 1971, 1973, 1974 de la Sighişoara, şi ulterior, cele de la Medgidia, au evidenţiat nu numai calităţile sale de mare artist şi inovator, de bun organizator, ci şi dorinţa de a dărui şi a împărtăşi secretele meseriei ucenicilor pe care îi păstorea: „dacă mă duc în tabără cu studenţii, lucrez şi eu, dacă nu lucrez, studenţii nu au de unde să înveţe”.
Lucrarea monumentală parietală de la fosta Casă de Cultură din Mediaş realizată alături de Dumitru Rădulescu şi de bătrânul Cioancă, demonstrează permanenta nevoie a lui Costel Badea de a găsi noi modalităţi de a face din ceramică o artă majoră.  
Horia Horşia, Maria Magdalena Crişan, Ionel Cojocariu, Grigore Roibu au comentat la rândul lor opera distinsului profesor şi artist, apoi Eusebio Spânu şi Gheorghe Fărcaşiu l-au readus în conştiinşa contemporanilor prin organizarea simpozionului de la Constanţa. Alexandru Badea, fiul său, şi pleiada de discipoli i-au venerat memoria la cea de a patra ediţie a Simpozionului Naţional de Ceramică „Costel Badea”. 
Grigore Roibu analiza viziunea artistică a marelui ceramist în termenii celui care a detectat în opera maestrului un univers imaginar, fantastic, coborât din lumea poveştilor: „Ornitologii fabuloase, păsări şi animale situate la limita dintre umor şi viziunea incisivă asupra moralităţii caracterului uman, transpuse prin intermediul dialecticii unui bestiar exotic, reconfirmă capacitatea lui Costel Badea de a avea o viziune sculpturală şi monumentală asupra formei.” Citatul este preluat dintr-un articolul referitor la lumea zoomorfă a ceramicii lui Costel Badea în care Grigore Roibu a definit în termenii cei mai potriviţi viziunea marelui artist, detectând prin limbajul specialistului mutaţia esenţială pe care acesta o realizează în gândirea raportului cu materialele ceramice, cu estetica formei, cu sculptura, prin anularea ideii de meşteşug şi artă decorativă: „Edificii ovoidale, ouă gigantice, cochilii închise sprijinite pe „schelele” unor piloni cilindrici care evocă tubulatura industrială a formelor obţinute prin turnare, după o „mecanică” inspirată parcă după Hyeronimus Bosh, animă un univers al cărui geneză îşi modifică direcţia de la obiectul funcţional spre recipientul-vas. Acesta conţine, păstrează şi transmite mesajul ludic a unei estetici care derivă din exerciţiul fantezist al volumelor ce se conjugă în compoziţii complexe realizate cu ajutorul gresiei ca material de lucru.”
Rolul pe care Costel Badea l-a avut în modificarea metalităţii artistice asupra prelucrării gresiei, argilei, porţelanului şi a posibilităţilor de expresie ale acestora nu a fost suficient pus în evidenţă.  Rolul simpozionul organizat de Filiala Constanţa 1 a Uniunii Artştilor Plastici din România este acela de a-l păstra pe Costel Badea în conştiinţa publicului iubitor de artă, prin recursul la opera sa, la foştii studenţi şi la ceramiştii tinerei generaţii pe care manifestarea doreşte să îi promoveze.   
Cel mai important expozant al evenimentului a fost însuşi Costel Badea. Lucrările sale au fost cap de perspectivă alături de o fotografie reprezentându-l în momentul modelării unei lucrări. Opinia sa asupra abordărilor plastice este aceea de a-şi diversifica discursul vizual care pendulează între formele solide, ce pot fi cuprinse dintr-o singură privire şi structurile diseminate în elemente de limbaj plastic. Acestea din urmă devin narative prin implemetarea unei poveşti sau a unei sugestii în care descoperim complexitatea tehnică şi recursul la estetica sculpturii. Alături de acesta merită menţionaţi iniţiatorii simpozionului ce îi poartă numele: Eusebio Spînu şi Gheorghe Fărcaşiu.
Când Eusebio Spînu devine arheologul propriului imaginar este vorba de abordarea unei teme  frumoase şi deopotrivă spectaculoase, încărcată de dorinţa experimentului şi de misterul unor vremuri apuse. Artistul abordează atât forma parietală a ceramicii gândită sub forma tablourilor de expresie abstractă în care utilizează o cromatică identificabilă cu cele mai preţioase nuaţe ale picturalităţii obţinute prin tehnici ceramice, cât  şi „Amphora”, temă preferată, pentru a cărei vibraţie utilizează şi instrumente construite sau adaptate nevoilor de modelare. Suprafaţa configurată expresiv, prin alăturarea efectelor plastice pe spaţii netede cu tendinţe de abstractizare a figurativului până la limitele de recognoscibilitate ale acestuia aminteşte sursa iniţială de inspiraţie, artistul menţinând forma solidă, dar intervenind nu numai din punct de vedere tehnologic, ci şi creativ.
Narativa ceramică sculpturală ce poartă numele de „Arhitecturi amforifere” se constituie într-o trimitere către originile civilizaţiei fiind realizată admirabil  printr-o elansarea pe verticală, dar şi o dispunere oblică a liniilor . Uneori drepte sau curbe, groase sau subţiri, revigorate în simeria şi asimetria unei compoziţii a cărei plasticitate este obţinută din interpretarea personalizată a unui vechi obiect uzual, traseele ceramice ale plasticianului creează un joc de suprafeţe sub forma diferitelor texturi făcând din lucrările amforifere ale lui Eusebio Spânu un regal al reiterării vechii civilizaţii tomitane.
 La Gheorghe Fărcaşiu, „unul dintre cei mai apropiaţi şi fideli ciraci ai maestrului Badea…un artist consacrat de originalitatea şi valoarea propriei opere” aşa cum îl numea criticul de artă Corneliu Antim,  elementele constructive au soliditate arhitectonică după cum ne-a demonstrat la expoziţia de la Varna unde sugestia unor forme ce amintesc de ceramica structurală era prezentă în lucrarea „Zbor ”, compoziţie poliaxială, echilibrată , de o elegantă zvelteţe, pe a cărei suprafaţă ochiul nostru parcurge o traiectorie ascensorială, măsurând elementele alcătuitoare concepute în formula unei maxime stilizări. Ritmul componentelor suprapuse pe axul central conferă dinamică, iar registrul compoziţional superior sugerează traiectoria coarnelor de berbec, evocând misterul unui capitel de ordin ionic.
Cele două lucrări prezentate la Salonul Naţional de Ceramică „Costel Badea” de anul acesta merg în aceeaşi direcţie stilistică a deplasării viziunii spre structura masivă a formei speculând posibilităţile constructive şi plastice ale ceramicii structurale prin evocarea unui subiect aviar şi a unei forme vegetale. Având tendinţa de monumetalitate care evidenţiază vocaţia arhitecturală a ceramistului Gheorghe Fărcaşiu, compoziţiile s-au remarcat şi prin forma lor efilată, dominând spaţiul expoziţional prin forţa de expresie şi simplitatea aspectului general care conferă grandoare şi conduce gândirea creatoare a lui Fărcaşiu către sinteza obţinută în mod paradoxal din analiză prin repetitivitatea modulului structural.
Dar volumul poate fi pentru Gheorghe Fărcaşiu şi materie condensată, amorfă aşa cum ne-a demonstrat la expoziţia „Pământ dobrogean”. În lucrarea „Balcic”, ideea de monolit şi de aderenţă cu pământul pare o invocaţie a orizontalităţii lumii, dar şi a verticalităţii ei prin ascendenţa solară. Balcicul lui Fărcaşiu este un modul, o structură iniţiatică, fundamentală, un început al tuturor începuturilor, redat prin elementele pământ şi foc, conceptul la care a ajuns artistul fiind de fapt un conţinut totalizator al tuturor senzaţiilor pe care cel mai pictogen şi senzorial ţinut îngemănând muntele şi marea şi prezentat într-o creaţie aproape apoteotică îl oferă simţurilor noastre.
Premianţii Salonului Naţional de Ceramică „Costel Badea”, ediţia a IV-a, Constanţa, 2013 au fost: Alexandru Badea, din partea Pottery, premiu oferit de Daniel Şerban, patronul firmei; Ilia Iankov, Premiul Salonului; Ioana Şetran, premiată din partea municipiului Medgidia-primar Marian Iordache; Petru Manea, Premiul Salonului; Alfred Ipser premiat din partea Consiliului Judeţean Constanţa, premiu oferit de Fundaţia Fantasio.
Lucrările lui Alexandru Badea sunt compoziţii de facturi diferite. Sfera cu finisarea ei cursivă, susţinută de cadenţa câtorva linii care prin ritmul şi amplasarea lor pe verticală corespund unei atitudini de revoltă a spiritului, se cotrabalansează cu cealaltă lucrare dominată vizual de o deschidere ogivală, amplasată central creând impresia de multiplicare a spaţiului şi de deschidere spre alte lumi.
Ilia Iankov creează fereastre inspirate de arhitectura Balcicului sau pereţi ori ziduri care au la fel ca oamenii o melancolie a lor. Acestea sunt spaţii părăsite, dar cu o căldură şi afectivitate care nu opturează şi nu închide perspectiva de lecturare a imaginii, ci deschide o viziune romantică, acaparatoare pentru privitor. Prin modul de figurare, zidurile cu ferestre par a concentra o forţă neidentificată ce stăpâneşte acel spaţiu intimist al compoziţiilor unde artistul face posibilă locuirea unei idei sau a unei imagini nevăzute.
De o factură cu totul aparte a fost lucrarea Ioanei Şetran care asemeni unui giuvaergiu a construit din materialul atât de preţios şi delicat al porţelanului  un detaliu din regnul vegetal, mai degrabă un amănunt aproape nesemnificativ peste care ochiul cotidian ar trece neobservând frumuseţea unui cărăbuş străbătând lungul drum al pământului prin iarba deasă redată de artistă cu atenţia, experienţa şi taletului celei care şi-a identificat existenţa cu răbdarea prelucrării în filigran a porţelanului Lucrarea expusă de Ioana Şetran este înscrisă într-o formă circulară care, datorită puterii ei de a capta lumina, devine o imagine relaxantă ce evocă un moment de betitudine al naturii. 
Compoziţiile lui Petru Manea sunt arhitecturi solide, bine articulate, legate conceptual de lumea începuturilor. „Adam şi Eva” transpune în ceramică un mesaj biblic a cărei coerenţă, echilibru clasic, dar şi stilizare modernă, au un impact direct asupra privirii noastre. Personajele evocate din două structuri îngemănate descriu o formă piramidală cu dublă semnificaţie. Pe de o parte, unitatea dintre Adam şi Eva şi implicit unitatea lumii, adică o reprezentare a lucrurilor aşa cum erau ele înainte de păcatul originar, pe de alta, diseminarea structurilor compoziţionale din registrul de jos al ansamblului, care lasă să se înţeleagă că alungarea din rai este rezultatul încălcării poruncii divine îl fac pe artist un cercetător atent al începuturilor.
În „Sunetul pământului” sugestia unor sinuozităţi baroce prin evocarea unor elemente vegetale amplasate pe forma masivă a unei structuri din gresie reinventează creşterea, multiplicarea şi revigorarea lumii naturale prin linii sinuoase, într-o curgere care aminteşte trecerea din lumea mundană în cea cosmică. În aceeeaşi linie stilistică se integrează şi amforele expuse la Salonul Naţional de Ceramică „Costel Badea” aranjate ca o instalaţie în care cromatica diferită a fiecărei forme şi aşezarea astfel încât componentele ansamblului să creeze o diversitate vizuală, dar şi un acord între liniile şi componentele care descriu ansamblul să evidenţieze o estetică personală prin  repetitivitatea obsesivă a amforei.
Compoziţiile lui Alfred Ipser fracturează spaţiul cu liniatura lor când sincopată, când într-o lină meandrare, jocul de volume lăsând la vedere intenţia artistului de a găsi plasticitatea ideală. Caracterul discursiv al formelor este realizat cu măiestria celui care iubeşte comunicarea cu gresia stăpânind-o, dar lăsând-o totodată să îi domine subconştientul şi să-i provoace imaginaţia în scopul obţinerii unor variabilităţi estetice în unitatea viziunii personale. Incărcătura lirică a volumelor expuse inspirate parcă de o filosofie a unităţii dintre feminin şi masculin, dintre pozitiv şi negativ, dintre ego şi alter ego, aşează volumele concepute în demersul unor instantanee ale timpului peste care pluteşte lumina dispersată uniform peste volumele  distinse prin culoarea sonoră, prin forma învăluitoare a unuia şi prin structura geometrică  a celuilalt, ambele lucrări expuse având delicateţea unui instrument musical din care rămâne doar sunetul care emoţionează fiind plăcut sufletului.  
În jur de 80% dintre lucrări au avut o înaltă ţinută estetică. Recipientul lui Ciprian Ariciu are nuanţe fine de albastru, aplicate delicat şi glazurate cu rafinament. Acestea dau efecte plăcute ochiului pe structura solidă, închegată a gresiei albe de granulaţie redusă. Ecou al unor forme ce coboară din universul structurilor utilitare, compoziţia este repusă în contextul unei stilizări moderne care evidenţiază potenţialul tânărului artist de a interpreta volumul şi de a stăpâni tehnica. 
Ionel Cojocariu reperează armoniiile cele mai potrivite  pentru forma concepută alternând între structura ei tubulară şi decupajul atât de expresiv al geometriilor şi al suprafeţelor plane. Aspectul general bine articulat, omogen ca totalitate compoziţională, cu plinuri şi goluri, lumini şi umbre, concavităţi şi convexităţi, care descriu o formă încărcată de dramatism prin natura ei cromatică închisă defineşte căutările artistului în zona istoricizantă a propriei fiinţe, care îşi acceptă memoria lăsând inscripţionată într-un alfabet simbolic reflecţia asupra lumii şi asupra spiritului.
Adrian Dumitru a construit o formă plastică poliaxială care ne trimite cu gândul la traiectoriile unor tentacule, la stadiul unei mişcări articulate într-o vibraţie în care epiderma materialului este gândită sub aspectul unei încordări a structurii centrale eliberată prin vitalitatea modelajului expresiv.       
Dincolo de preferinţele pentru interpretarea mijloacelor de expresie plastică şi conceperea lor conform depozitelor vizuale suconştiente care îi proiectează lucrările în zona valorilor plastice moderne,   Horia Fărcaşiu asimilează în viziunea sa o diversitate de simţuri în raport cu materialul. De la sentimentul liniştii depline reflectat în perfecta finisare a planurilor până la reflecţiile interioare relevate de aceste proiecţii spaţiale ce par că evocă un cuplu aflat în armonie deplină, artistul realizează în mod nemijlocit un acord deplin cu dimensiunea senzitivă a lucrurilor.
Structura compoziţională pe care ne-o propune Ştefan Firca este rezultatul observării traseelor meandrate ale lumii vegetale. Frumuseţea acestei încrengături structurale rezultă din zonele goale prin care pătrunde lumina pentru a contura concavităţile şi convexităţile atât de elegante ale formelor ce evidenţiază dexterităţile manuale ale artistului care lasă să se întrevadă capacitatea sa de a reda naturaleţea unui element germinativ prin stăpânirea tehnicilor de lucru. 
Lustere şi glazuri aplicate ingenios pe inspirate forme ceramice observăm în „fântâna” lui Ovidiu Ionescu, lucrare realizată admirabil din punct de vedere tehnic, reuşind să alăture modelajului impecabil plasticitatea unei stilizări personale a motivului.  
Alexandru Isopescu iubeşte decorativul şi îi place să pună în evidenţă soliditatea materialului folosit prin elaborarea unei riguroase expresii a formei. Un motiv ornamental oriental este reevaluat la dimensiunea lui monumentală demonstrând forţa de expresivizare a elementelor, puritatea organizării vizuale conformă stilului personal detectabil şi în „Amfora” în care fragmentarea materiei, repetitivitatea ei şi inducerea stării de evoluţie devin o estetică aflată în opoziţie cu direcţia minimalistă din „Germinaţie” o lucrare exemplară din punct de vedere conceptual.   
Mariei Militaru îi place să se joace cu materialele ceramice, pe care le aşează în forme conform unei direcţii abstracte de interpretare. Deşi sunt delicate prin dimensiunile ponderate, au o forţă de expresie de remarcat  fiind compuse în mod echilibrat, ceea ce presupune şi o simetrie chiar dacă artista aşează elementele într-o singură compoziţie sau le alătură formând o structură care direcţionează componentele imagistice spre autenticitatea trăirii.
Ideea germinaţiei este recurentă la Florentin Sîrbu. Artistul a asamblat trei piese care vin în întâmpinarea ideii de geneză în cadrul expoziţiei „Pământ dobrogean”. Această expansiunea spre solaritate a structurilor vegetale pe care ni le propune plasticianul este un reflex al neliniştilor sale în raport cu aspiraţia individului spre spaţii necuprinse şi infinite. Ritmica ascensorială prefigurează eleganţa şi distincţia lucrării gândită într-o notă sintetică. Se disting liniile care sugerează lăstrarii germinativi, detalii care conferă o anumită mişcare şi ritmicitate ansamblului. Pe lângă pitorescul aer meridional lucrarea expusă la simpozionul de anul acesta urmează linia stilistică specifică lui Florentin Sârbu, reducţionist ca atitudine asupra formei, sintetic, dar şi analitic când vine vorba de sensurile iniţiatice ale metamorfozelor.
Silviu Ioan Soare a expus la Salonul Naţional de Ceramică „Costel Badea” un modul care face parte dintr-un ansamblu compoziţional numit „Totem”. Forma elansată pe verticală are în masivitatea sa o plasticitate rezultată din modelajul asemănător unor structuri naturale din zone aride şi misterioase unde invocarea divinităţii dacă nu este necesară este peremptorie. Lucrarea este un volum solid, are forţa contrafortului arhitectonic, iar rotunjimile acesteia prefigurează mesajul afectiv al artistului în raport cu universul.   
Alina Tudor a vrut să inducă publicul în eroare în sensul bun al cuvântului .
Cei care doreau să pozeze ansamblul compoziţional doreau să înlăture paharul cu suc de pe soclu crezând că cineva care şi-a lăsat acasă bunul simţ la aşezat pe suportul pe care stătea oala de lut având lipită pe burtă o etichetă cu inscripţia „Brifcore”. Paharul cu suc făcea parte din lucrare, iar lucrarea parcă nu făcea parte din expoziţie.
Filip Vasile vorbeşte despre puterea de transcendenţă a artei, despre nevoia de cunoaştere şi educare a spiritului care face accesibil drumul omului spre bine şi adevăr. Problematica echilibrului lucrării, a suprafeţelor plane ale volumului, dar şi al celor ritmate care induc impresia de analiză a suprafeţei, îi expresivizează compoziţiile.  Dinamica unei explozii a materiei prin impresia de perforare a suprafeţei, ideea de relicvă şi marginile cu tăietura lor dreaptă, masculină sunt subordonate unghiurilor dătătoare de mişcare şi ritm.
                                                                                          Ana Amelia Dincă
                                                                                            
critic de artă